Vocile „Vâltorii” – „Prolog” de Manuel Cortés Castañeda

Poet, traducător, eseist și universitar, născut în Columbia, cu studii filologice finalizate la Bogotá, Manuel Cortés Castañeda şi-a susţinut în Spania, la Universitatea Complutense din Madrid, teza de doctorat referitoare la formele liricii moderne, concentrându-se pe opera lui Álvaro Mutis. Printre volumele sale de poezie (apărute la prestigioase edituri din diferite țări europene și latino-americane) amintim: Trazos al margen (1990), Prohibido fijar avisos (1991), Caja de iniquidades (1995), El espejo del Otro (1998), Aperitivos (2004), Clic (2005), Delitos menores (2006), Fuera de tono (2022). Actualmente, ţine cursuri de literatură şi civilizaţie hispano-americană în Statele Unite ale Americii, la Eastern Kentucky University. Fragmentul care urmează face parte din Prologul volumului colectiv dedicat romanului lui Rivera. (Rodica Grigore)

Prolog

Manuel Cortés Castañeda

„Civilizația este o farsă; doar în junglă se vădește adevărul omului.”
(José Eustasio Rivera).

„Tot ce trăiește visează. În junglă, visele sunt la fel de reale ca râurile și copacii.”
(Ino Moxo, șaman peruan).

Faptul că s-a împlinit nu de mult un veac de la publicarea romanului columbianului José Eustasio Rivera, „Vâltoarea” („La vorágine” – 1924), pare că a făcut ca acest text să devină și mai relevant. Iar asta se poate datora „misterului” care, cumva, s-a țesut în jurul acestei opere, nu doar prin activitatea și atitudinile autorului său, nici măcar datorită naturii inovatoare a structurii narative (sau a lipsei acesteia), dacă ne raportăm la standardele canonului literar al epocii în care cartea a fost publicată, ci și datorită celor dintâi critici și cititori, care nu au reușit să înțeleagă că aveau de-a face cu o nouă manieră de a aborda realitatea și identitatea latino-americane, pornind de la imaginea și semnificațiile junglei.

Și tocmai această structură aparent lipsită de toate formulele consacrate ale vechilor modele, dublată de palimpsestul vocilor care relatează evenimentele, în afară de cea a lui Arturo Cova, poetul-narator-protagonist, le-a permis noilor generații de cititori (și de critici) să abordeze textul din alte perspective. Acest lucru ne-a făcut să înțelegem mai ușor importanța romanului, atât în contextul său istoric, cât și în relație cu prezentul, având în vedere criza climatică, poate deja ireversibilă, și distrugerea pădurilor tropicale cu care se confruntă planeta noastră. Cova, poetul mediocru și ratat, și alter ego-urile sau heteronimele sale ce apar pe parcursul romanului, nu numai că evidențiază caracterul deopotrivă național și internațional al literaturii columbiene, ci, folosind jungla ca pe un veritabil „laborator ficțional ideal”, ne arată și viitorul națiunilor latino-americane, al literaturii întregului continent și al limbii noastre, care a intrat deja în modernitatea secolului XX odată cu creația lui Ruben Darío.

Călătoria lui Cova și cea a tovarășilor săi, pe care i-am putea vedea, așa cum am spus, ca pe niște alter ego-uri, dezvăluie o simfonie de situații și evenimente neașteptate și complexe; o multiplicitate de voci și fenomene, produs al întâmplării și al hazardului, care nu se încheie cu verbul final, „a devora”, căci ceea ce domină mai degrabă finalul textului este tăcerea, pauza de moment ce permite peregrinilor să-și continue drumul în vocile mereu suprapuse și împletite ale interpreților și ale criticii literare, țesând un imens covor de intertextualități, pauze și tăceri, care se pot uni, uneori, accidental sau prin jocul afinităților, în răsturnările de situație ale jocurilor și lucrărilor timpului. Tăcerea este atât motiv privilegiat al al textului, cât și bariera care ne arată limitele și imperfecțiunea sa. Tăcerea este, așa cum spunea Maurice Blanchot, rezerva infinită a limbajului, cea care permite limbajului să fie, dar care nu se lasă niciodată capturată de el.

S-a scris atât de mult despre acest roman și continuă să se scrie în diferite limbi, încât un proiect ideal ar fi, poate, alcătuirea unei bibliografii complete a operei lui Rivera. Când ne întoarcem la analiza unui roman elaborat mai mult pentru viitor decât pentru prezent, sau care a reușit să depășească orice bariere temporale este inevitabil să abordăm aceleași teme care au fost studiate încă de la publicare, deoarece ele se dovedesc a fi din ce în ce mai relevante; dar, în egală măsură, acea aură de „mister” care încă înconjoară textul, actualitatea evenimentelor sale și fascinația produsă de personajele cărții, reclamă și o analiză făcută din alte perspective, cu alte metode. Este esențial ca un bun cititor să-și însoțească mereu lectura cu propria imaginație și să adopte perspectivele contemporane, aducând, astfel, o nouă viață unei opere datând din alte vremuri, așa cum au demonstrat Hans Robert Jauss și Wolfgang Iser, care afirmau că cititorul joacă un rol activ și decisiv în crearea de noi semnificații. Trebuie să învățăm să citim printre rânduri pentru a completa golurile și întrebările cu care ne confruntăm la finalul lecturii unui roman fragmentat și polifonic precum „Vâltoarea”. Personal, sunt de acord cu Fernando Pessoa, cel care afirma că scrisul și limbile nu sunt eterne, pentru că această planetă pe care trăim nu este, în fond, eternă; dar îndrăznesc să afirm că anumite cărți deschid căi privilegiate chiar și în curgerea temporală, reușind să ne elibereze de ineluctabila sa trecere – iar „Vâltoarea” lui Rivera se numără, în mod clar, printre ele.

Traducere și prezentare: Rodica Grigore