Alina Gherasim: „Amos Oz și Haruki Murakami sunt doi autori pe care-i citesc cu mare atenție”

Vă propunem o anchetă cu privire la ceea ce a însemnat și înseamnă cartea (implicit lectura) în viețile unor scriitoare/ scriitori români contemporani, anchetă inspirată de cea pe care „The Guardian” a găzduit-o până în 2021, numită „Books that made me”, care, la rândul ei, a fost inspirată probabil de ancheta apărută inițial în „The New York Times Book Review”, în 1984. În acest număr, a răspuns pentru cititorii Literomaniei scriitoarea și artista plastică Alina Gherasim. (Literomania)

1. Ce citiți în aceste zile?

„Să nu pronunți: noapte” de Amos Oz și „Haide, zboară odată” de Etgar Keret. Mai sunt și altele în turnul de cărți format după o vizită la târgul de carte. De data asta am fost mult mai reținută și mai atentă cu alegerile mele. Cărțile așteaptă răbdătoare să fie citite, uneori chiar și în paralel, devenindu-și orizonturi reciproce. Deschid cartea ca pe un dar frumos ambalat în hârtie japoneză cu cocori desenați și care sunt gata să-și ia zborul. Literatura e darul de la părinți, bucuria cu care, în copilărie, primeam micile opere de hârtie scrise de autori celebri și ilustrate frumos. Cărțile citite în aceste zile poartă în ele și cărțile citite în acele zile ale copilăriei iar cititoarea de atunci e prezentă și acum prin bucuria cu care întâmpină poveștile. Nemărginirea ca o rugăciune de dimineață sau de seară a deșertului, tăcerea înghețată a întinderilor arctice sau antarctice, inima aromată a cafelei, marea, oceanul, orașul cu oamenii săi mici și mari, existau și atunci în mintea mea, există și acum, rodind în felurite chipuri. Când citesc o carte, de fapt, citesc toate cărțile pe care le-am descoperit până în această clipă.

2. Care este cartea care v-a schimbat viața?

„Kira Kiralina” de Panait Istrati. Aveam cam 12 ani când am citit textul prima oară, aș fi vrut să fie scris de mine. În acea perioadă rescriam finaluri de povești sau scenarii de film, întâmplări cu haiduci și marinari, cadâne și domnițe. Istoriile, așa mi se părea, se încheiau mereu cu nedreptăți și sufeream, așa cum am făcut-o pentru frumoasa Kira, pentru fratele ei mic și pentru mamă. Cu ajutorul lor mi-am dezvoltat sentimentele de compasiune pentru cei mai slabi și nu prin prisma vreunei ideologii care acaparează emoțiile omului așezându-se pe un soclu doctrinar de unde strivește exact ceea ce declamă că ar apăra. Citind această carte, am recompus în mintea mea, cu atenție, cu mare atenție la detalii, gustul dulcețurilor, aroma cafelei, dansul, arta, delicatețea, frumusețea, sulemenelile, finețea dragostei, tandrețea și am înțeles că toate acestea pot fi strivite cu lovituri violente în orice clipă. Ele reușind totuși, printr-o taină a firii, să supraviețuiască și să-și continue drumul pentru ca lumea să nu piară.

3. Ce carte v-a influențat cel mai mult?

Orice carte, cu inima ei de hârtie, care pune preț pe natura profundă a omului. Am să încep cu „Simbolismul corpului uman”, Annick De Souzenelle, un volum în care am descoperit o anatomie tainică, una nevăzută, firul care ne leagă pe toți din toate timpurile. E o carte pe care am citit-o cu creionul în mână. Ca să pot scrie trebuie să știu cine sunt, și nu așa prin câteva explicații la îndemână, ci privind, cu seriozitate și mirare, în adâncul fântânii. Anatomia omului, apoi boala, spaima, teroarea, obișnuirea cu răul, revolta, în „Ciuma” lui Albert Camus. Răul intră în lume printr-o simplă întâmplare, șobolanii mor, și acest eveniment, la început, este trecut cu vederea. E ceva ce ieri nu era și azi este, răul pândește la ușă. Ce fac oamenii cu acest rău e foarte interesant, cum îi deschid ușa minții și a inimii, sau ce cărări de scăpare din labirint născocesc, de teama morții. Și ajung și la „Acolo unde urlă șacalii” de Amos Oz. Când am citit-o, am simțit dogoarea deșertului, prospețimea livezilor kibbutzurilor și tăcerea întretăiată de urletele și rânjetele șacalilor. Am fost fascinată de tema recurenței, a repetiției, nimic nou sub soare, cum spune Ecclesiastul, omul își tărâie destinul ca un infirm, dar un infirm cu sânge regal. Și când revolta lui e la maxim, urlă. Sau tace.

