Proze scurte de Peter Bichsel (VIII)

Vă propunem, începând cu numărul 357 al Literomaniei, o serie de proze scurte semnate de prozatorul elvețian Peter Bichsel, în traducerea lui Radu Țuculescu. (Literomania)

Inventatorul

Inventator este o meserie care nu se poate învăţa; de aceea e rară; azi nici nu mai există. Astăzi lucrurile nu mai sunt descoperite de inventatori, ci de ingineri şi tehnicieni, de mecanici, de tâmplari de asemenea, de arhitecţi şi zidari; dar majoritatea nu descoperă nimic. Înainte mai existau inventatori. Unul dintre ei se numea Edison. El a descoperit becul şi gramofonul, care pe-atunci se numea Fonograf, a descoperit microfonul şi a construit prima uzină electrică din lume, a construit un aparat de filmat şi un aparat cu care se proiectau filmele.

A murit în 1931.

Fără el n-am fi avut becul electric.

Aşa importanţi sunt inventatorii.

Ultimul a murit în anul 1931.

În 1890 s-a mai născut, ce-i drept, încă unul şi acela mai trăieşte. Nimeni nu-l cunoaşte, pentru că el trăieşte acum într-o epocă în care nu mai există inventatori.

Din anul 1931 este singur.

Asta nu o ştie, pentru că încă de atunci nu mai locuia în oraş şi nu se amesteca printre oameni; inventatorul are nevoie de linişte.

Locuia departe de oraş, nu-şi părăsea niciodată casa şi arareori avea vizitatori.

Socotea şi desena întreaga zi. Stătea ore-n şir cu fruntea năpădită de cute, îşi trecea, din când în când, mâna peste faţă şi se gândea.

Apoi lua tot ce socotise pe hârtie, rupea şi arunca şi începea de la capăt iar seara era posac şi prost dispus pentru că lucrurile nu mergeau. Nu găsi pe nimeni care să-i înţeleagă desenele şi pentru el n-avea niciun sens să vorbească cu oamenii. De peste patruzeci de ani e cufundat în munca sa şi dacă odată cineva îl căuta, îşi ascundea planurile, pentru că se temea să nu fie plagiat şi pentru că se temea că s-ar putea să fie luat peste picior.

Se culca devreme, se scula devreme şi lucra întreaga zi. Nu primea corespondenţă, nu citea ziare şi nu ştia că există radio.

Şi după ani veni o seară în care-i dispăru proasta dispoziţie, pentru că făcu descoperirea şi de-acum nu se mai culcă deloc. Zi şi noapte stătea aplecat peste planurile sale şi le verifica şi acestea corespundeau.

Atunci le făcu sul pe toate şi ieşi, după ani de zile, pentru prima dată în oraş. Se schimbase complet oraşul.

Unde înainte existau cai, acum erau automobile iar magazinele aveau scări rulante iar trenurile nu mai funcţionau cu aburi. Tramvaiele circulau pe sub pământ şi se numeau acum metrou iar din mici dulăpioare care se puteau lua sub braţ ieşea muzică.

Inventatorul era uluit. Dar, pentru că era un inventator, pricepu totul foarte repede. Văzu un frigider şi zise: „Aha.”

Văzu un telefon şi zise: „Aha.”

Şi când văzu lumini roşii şi verzi, pricepu că la roşu trebuie aşteptat iar la verde se poate merge.

Şi aşteptă la roşu şi porni la verde.

Şi înţelese totul dar era uimit şi fu cât pe ce să uite de propria invenţie.

Când îşi aminti din nou, merse la un bărbat care tocmai aştepta şi el la roşu şi zise; „Vă rog să mă scuzaţi, domnul meu, am făcut o invenţie.”

Iar domnul se arătă prietenos şi zise: „Şi acum ce doriţi?”

Iar inventatorul nu ştia.

„Adică o invenţie importantă”, zise inventatorul, dar în clipa aceea se schimbă culoarea în verde şi trebuiră să plece.

Dar dacă multă vreme n-ai mai fost în oraş atunci nu te mai descurci şi dacă ai o invenţie nu ştii unde să te duci cu ea.

Ce-ar fi trebuit să spună oamenii cărora inventatorul le spunea: „Eu am făcut o invenţie?”

