Octavian Soviany: „Nu știu dacă peste cincizeci de ani va mai exista literatură, iar dacă va exista, cum o să arate ea”

Nume de vârf al literaturii române contemporane, scriitor livresc, pe linia decadenților francezi, Octavian Soviany (n. 1954, la Brașov) a publicat, la sfârșitul lui 2024, volumul al V-lea al seriei Lelian, intitulat Un păstoraș din Ardeni, penultimul volum al romanului biografic consacrat lui Verlaine (volume apărute la Editura Hyperliteratura); tot în 2024, a fost reeditat romanul Viața lui Kostas Venetis (ediția a III-a, revizuită), la Editura Hyperliteratura. Am profitat de ocazie pentru a sta de vorbă cu autorul despre scris, literatură și viitorul lor incert în epoca tehnologiei și a mediilor online. (Adina Dinițoiu)

În 2024, ați publicat volumul V (penultimul) din impresionanta serie biografică Lelian (romanul biografic al lui Paul Verlaine) și, de asemenea, ați reeditat „Viața lui Kostas Venetis” (ediția a III-a, revizuită), ambele la Editura Hyperliteratura. Faceți, în același timp, traduceri literare (proză, eseu, dar mai ales din marea poezie simbolistă franceză). Pentru dvs. – așa cum se vede din afară – scrisul este realmente un mod de viață. Cum lucrați? În paralel la diverse proiecte? Cum arată o zi de lucru în cazul dvs.?

Pe măsură ce nu mai poți trăi micile și marile întâmplări ale vieții cu frenezia de odinioară, scrisul începe să-ți ocupe tot mai mult din existență. Acum pot spune că, într-adevăr, scrisul reprezintă modul meu de a trăi și de a înțelege lumea, dar și pe mine însumi. Este o activitate care mă definește, o dimensiune fără de care nu m-aș putea imagina. Publicarea volumului al V-lea din seria Lelian, reeditarea „Vieții lui Kostas Venetis” și traducerile pe care le realizez sunt, toate, părți dintr-un întreg. Încerc să mă împart între câteva proiecte diverse, iar tocmai această diversitate este pentru mine un stimulent. Este un mod de lucru care poate părea solicitant, însă pentru mine reprezintă o formă de echilibru. Fiecare proiect vine cu provocările și frumusețea lui, iar interacțiunea lor creează o sinergie care mă motivează. Traducerile, în special cele din marea poezie simbolistă franceză (Baudelaire, Verlaine, Rimbaud – acesta din urmă în curs de apariție la Casa de Editură Max Blecher) m-au ajutat – și o fac și în continuare – să descopăr și să redescopăr subtilitățile expresiei umane. Traducându-l de exemplu pe Verlaine, am învățat mai multe despre versificație decât din nu știu câte tratate de prozodie.

În cazul meu o zi de lucru se împarte de regulă în două. Încep dimineața cu o cafea (de fumat m-am lăsat), apoi arunc o privire peste știri. Pe urmă scriu sau traduc, lucrând (după dispoziție) la unul sau altul dintre cele patru proiecte de care mă ocup în clipa de față: romanul „Nemțoaica” (o continuare a „Vieții lui Kostas Venetis”), o „poveste” a literaturii române (a cărei primă parte, care duce povestea până în 1916, a fost predată deja Editurii Hyperliteratura), traducerea „Contelui de Monte-Cristo” (pentru Paralela 45) și continuarea traducerilor din Verlaine (pentru Casa de Editură Max Blecher). Urmează pauza de prânz, când citesc, mă uit la un film, fac o plimbare. Uneori o scurtă siesta. Spre seară lucrez din nou: scriu, traduc sau citesc și iau notițe fie pentru cronica din „Observator cultural”, fie pentru „povestea” de care aminteam. Uneori întrerup lucrul, ca să mă uit la un meci de fotbal (mai ales dacă joacă Rapidul) Seara este momentul în care ideile devin mai fluide, iar scrisul/tradusul parcă prind altă viață. De aceea nu mă culc niciodată înainte de miezul nopții. Între toate proiectele la care lucrez, există un fir roșu, o voce care mă ghidează și care, sper, să rezoneze și cu cititorii mei.