4. Numiți cartea (sau cărțile) pe care nu ați reușit s-o (să le) terminați de citit.

„Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa” de Antonio Lobo Antunes, ar fi un exemplu, mai sunt și altele. Există cărți foarte frumoase care nu și-au găsit drumul către inima mea. Poate că temele sau mai degrabă felurile în care au fost expuse nu m-au cucerit. De fapt nu tema în sine, povestea de suprafață, ci fluviul de adâncime care trebuie să o poarte către mine. Cumva, nu am simțit tentația să navighez pe acele ape literare. Una din calitățile nemaipomenite ale literaturii bune este că ea își găsește undeva, într-un colț al lumii, un cititor. Uneori, acela nu sunt eu.

5. Numiți cartea pe care o dăruiți cel mai des.

„Vara” lui Albert Camus, o splendidă colecție de texte pline de tandrețe, de mirosul florii de migdal, de cărări spre Tipasa. „În fața mării înecate, rătăceam, așteptam, în acest Alger de decembrie care pentru mine rămânea orașul verilor.” Textele se strecoară ca firele de nisip printre degete. Marea cât mai aproape, un text tulburător ca o poveste de dragoste care-ți taie viața în două. „Întotdeauna mi s-a părut că trăiesc în largul mării, în inima unei fericiri regești.” Aceasta este cartea pe care îmi place să o dăruiesc.

6. Care dintre cărțile secolului al XX-lea vi se par supraevaluate?

„Femeia sfâșiată”, „Al doilea sex” de Simone de Beauvoir. Tema feminismului exacerbat, ideologizat, e de multe ori o deturnare a problemelor femeii și o alegere de a oferi explicații încărcate de prea multe neguri și de elan militant. Atunci când o temă concentrează tonul pe o singură direcție, mi se pare că ea pică în afara zonei literaturii sau a eseului, cade din pat, aș zice. O prefer pe Virginia Woolf atunci când abordează această temă importantă, locul femeii, Îngerul casei, ajuns și el în sfârșit în postura să aibă o voce, în familie, în lume, după atâtea secole de, aș îndrăzni să spun, inducere în eroare. Mă preocupă tema femeii în ziua de azi și încerc să ofer, după puterile mele, o imagine literară a ei.

7. Care dintre cărțile din literatura secolului al XX-lea vi se par subevaluate?

„Jurnal trist” de Katherine Mansfield. „Îmi doresc o grădină, o căsuţă, iarbă, animale, cărţi, tablouri, muzică. Şi, ca rod al tuturor acestora, ca expresie a tuturor acestora, doresc să scriu.” Asta spune Mansfield cu puțin timp înainte să moară. O nedreptate a vieții? Cred mai degrabă că uneori, viața, în suprizătoarea ei splendoare, poate cuprinde esențialul în ani mulți sau în câteva secunde. Gândul autoarei e ca o capsulă în care a spus totul. Nici nu trebuie mai mult. Acolo, în acele cuvinte, ea a trăit plenar, fără rest. Chiar și în plictiseală sau enervare există viață. Cred că acesta este felul minunat al lui Dumnezeu de a ne spune că ne poate iubi chiar și atunci când zilele pe pământ nu sunt prea generoase cu noi. În logica divină, o mie de zile sau o secundă par a fi pe picior de egalitate.

8. Numiți o carte pe care v-ați fi dorit s-o scrieți.

„Să nu pronunți: noapte” de Amos Oz și „În noapte” de Haruki Murakami. Sunt doi autori pe care-i citesc cu mare atenție și care îmi vorbesc în nenumărate feluri despre acest subiect miraculos al „nopții”, oferind posibilități multiple de interpretare. Abisul, întunericul, cel care face ca lumina să aibă un fond pe care să deseneze neîncetat și să spună povești de dragoste în toate felurile posibile.

9. Ce carte ați recitit cel mai des?

„Vara” de Albert Camus. De fiecare dată găsesc alte sensuri și o muzicalitate splendidă. Migdalii, marea, soarele negru, potecile, orașele fără trecut, femeia, pământul, călătorul solitar, singur pe țărm la miezul nopții, Minotaurul. Și în oglinda acestei cărți regăsesc alte și alte pagini citite, din alte cărți, din alte vremuri.

Foto: Hadas Eldar

Alina Gherasim este scriitoare, pictoriță și ilustratoare cu o bogată experiență. Este membră a Uniunii Artiștilor Plastici din București. Are expoziții de pictură în Romania, Portugalia și America. În domeniul literar, a debutat în anul 2016 cu volumul de proză scurtă „Femeia-valiză”, Editura Oscar Print, București. În anul 2017 a publicat volumul de proză scurtă „Colonia de cormorani”, Editura Oscar Print, București, și romanul pentru copii peste 10 ani, „Noemi știe ea de ce”, Editura Oscar Print, București, colecția „Oscar Junior”. A mai publicat, la aceeași editură: „La Socrate” (roman), „O vară în cuvinte puține” (roman), „Tăcerea” (povestiri), „Plămânul de mătase” (povestiri).