Majoritatea nu ziceau nimic, unii au râs batjocoritor iar unii nu se opriră ca şi cum nici n-ar fi auzit. Deoarece inventatorul n-a mai vorbit cu oameni de multă vreme, habar nu mai avea cum ar trebui legată o discuţie. Nu ştia că întâi trebuia zis: „Nu vă supăraţi, puteţi să-mi spuneţi cât e ceasul?” sau se mai spune: „Proastă vreme-i azi.”

Nu-i trecea prin cap că e imposibil de spus pur şi simplu: „Dumneata află că am făcut o invenţie”, iar când în tramvai cineva i-a spus: „Azi e o zi însorită”, el nu zise: „Da, e o zi minunată”, ci imediat zise: „Dumneata, eu am făcut o invenţie.”

Nu se mai putea gândi la nimic deoarece invenţia sa era o mare, o importantă şi particulară invenţie. Dacă n-ar fi fost foarte sigur că planurile corespundeau, atunci nici el n-ar fi crezut în ea.

A inventat un aparat în care se putea vedea ceea ce se întâmplă departe.

Şi sări în tramvai, desfăcu planurile printre picioarele oamenilor direct pe jos şi strigă: „Aici, priviţi doar, am inventat un aparat în care se poate vedea ceea ce se întâmplă departe.”

Oamenii se comportară ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, coborau şi urcau, iar inventatorul striga: „Priviţi, am inventat ceva. Cu ăsta puteţi vedea ceea ce se întâmplă departe.”

„Ăsta a inventat televizorul”, strigă careva şi toţi râseră.

„De ce râdeţi?” întrebă bărbatul, dar nimeni nu-i răspunse, şi atunci coborî, străbătu străzile, se opri la culoarea roşie şi porni mai departe la culoarea verde, se aşeză într-un restaurant şi comandă o cafea iar când vecinul îi zise: „Frumoasă vreme azi”, inventatorul: „Vă rog să mă ajutaţi, am inventat televizorul şi nimeni nu vrea să mă creadă – toţi râd de mine.” Iar vecinul de masă nu mai zise nimic. Îl privi pe inventator lung şi inventatorul întrebă: „De ce râd oamenii?” „Ei râd”, zise bărbatul, „pentru că televizorul există de multă vreme şi nu mai trebuie inventat”, şi a arătat într-un colţ al restaurantului unde se afla un televizor şi întrebă: „Să-i dau drumul?”

Dar inventatorul zise: „Nu, nu vreau să văd.” Se ridică şi plecă.

Uită de planuri. Planurile le uită pe masă.

Străbătu oraşul, nu mai fu atent la verde şi roşu, iar şoferii înjurau şi făceau semne cu degetul la tâmplă.

De-atunci nu mai veni inventatorul niciodată în oraş.

Merse acasă şi inventă de-acum doar pentru el, pentru propria sa persoană. Luă o coală de hârtie şi scrise pe ea: „Automobilul”, socoti şi desenă săptămâni în şir şi luni în şir şi inventă încă odată automobilul, apoi inventă scările rulante, inventă telefonul şi inventă frigiderul. Şi de fiecare dată când inventa ceva rupea desenele, le arunca şi zicea: „Asta există deja.”

Totuşi întreaga lui viaţă a rămas un adevărat inventator, pentru că şi lucruri care există deja e greu să le inventezi şi numai inventatorii o pot face.

Peter Bichsel s-a născut în 1935 la Luzerna. A crescut în Olten, a studiat la Solothurn și a lucrat, ca profesor, între anii 1955-1968. Acum trăiește ca scriitor și foiletonist profesionist. Este considerat maestru al genului scurt, miniatural. Volumul de debut „De fapt, doamna Blum dorește să-l cunoască pe lăptar” (1964) i-a adus consacrarea rapidă, punând pecetea originalității pe ceea ce înseamnă o povestire „bichseliană” în formă scurtă. Au urmat alte volume de povestiri (puține la număr, Bichsel fiind acuzat că-i cam „zgârcit” cu cititorii) și numeroase premii literare, printre care cel al Grupului 47 și premiul „Johann Peter Hebel”. „Eu cred – mărturisește Bichsel – că sensul literaturii nu constă în mijlocirea de subiecte, ci în aceea ca povestitorul să aibă suport. Oamenii au nevoie de povestiri pentru a supraviețui. Ei au nevoie de modele cu care să-și povestească propria viață. Numai viața care se poate, ea însăși, povesti este o viața plină de sens.” Și mai departe: „Eu doresc povestirii să-i opun povestirile”. (Radu Țuculescu)

Sursă foto aici