Care este raportul dintre poezie și proză în scrisul dvs.? Ați debutat cu poezie, ați publicat peste cincisprezece volume de poezie, apoi ați trecut la proză: proză poetică și apoi proză de factură balzaciană (seria Lelian). Cum ați ajuns la roman?

Probabil fiecare gen literar își are vârsta lui. În tinerețe am scris poezie. Proză am început să scriu pe la patruzeci de ani, ceea ce m-a mirat chiar și pe mine, căci până atunci (cu excepția unor încercări, puține și nesemnificative) nu scrisesem niciodată proză. De altfel, poate nu întâmplător, primul meu roman, „Arhivele de la Monte Negro”, este de fapt un roman-poem, situat undeva la jumătatea distanței dintre poezie și proză. Proza poetică mi-a oferit libertatea de a păstra lirismul, de a explora profunzimea imaginii, dar într-un cadru mai larg, mai narativ. Este un spațiu în care ritmul, metafora și simbolistica poeziei coexistă cu povestirea. Proza poetică a fost, dacă vreți, o punte către roman, ea m-a făcut să prind gustul epicului. Primul meu roman în adevăratul înțeles al cuvântului a fost „Viața lui Kostas Venetis”. Apoi au venit toate celelalte: „Moartea lui Siegfried”, „Năluca”, „Casa din strada Sirenelor”. Când am început să scriu roman de „factură balzaciană”, cum este seria Lelian, am fost atras de posibilitatea de a crea lumi complexe, personaje care evoluează și prin care pot explora teme majore ale existenței – iubirea, suferința, creația. Acum, când mă apropii de capătul drumului, pot afirma că în scrisul meu raportul dintre poezie și proză este unul complementar. Poezia a fost, fără îndoială, punctul meu de plecare – forma cea mai directă și sinceră de a surprinde un fragment de adevăr sau de emoție pură. În poezie, mă fascinează intensitatea cuvântului, iar această concentrare a limbajului mi-a format, într-un fel, sensibilitatea artistică. Romanul, în schimb, implică o altă disciplină, una mai structurată și mai amplă, dar rădăcinile mele poetice sunt mereu prezente în detaliile descrierilor, în tonalitatea narativă și în felul în care îmi aleg cuvintele.

Astăzi, poezie și proză coexistă în scrisul meu – fiecare oferindu-mi o cale de înțelegere a vieții și de a dialoga cu cititorii mei. Ele nu sunt în competiție, ci se susțin reciproc: proza împrumută din muzicalitatea și simplitatea poeziei, iar poezia îmi dă forța să redau esențialul într-o formă atât de largă cum este romanul.

Pare că scrisul vă abstrage din realitate (în seria Lelian, plonjați în secolul al XIX-lea, în Franța; dar și celelalte romane ale dvs. sunt departe de realitatea cotidiană). Cum vă descurcați cu presiunea teribilă a epocii pe care o traversăm? Nu vă descurajează niciodată scrisul?

