Scrisori către preşedinte (I)

Scrisoarea întâi

Stimate domnule preşedinte,

eu sunt un om din ţară (câteodată şi de la ţară, când mă duc în satul bunicii să mai văd dacă nu s‑a dărâmat casa ei rămasă goală) şi m‑am hotărât să vă scriu deschis, acum avem libertate de exprimare. Deoarece am intrat în UE, am devenit democraţi până la capăt, mai tare nu se poate. De aceea m‑am hotărât să vă scriu. Redacţia revistei (o redacţie progresistă, în pas cu vremurile) nu are nimic împotrivă şi nici nu poate refuza această dorinţă şi acest drept, totodată, unui cetăţean care este acum ocrotit de legile europene.

Eu sunt român de expresie română, mai autentic nici că există, şi am opinii, păreri, întrebări şi nedumeriri, în special nedumeriri, legate de ţara noastră, mai exact de oameni, că ţara‑i aşa cum a lăsat‑o Dumnezeu, cu de toate, şesuri, văi, munţi, animale, ape, deltă, peşti, mare… şi la ce folos? M‑am tot întrebat, o vreme, cum naiba de ne‑au primit în UE? O ţară atât de coruptă de nu mai reuşeşte nici o alta s‑o întreacă, cu găşti de politicieni ce n‑a văzut Parisul, cu foşti turnători ajunşi în funcţii importante, cu minciuni de rang judecătoresc, o ţară care ar trebui să intre într‑o carte a recordurilor la toate capitolele! De aici şi străvechea zicală, ca la noi la nimeni.

Iată că‑mi cade un exemplu printre rânduri (sunt o mulţime, o să‑mi mai amintesc), cu arabul acela, Omar Hayssam, sper că bine l‑am scris, vă daţi seama oricum, ştiţi despre ce individ e vorba, îl cunoaşteţi, doar se trăgea de buric cu diverşi miniştri din diverse cabinete şi chiar mai sus. Ori mai jos. Ce carnaval! Cum a contractat el două cancere deodată (dacă plătea mai gras, i s‑ar fi descoperit trei) şi apoi a reuşit să dispară mai bine decât măgarul în ceaţă. Ni se arăta la televizor cum îl căuta poliţia prin pădurile din jurul Botoşanilor! Haiducul Hayssam, pierdut cu calul său în codrii deşi ai Moldovei! Care codri, că nu mai există, au fost raşi de pe suprafaţa pământului strămoşesc şi trimişi într‑alte ţări care apreciază, mult, lemnul românesc. Toate forţele antitero l‑au căutat pe negriciosul infractor internaţional, l‑au căutat pe pământ şi pe ape şi‑n aer. Cică zi şi noapte!

Vedeţi, aşa suntem trataţi noi, masa largă din ţară, ca nişte idioţi, nişte handicapaţi, care înghit orice.

Iar UE este, după părerea mea, un fel de adunare de tip comunist. O colectivă europeană. Adică: unim toate pământurile şi ce mai avem, ne aliniem frumuşel ca la armată şi aşteptăm ordinele, nu mai facem nimic de capul nostru. Ni se spune ce să plantăm, ce să producem, cât şi unde, ce şi cât avem voie, cum să construim coteţe, cum să săpăm gropi şi şanţuri, cum să furăm… Totul este controlat, verificat. Păi, nu seamănă asta cu un comunism multinaţional dezvoltat? Unul fără graniţe şi cu un făţău foarte democrat. Hăhă. Asta‑i o expresie ca să vă amuzaţi, ştiu că vă place să râdeţi, şi mie, de nu aveam simţul umorului, de mult mă spânzuram. Şi uite aşa, câţiva europeni vor conduce şi se vor îmbogăţi nelimitat. Iar experţi europeni au constatat că în ţara noastră sunt mai mulţi microbi decât în celelalte ţări… Hopa, trebuie să închei aici (dar revin), îmi bate un vecin în ţeava caloriferului pentru că eu, când scriu scrisori, le şi rostesc cu voce tare. Precum poveştile pentru copii…

Se apropie miezul nopţii şi, sfios cum sunt (ca tot românul), am să tac… Drept pentru care mă semnez: un om din ţară.