Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (II)

Vă propunem, începând cu numărul 365 al Literomaniei, o serie de poeme semnate de Paul Verlaine – în traducerea lui Octavian Soviany – care vorbesc despre iubirea lui Verlaine (deopotrivă iubire filială și atracție erotică) pentru tânărul Lucien Létinois (mort la 23 de ani), fost elev la colegiul iezuit din orașul de provincie Rethel unde Verlaine a predat după cei doi ani de detenție în Belgia (în urma tentativei de împușcare asupra lui Rimbaud). (Literomania)

6
Scrisorile-i, ah, toate, ba chiar și ale mele!
Nu cred să fie lucru mai prețios ca ele.
Să nu spun vorbă mare, dar mă simțeam deplin
În zilele-acelea, adevărat creștin,
Musteam de-nțelepciune, trăiam în puritate,
Punându-mi toată grija și studiile toate
În slujba-acestui suflet, nespus de doritor
Să aibă spor în rugă și în iubire spor.
Vorbeam mereu cu Domnul ce m-asculta aoară.
Și chiar de gându-acesta trufaș poate să pară,
Eram smerit în cuget și-n inimă smerit,
La fel de pur ca sfinții și gata de murit
De moartea-aceea bună ce-o văd prin toate cele.
Iar el era un înger neștiutor de rele.
Un suflet pur în haină de trup nevinovat.
O, suvenir de-a pururi și pururi adorat,
Cu fraza lui naivă, cu vorbele-i curate
Și pline de virtute, deși păreau cântate
De glasuri de cimbale de-argint, nu însă reci.
Era candoarea vârstei, a celor douăzeci
De ani.
Peste trei încă primi în dar cununa
Cerească, dar în mine-a rămas pe totdeauna.

7
Mi-e fiul brav; el merge pe calu-i în cutremur,
Pe-a binelui cărare, să–nfrunte dușmănii,

Cărare grea, pe care, deși rănit pe vremuri
Știut-a creștinește lupta și birui.

Mi-e fiul mândru tare: plăcerile-l invită
Să-și cheltuie junețea cu dânsele-n zadar,
Copilul meu își râde de josnica ispită
Privind tot înainte, la datorie doar.

Mi-e fiul bun; odată, ceva mai înainte,
Când m-a atins în treacăt o bănuială rea.
Copilul meu, ghicindu-mi necazul de părinte,
Făcu să-mi fugă grija cu confesiunea sa.

Mi-e foarte tare fiul; când inima-i odată,
Se moleșise toată, avea de pătimit,
Strigă:„Destul! La medic! La preot fugi de-ndată!”
Și s-a întors de-acolo la inimă-nnoit.

Frumos nespus mi-e fiul; îl scaldă în iubire
Și în lumină Domnul, căci e pios și blând,
Demn de Coroană Sfântă ce va a-mpodobire
Soldații care Cerul îl dobândesc luptând.

Cap drag, umil, ce stat-ai o clipă pe plecate
Sub slava-mpărăției și sub Cuvântul viu
Fii binecuvântat dar și împăcat cu toate.
-Eu îl sărut pe fruntea-i regească pe-al meu fiu.

8
O, întunericul vrăjmaș
Din ziua cea mai însorită
Când în infamul de oraș
Ne-a fost ursita împlinită!

Nu bucurii avurăm, nu!
Ci numai doliu, numai umbre
Eram precum un mort, iar tu
Erai cu gândurile sumbre.

La geam și-n noi, amestecat,
Noaptea și ziua dau târcoale.
Ca un amor sublim, curat
Ce s-ar schimba în desfrânare.

În casă pâcla se scurgea
Iar lumânarea pirpirie
Părea că-i remușcarea cea
De-a doua zi după orgie

Căindu-ne de un păcat
De moarte, negru ca năpasta.
Atât de mult am disperat
încât uitarăm lumea asta

Și ne-am gândit doar la Isus,
La mare mila lui, firește.
Punând credința mai presus
Și ne-am întors întru nădejde,

Tristețe Domnului pe plac,
Ceață ce Mila-i o învoale
Teamă că duhu-me beteag
Nu rabdă-atâta strălucoare,

Daruri pe care n i le-a dat
O Providență-nduioșată…
Doar de-am mai fi, o suflet drag.
Tot astfel triști și altă dată!

9
Convoiu-ți alb urmându-l eu îmi spuneam în gând:
Adevărat că Domnul ți l-a răpit pe când
Tu îi erai desfătul, cu inocenta-ți fire.
Dar ar fi pus degrabă Femeia stăpânire
Pe inima-ți cu care-mpotrivă-i ai luptat
Și care de-a ei frică puțin a tremurat,
De tulburarea-n suflet stârnită de-o strânsoare,
Dar te-a gonit de-acolo o nobilă teroare
Și te-ai întors pe calea virtuții hotărât,
Gata să dai în floare, un crin ce-i doborât
De patimi, dar mai tare apoi, după tempeste,
E-n stare să câștige luminile celeste
Și Slava lor… Credința-mi spunea în gând așa..
Dar ce cumplită groază convoiu-ți a-l urma

10
El patina așa frumos,
Lansându-se impetuos
Și revenind miraculos,

Ca fetele la subțirime,
La fel ca acul la iuțime,
Ca un țipar la agerime,

Joc optic de miracol plin
Și pentru ochi un dulce chin,
Străfulgerare prin senin.

Și iată-l nevăzut deodată
Zburând spre-o țintă-ndepărtată.
Tot nevăzută, -n veci aflată.

Și acum e nevăzut. La fel.
Ce s-o-ntâmpla oare cu el?
Ce s-o-ntâmpla oare cu el?

11
Dormea Cenușăreasa. Frumoasa tot așa.
Pe doamna Barbă-Albastră o căutau anume
Toți frații. Și departe de căpcăun zăcea
În iarbă Degețelul cântând o rugăciune.

Iar Pasărea Albastră plana-n niște tării
Ce mângâiau pe frunze încă nespus de crude
Puieții mulți la număr, visând a tot umbri
Cositul, secerișul și celelalte trude.

Și flori fără de număr, ah, florile de câmp,
Cu mult mai arătoase ca orișice grădină.
Ce omul, după placu-i, o întocmește strâmb
Pe aurul din paie puneau o pânză fină

Și-a vântului cruzime o luau la îmblânzit
Făcând ca să îi fie bătăile mai line,
La moartea dup-amiezii. Când inimii, șoptit,
Îi glăsuia amurgul: Rămâi să mori cu mine

Iar grâul încă verde, secara dată-n pârg
Chemau tot păsăretul la ele dimpreună,
De mii și mii de glasuri tot ciripeau de sârg
Și nu era nevoie de muzică mai bună…

Piele-de-Asin revine. -S retrageri cu tam-tam
Pe la Riquet Moțatul, prin țările vecine.
Iar noi, vrăjiți de toate, ne pripășim la han,
Acolo unde supa ne cade-atât de bine.