Nimeni nu poate trăi în afara realității. Viețuim într-o epocă tulbure, în care resimțim din plin „teroarea istoriei”. Am sentimentul că trăim sfârșitul unei civilizații: civilizația Europei creștine, cu o vechime de mai bine de două mii de ani. Mi se pare că epoca noastră seamănă cu ultimele secole ale Imperiului Roman, care au însemnat sfârșitul lumii antice și începutul veacurilor creștine. Până la urmă, fenomenul este firesc. Toate civilizațiile parcurg un drum ascendent și un drum descendent, cunosc o perioadă de apogeu și se sting în cele din urmă, ele sunt la fel de muritoare ca și oamenii. Dar sfârșitul unei civilizații nu înseamnă și sfârșitul umanității. Traversăm o epocă de criză, dar au mai fost și altele, pe care umanitatea a reușit să le treacă cu bine. Totuși tabloul lumii contemporane e plin de fenomene îngrijorătoare: încălzirea globală, degradarea mediului, criza spiritualismului, pandemiile, războaiele și – după mine – cel mai neliniștitor, deși despre el se vorbește puțin spre deloc: diminuarea din ultimele decenii a coeficientului de inteligență, despre care vorbesc anumite statistici. Oare în viitorul apropiat suntem amenințați de o „dictatură a imbecililor”? Mi-ar plăcea să cred că nu. Ce poate face un scriitor în acest context? Din păcate, el și-a pierdut în mare parte prestigiul de care se bucura pe vremea afacerii Dreyfus și (în situația fericită în care nu a devenit complicele establishment-ului) este neputincios: are voie să spună orice sau aproape orice, căci oricum nu-l ascultă nimeni. E departe de a se bucura de audiența politicienilor, a formatorilor de opinie, a starurilor rock sau a fotbaliștilor. De pildă, în România de azi, ceea ce spune orice agramat vizibil pe la televiziuni are o mult mai mare audiență decât ce spune indiferent care scriitor. De Ileana Mălăncioiu vor fi auzit cam 1% dintre români, dar de nu știu care starletă TV a auzit toată lumea. Astea sunt vremurile. Și, vorba cronicarului, „nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri.” Și în asemenea condiții, e greu să privești viitorul cu optimism.

Cum vedeți, așadar, viitorul literaturii în epoca online-ului, sunteți un pesimist sau un optimist? Dar al cărții pe hârtie?

Nu-l prea văd. E posibil ca în deceniile următoare literatura (și odată cu ea cartea) să devină un soi de produs de lux, frecventat doar de un grup restrâns de „mandarini”. Cititul cere timp, iar publicul potențial de literatură are prea puțin timp la dispoziție. Și e tentat să și-l dedice altor activități, mai relaxante decât lectura. Iar dintr-o asemenea perspectivă și viitorul scriitorului este incert. Mai ales că va resimți probabil concurența tot mai puternică a inteligenței artificiale. Prin urmare, nu știu dacă peste cincizeci de ani va mai exista literatură, iar dacă va exista, cum o să arate ea și cât de tare o să semene cu ceea ce înțelegem astăzi prin literatură.

O întrebare puțin convențională: ce sfaturi ați da unui tânăr scriitor al zilelor noastre?

Să citească. Și nu numai literatură contemporană și nu numai producțiile colegilor de generație. Ucenicia la clasici e obligatorie.

Ar fi bine să cunoască și alte limbi străine decât engleza, căci marea poezie ar trebui citită în limba originală.

Apoi: să aibă răbdare, să lucreze mult, să participe dacă are posibilitatea la un cenaclu, și să nu se grăbească să publice.

Să aibă în vedere că o carte nu se scrie doar pentru critici, de dragul cronicilor, că opiniile acestora au importanța lor, dar o cronică favorabilă (sau dimpotrivă) nu face o carte nici mai bună, nici mai proastă decât a ieșit din laboratorul de creație al autorului (mai pe scurt – nu devii scriitor cu 50 de cronici laudative, dar numai 10 cititori.)

Să rămână cu picioarele pe pământ chiar dacă are succes; să nu-și invidieze confrații care (pe merit sau nu) sunt receptați mai bine decât el. Scriitorul adevărat urmărește performanța artistică și nu succesul, care vine și pleacă, în timp ce performanța rămâne și ajunge să fie recunoscută mai devreme sau mai târziu.

Și l-aș sfătui să reflecteze la faptul că, mai cu seamă în România, scrisul nu te face (cu foarte puține excepții) nici bogat, nici celebru.

Interviu realizat de Adina Dinițoiu