Poezia este abis parcelat – Ioan Es. Pop în interviuri

Ioan Es. Pop este unul dintre marii poeți contemporani, situat între două generații literare – optzeciști și nouăzeciști –, care s-a impus în conștiința și în inimile cititorilor de poezie de la volumul „Ieudul fără ieșire”, Ed. Cartea Românească, 1994. Au urmat „Porcec”, Ed. Cartea Românească, 1996, „Pantelimon 113 bis”, Ed. Cartea Românească, 1999, „Podul”, antologie, Ed. Cartea Românească, 2000, „Petrecere de pietoni”, Ed. Paralela 45, 2003, „Confort 2 îmbunătățit” (împreună cu Lucian Vasilescu), Ed. Publicațiilor pentru Străinătate, 2004, „O căruță încărcată cu nimic” (împreună cu Peter Srager, Robert Șerban), ediție bilingvă, Ed. Brumar, 2008, „Unelte de dormit”, Ed. Cartea Românească, 2011etc. Poetul asociază narativul și forța lirismului, nostalgia și cruzimea, banalul și absurdul, creează o lume în mișcare încetinită, acolo unde marginea întunecată a spaimelor adânci întâlnește orizontul firav al existenței comune. A câștigat premii, a participat la festivaluri în țară și în afara ei. A rămas același om discret, timid, în complicatul dialog cu „demonii săi interiori”, așteptând cu răbdare o nouă „călătorie pe dinăuntru”, fără să ceară nimic de la semenii săi.

Cartea „Fețe jupuite” cuprinde interviuri pe care i le-au luat poetului, în timp, Bogdan Ghiu, Svetlana Cârstean, Dia Radu, Iolanda Malamen, Andra Rotaru, Alexandru Vakulovski, Marius Chivu, Eugen Bunaru, Adrian Alui Gheorghe, Vasile Proca, Diana Pârvulescu, un dialog coordonat de un cristian pentru „Observator cultural”.

În interviul luat de Dia Radu, pentru „Formula As”, Ioan Es. Pop îşi face un autoportret: „Voiam să fiu ca toți ceilalți de vârsta mea și nu eram în stare. Aveam două mâini stângi. Mi-era rușine că eram trist. Mi-era rușine că nu știam dansa. Mi-era rușine că fetele nu se uitau la mine, pentru că nu mă știam de bărbat. Mi-a fost rușine din clasa a șasea și până în facultate de faptul că eram mai mare cu un an decât colegii mei, din cauza repetenției suferite atunci. Eram atroce de lucid și excesiv de sensibil. Luciditatea îmi ardea inima, îmi înăbușea avânturile, mă făcea să mă simt bătrân și chiar să mă comport de parcă aș fi fost așa”.

O definiție a poeziei dovedește conștiința unui mare poet și implicarea existențială a creatorilor rari, complicați sufletește, pentru care scrisul este sigurul mod de viață posibil și, mai mult, este un mod superior de a cunoaște adevărurile ascunse ale lumii: „poezia este calea intuiției. Adică drumul cel mai scurt de la cele văzute la cele nevăzute, de la trecut la viitor, de afară înăuntru. Este matematica fără cifre pe care au folosit-o oamenii până ce au descoperit cifrele. Cândva, la începuturi, cred că a fost una cu rugăciunea și că rugăciunea și poezia au mers o vreme alături (uneori mai merg și azi). S-au despărțit probabil atunci când poezia a început să cârtească, să se îndoiască, să se dezică de autoritate, să blesteme, să ia în deșert numele Creatorului. Dar și așa, prin venele ei curge și astăzi ceva din sângele stelar al rugăciunii”.

Scriind despre „demonii interiori”, Ioan Es. Pop vede poezia nu neapărat ca pe o cale de mântuire, cât ca pe o soluție de supraviețuire. Poezia descompune în sensul unei operații matematice, afirmă în interviul luat de Vasile Proca: „Până și abisul, dacă poate fi cumva parcelat, aproximat, pus în cuvinte, devine măsurabil și, în felul acesta, controlabil. Încet-încet, marele abis care ne înconjoară și ne cutremură a fost domesticit nu doar prin evoluție istorică, ci și prin poezie”.

Despre dragoste, cu aceeași simplitate și profunzime: „Nu vorbesc niciodată despre dragoste, dar vorbesc mereu despre primejduirea ei. Spaima și moartea sunt două dintre aceste primejdii, iar eu mă zbat să le fac față, tocmai ca să apară acea mica pâlpâire discretă pe care eu o percep ca dragoste. O feresc de prea multă expunere la lumină, pentru că lumina prea puternică ar putea-o face să pară, prin contrast, o boabă de întuneric. Un felinar stins. Pe când ea e vie și, în lumea ei, pâlpâirea îi stă cel mai bine, deoarece acolo această mică pâlpâire echivalează cu strălucirea soarelui la amiază”.

Pentru Ioan Es. Pop, poezia este un mod de a face „insuportabilul suportabil” și „lucrează cu energii ațipite în omul comun”. Interviurile lui Ioan Es. Pop sunt o prelungire a poeziei lui, a vocii lui: emană franchețe și o ușoară retractilitate, specifică „ființei minime” care trăiește la confiniile cu subumanul și cu absența divinului, învățând să suporte trecutul și să aștepte, ușor resemnat, ușor curios, viitorul.

Ioan Es. Pop, „Fețe jupuite. 12 interviuri”, Editura Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2015, 132 p.