Cristina Bogdan: „Biblia este, fără ezitare, cartea care mi-a schimbat viața”

Vă propunem o anchetă cu privire la ceea ce a însemnat și înseamnă cartea (implicit lectura) în viețile unor scriitoare/ scriitori români contemporani, anchetă inspirată de cea pe care „The Guardian” a găzduit-o până în 2021, numită „Books that made me”, care, la rândul ei, a fost inspirată probabil de ancheta apărută inițial în „The New York Times Book Review”, în 1984. În acest număr, a răspuns pentru cititorii Literomaniei Cristina Bogdan, antropoloagă și profesoară universitară la Facultatea de Litere din București.

1. Ce citiți în aceste zile?

Mereu citesc din mai multe cărți simultan. Întotdeauna, în paralel cu romanul pe care-l încep – acum e vorba despre NarineAbgarian, „Viața e mai dreaptă decât moartea” –, am în preajmă și una sau mai multe cărți de poezie (în prezent, recitesc din Paul Celan, „Mac și memorie”, și Iustin Panța, „Familia și echilibrul indiferent”, dar mă strecor și între filele volumului Teodorei Coman, „Piesa de rezistență”). Acestea sunt exercițiile libere, ca să vorbim ca în gimnastica sportivă. La cele impuse (însă foarte plăcute și ele), intră volumele la ale căror lansări am avut sau urmează să am de vorbit: romanul Alexandrei Niculescu, „Lior”, sau cartea lui Mihai Mănuțiu, „Calea Jaguarului”. Și n-am pus la socoteală aici cărțile de specialitate, din care citesc sau recitesc fragmente, pentru cursurile mele de istoria mentalităților și de antropologie culturală de la Literele bucureștene.

2. Care este cartea care v-a schimbat viața?

Fără ezitare, „Biblia”. Cu precădere, „Psalmii lui David” și „Ecleziastul”, din „Vechiul Testament”, și „Evanghelia după Ioan” și epistolele pauline, din „Noul Testament”.

3. Ce carte v-a influențat cel mai mult?

E greu să aleg o singură carte, mai degrabă aș indica un autor. Și acela ar fi Dostoievski. Și Rilke, în poezie. Pe amândoi i-am descoperit în clasa a VIII-a și, de atunci, îi vizitez periodic, ca pe niște prieteni primitori.

4. Numiți cartea (sau cărțile) pe care nu ați reușit s-o (să le) terminați de citit.

Mi-e greu să răspund la această întrebare, pentru că am o meteahnă care poate părea ciudată: dacă încep o carte, simt nevoia să o duc la bun sfârșit, chiar dacă nu-mi place. Mă tot gândesc că trebuie să existe ceva în ea pentru care să merite să parcurg drumul până la capăt. Știu că este o idee greșită, dar funcționează aproape ca o superstiție, ca un tabu. Dacă am început ceva, trebuie să văd și capătul acelui ceva. Îmi amintesc însă că în adolescență am abandonat câteva dintre romanele lui Jules Verne. Iată un autor cu care nu am rezonat aproape deloc, dar reveneam la el pentru a le face pe plac colegilor mei din școala generală.

5. Numiți cartea pe care o dăruiți cel mai des.

Sunt două cărți pe care le-am dăruit foarte mult de-a lungul vieții mele, încă din adolescență: Antoine de Saint-Exupéry, „Micul Prinț” (în diverse ediții, limbi și traduceri felurite în română), și Rainer Maria Rilke, „Scrisori către un tânăr poet” (în variantă simplă sau bilingvă). Am avut și o etapă când le-am dăruit masiv prietenilor sau studenților mei „Profetul” lui Kahlil Gibran.

6. Care dintre cărțile secolului al XX-lea vi se par supraevaluate?

Cu riscul de a le deveni antipatică multora, cărțile lui Paulo Coelho și unele dintre romanele lui Éric Emmanuel Schmitt (care a scris, însă, și literatură de foarte bună calitate).

7. Care dintre cărțile din literatura secolului al XX-lea vi se par subevaluate?

În general, literatura pusă în pagină de femei. Lucrul acesta se reflectă și în raportul dintre laureații Premiului Nobel pentru Literatură de gen masculin și, respectiv, feminin, balanța înclinând ferm în favoarea celor dintâi.

8. Numiți o carte pe care v-ați fi dorit s-o scrieți.

Din literatura noastră contemporană, aș alege romanul Ioanei Pârvulescu, „Prevestirea”, pe care l-am devorat literalmente și asupra căruia am revenit, nu doar pentru a-i dedica o cronică („Anul lui Iona”), ci și pentru a-i reface traseele și pentru a descoperi noi cotloane ale gândului și ale poveștii. Din cea universală, m-aș opri la două (știu că trișez, dar nu pot altfel): Evgheni Vodolazkin, „Laur”, și Elif Shafak, „Cele 40 de legi ale iubirii”.

9. Ce carte ați recitit cel mai des?

În ultima vreme, „Scrisorarul” lui M. Șișkin. Cu câțiva ani în urmă, „Orașele invizibile”, volumul greu de încadrat al lui Italo Calvino. De ani buni încoace, în perioada postului Paștelui, mă întorc la cartea lui Alexander Schmemann, „Postul cel mare”, ca la un fel de praeparatio pentru periplul pascal, cu ajutorul unui ghidaj foarte fin și neintruziv. Dar recunosc că nu recitesc frecvent, pentru că mi se pare că timpul nostru în lumea de sub cer e prea scurt pentru câți munți de cărți foarte bune aș avea de citit. Îmi propun ca atunci când voi avea mai mult timp (poate la pensie) să recitesc integral autorii preferați, parcurgând textele lor în ordinea cronologică a scrierii.

Cristina Bogdan este conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București și scriitoare. Specialistă în istoria mentalităților și antropologie culturală, cu un doctorat în filologie, face parte din numeroase organizații academice internaționale. A publicat studii și cărți, cea mai cunoscută fiind „Moartea și lumea românească premodernă: discursuri întretăiate” (2016), volum nominalizat la Premiile „Observator cultural” pentru cea mai bună carte de eseuri a anului 2016. A prezidat mai multe evenimente internaționale, printre care și cel de-al XIX-lea Congres dedicat studiilor despre dansurile macabre și macabru în artă (2021). Cristina Bogdan a fost decanul Facultății de Litere a Universității din București și este redactor la revista „Ficțiunea”.