„Abisul” de Marguerite Yourcenar

Începând cu Literomania nr. 369-370, Dominique Ilea ne-a pregătit un nou ciclu – secvențe ori capitole foarte scurte de cărți – numit „Magie naturală”. Stilurile, limbile, epocile sunt foarte diverse, dar – dacă citiți textele unul după altul –, acestea își dezvăluie „înrudirea” secretă și încep să semene cu niște capitole dintr-o carte ad-hoc. În acest număr, vă propunem spre lectură capitolul „Abisul”/ „L’abîme” din romanul „L’Œuvre au Noir” (1968) de Marguerite Yourcenar. (Literomania)

 

   Abisul

Marguerite Yourcenar

 

[…] De aproape jumătate de veac, [Zenon, medicul-alchimist din Bruges, n.t.] se slujea de duhul său ca de-o daltă cu care să lărgească după puteri fisurile zidului ce din toate părțile ne izolează. Crăpăturile se măreau, ori mai degrabă zidul însuși își pierdea din trăinicie fără să-nceteze, totuși, de-a fi opac, ca și cum ar fi fost vorba de-o zidărie de fum, iar nu de-o zidărie de piatră. Obiectele încetau să-și mai joace rolul de accesorii folositoare. Precum o saltea părul de cal, își lăsau să răzbată substanța. Un codru întreg umplea odaia. Scaunul, măsurat după distanța ce desparte de dușumea curul unui om așezat, masa ce slujește la scris ori la mâncat, ușa ce deschide un cub de aer împrejmuit de pereți despărțitori spre un cub de aer vecin își pierdeau rațiunile de-a fi pe care li le dăduse un meșteșugar, nemaifiind decât niște trunchiuri ori ramuri jupuite de coajă ca niște Sfinți Bartolomei din tablouri bisericești, încărcate de frunze spectrale și păsări nevăzute, scârțâind încă de furtuni de mult potolite, și unde rindeaua lăsase din loc în loc cheagul sevei. Pătura și straiul ponosit atârnat într-un cui miroseau a seu, a lapte, dar și a sânge. Încălțările ce căscau gura pe lângă pat se mișcaseră la răsuflarea unui bou întins pe iarbă, și un porc sângerat până la secătuire guița în untura cu care le unsese cârpaciul. Moartea violentă era pretutindeni, ca în vreo măcelărie ori vreun țarc de spânzurătoare. O gâscă hăcuită gâgâia în pana ce urma să slujească la așternerea pe cârpe vechi a unei idei socotite demne de-a dăinui pe veci. Totul era altceva: cămașa pe care-o înălbeau pentru el măicuțele Bernardine era un lan de in mai albastru decât cerul, dar și un morman de fibre macerând pe fundul unui canal. Florinii din buzunarul lui cu efigia răposatului Carol-împărat fuseseră schimbați, dați și furați, cântăriți și piliți de mii de ori înainte ca pentru un răstimp să-i socoată ai lui, însă perindările acelea între mâini apucătoare ori risipitoare erau scurte în comparație cu inerta durată a metalului însuși, instilat în vinele pământului încă dinainte de venirea lui Adam. Zidurile de cărămizi se scurgeau în nămolul ce aveau să redevină cândva. Aripa mănăstirii Cordelierilor unde se afla îndestul de la căldură și fereală înceta să mai fie o casă, acel loc geometric al omului, adăpost trainic mai mult chiar pentru duh decât pentru trup. Nu mai era decât, să-i zicem, o colibă într-un codru, un cort la o margine de drum, o zdreanță de postav azvârlită între nemărginire și noi. Țiglele lăsau să răzbată ceața și astrele cele de neînțeles. Morți cu sutele o ocupau și vii la fel de pierduți ca și morții: duzini de mâini montaseră cercevelele, turnaseră cărămizile și ferăstruiseră scândurile podelei, bătuseră cuiele, cususeră ori lipiseră: ar fi fost tot așa anevoie să-l regăsești pe meseriașul încă viu și sănătos care țesuse bucata aia de dimie, cât să-l pomenești pe unul pristăvit. Oameni locuiseră acolo ca un vierme în gogoașa lui, și aveau să mai locuiască și după el. Bine pitiți, de nu chiar cu totul nevăzuți, un șobolan îndărătul unui perete despărțitor, o insectă sfredelind pe dinlăuntru o grindă bolnavă vedeau altminteri decât el plinurile și golurile pe care le numea odaia lui… Își înălța privirea. În bagdadie, o bârnă refolosită purta o inscripție: 1491. Pe vremea când cineva o gravase întru întipărirea unei date care nu mai însemna nimic pentru nimeni, el însuși nu exista încă, și nici femeia din care ieșise. Răsturna cifrele alea, ca în joacă: anul 1941 de la Întruparea lui Hristos. Căuta să-și închipuie anul ăla fără nicio legătură cu propria-i existență, și despre care nu știa decât un singur lucru: că va fi. Pășea prin propria-i pulbere. Dar timpul era din fire precum e scoarța stejarului: nu simțea datele acelea cioplite de mâna omului. Pământul se rotea neștiind de calendarul iulian ori de era creștină, descriindu-și cercul cel fără de-nceput, nici sfârșit precum un inel șlefuit. Zenon își reaminti că la Turci se aflau în anul 973 de la Hegiră, însă Darazi [medicul-alchimist-astrolog zoroastrian, n.t.] calculase în taină de la era lui Khosroes [531-579, cel mai ilustru din regii sassanizi, prin înțelepciunea sa, dar și prin rafinamentul adus culturii și civilizației perșilor, n.t.]. Trecând de la an la zi, cugetă că în aceeași clipă soarele mijea peste acoperișurile din Pera [cartier bogat din Istanbul, n.t.]. Odaia se legăna ca o corabie; curelele scrâșneau ca niște odgoane; patul luneca dinspre apus către răsărit, în sens opus mișcării aparente a cerului. Siguranța de-a se odihni statornic pe un petec de pământ belgic era o eroare supremă; punctul din spațiu în care se afla avea să găzduiască un ceas mai târziu marea cu valurile ei, iar ceva mai târziu încă America și continentul asiatic. Ținuturile acelea unde el n-avea să calce vreodată se suprapuneau în abisul de la azilul Saint-Cosme. Zenon însuși se risipea ca o cenușă pe vânt. […]

 

În românește de Anca-Domnica Ilea, după „L’abîme” (capitol din romanul „L’Œuvre au Noir” de Marguerite Yourcenar, 1968)