Primul prozator român care a introdus limba poporană pe poarta cea mare a literaturii

Chiar mânuind pana ca un memorialist, un pedagog-moralist ori un stilist liric smălțându-și frazele cu rime, asonanțe, ba până și crâmpeie de poeme, Ion Creangă rămâne, până-n vârful limbii, un povestitor de seama lui Gogol („Serile în cătunul de lângă Dikanka”) sau Rabelais, luat pe sus de propria-i istorisire, pe care, la rându-i, o transcende magistral, topind „îmbelșugata măduvă” a unor surse narative și lingvistice variate, românești și de aiurea, populare și culte, în propriu-i limbaj suculent, de neconfundat, doldora de umor, dictoane și proverbe (unele sui generis).

Comentatorii săi, români (printre care George Călinescu, „Ion Creangă. Viața și opera”, Editura pentru literatură, București, 1966) dar și francezi (Jean Boutière, „La vie et l’œuvre de Ion Creangă”, Librairie universitaire J. Gamber, Paris, 1930), au semnalat ecourile folclorice ruse, polone, maghiare, germane, grecești, armenești, medio-orientale – neuitând nici de „Pañchatantra”, de „Esopia”, de romanele picarești și de Commedia dell’arte –, detectabile în „Povești” și în „Povestiri”, dar și în „Amintiri din copilărie”. Însă făgașul gândului ne-ar putea călăuzi încă și mai departe…

Soi de „Bartleby” sătesc, „trântorul” din „Povestea unui om leneș”, refractar din principiu la stupina umană, preferă să se lase spânzurat decât să facă un compromis, adică să-și „moaie posmagii singur”. Atitudinea „proștilor” din „Poveste” aduce cu cea a tatălui din „Tristram Shandy” (care a îndurat toată viața scârțâielile unei uși, fără să-i treacă prin cap că i-ar da de leac cu două picături de ulei). Răzbunarea sângeroasă a nurorilor canonite din „Soacra cu trei nurori”, ca și truculența anticlericală din „Povestea poveștilor”, trimit la „Decameronul”.

În „Ivan Turbincă”, veteranul de război rus, răsplătit de Dumnezeu cu puterea de-a vârî în „turbinca” lui demonii și chiar pe Cea cu Coasa, dar sortit unei veșnice rătăciri, e un „fără de moarte” înrudit cu Federigo al lui Mérimée și cu Chaplin al lui Fabio Stassi, ba chiar (mutatis mutandis) cu Peer Gynt al lui Ibsen. În ce-l privește, Chirică, drăcușorul din „Povestea lui Stan Pățitul”, li se alătură „Diavolului șchiop” de Alain Lesage, djinilor și efriților din „O mie și una de nopți”: niște duhuri rele silite de împrejurări să slujească unor oameni pe care sfârșesc prin a-i îndrăgi de-adevăratelea, până la a face cu adevărată plăcere binele (cel al stăpânului lor).

„Povestea porcului” (amintind cel mai mult de schema universală a basmului) răsădește pe răzorul românesc mitul lui „Eros și Psiche”: eroina cea prost sfătuită, despărțită din pricina unei indiscreții fatale de soțul ei căzut sub puterea unei vrăji, va trebui să învingă o sumedenie de încercări până să-și merite biruința asupra forțelor Răului.

„Amintiri din copilărie”, istorisire autobiografică a pățaniilor unui băietan deloc model, înfruptându-se, „ferice de dânsul”, din bucuriile vieții, păgubos și ingenuu, săltând de fiece dată la loc, ca un Hopa-Mitică, trage un pic spre „Lazarillo de Tormes”, de nu și spre filmele cu Stan și Bran, mai împrumutând unor persoane în carne și oase (rude, popi, dascăli, prieteni și dușmani din copilărie) și statura de căpcăuni, vrăjitoare, sileni, zâne bune ori rele… Neuitând, însă, nici niscai „împunsături” ce țintesc răutatea omenească, preoțimea defel sfântă și bigotismul, învățământul mecanic al epocii sale (să reamintim că, în scrierile-i pedagogice, autorul s-a vădit un precursor al metodelor moderne pentru „clasele primare de ambele sexe”).

Iată câteva pagini alese, de citit cu voce tare, „împreună”, spre o „mai mare poftă” (precum bine spune povestea celor „Cinci pâni”).

Varianta în românește (2016) a prefeței la traducerea în franceză a paginilor alese „Contes, souvenirs d’enfance et histoires” (L’Harmattan, Paris, 2016) din opera lui Ion Creangă.