Amintiri cu Radu Cosașu

Scriitorul Radu Cosașu – unul dintre fondatorii revistei „Dilema” (pe vremea când nu era „Dilema veche”), în postcomunism – ne-a părăsit pe 23 aprilie, anul acesta, la 92 de ani. Mă aflam atunci la Festival du Livre de Paris și nu am reușit să scriu câteva rânduri în amintirea lui, așa cum aș fi dorit. Vocile care l-au evocat au fost, pe bună dreptate, foarte multe: pe lângă faptul că Radu Cosașu a fost un prozator de mare clasă, inconfundabil stilistic în literatura română – unde a impus, cu strălucire și avant la lettre, genul scurt, înaintea trendului de astăzi –, el a fost și un om foarte sociabil, un adevărat causeur (fiind și un mare francofil), care-și suna – ah, telefoanele de curtoazie! – confrații și cronicarii cărților sale pentru a le mulțumi și, adesea, pentru a-i invita la o mică șuetă (era termenul lui, cel care ortografia, cu deliciu, „șu-uri” în proza lui, pentru „choux à la crème”).

Așa se face că și eu am fost sunată, la rândul meu, de Radu Cosașu, de mai multe ori, în redacția revistei „Observator cultural”, atunci când scriam câte o cronică la cărțile marelui prozator, sau când atingeam subiecte de literatură franceză care-l interesau în mod special. Faptul că eram francofilă ne apropia cumva mai mult. Ultima amintire cu Radu Cosașu este vizita de câteva ore bune pe care i-am făcut-o într-o după-masă, în apartamentul său spațios de pe Titulescu (cred că era la un etaj de sus al imobilului), unde mă aștepta ca un amfitrion, cu cafea și multe aperitive de ronțăit. E și amintirea cea mai puternică – mi-a vorbit despre scriitorii francezi preferați, dar și despre… Putin, pe care-l vedea atunci în ascensiune, având ca aliat Biserica rusă (mai știu că, după vizita mea, urma să joace o partidă de… canastă) – dar aș vrea să evoc și flash-urile pe care le am cu Cosașu din strada Constantin Daniel (în zona Pieței Romane), unde redacția „Observatorului cultural” a fost o vreme la etaj, iar la parterul clădirii se afla redacția „Dilemei (vechi)”. Țin minte că puteam privi – intimidată – pe ferestrele fără perdele în salonul unde se ținea vinerea ședința de sumar a „Dilemei (vechi)”. Eu îmi începeam pe atunci cariera de jurnalist cultural la „Observator cultural” și norocul a făcut să fim colegi de clădire o vreme – noi, cei de la Obs – cu redactorii „Dilemei”, iar asta se petrecea în vremurile în care presa (generalistă și culturală) era la apogeul ei, în România postcomunistă (anii 2000). Întâlnirea cu Radu Cosașu – care era adesea în redacție, și nelipsit de la ședințele de sumar (unde se aduna toată lumea) – a marcat întrucâtva intrarea mea în mediul jurnalistic (cultural) al „greilor”.

Pentru mine, Radu Cosașu rămâne o imagine – dacă nu un blazon – a/al epocii de glorie a jurnalismului românesc în postcomunism, un pasionat al frivolității franțuzești și al efemerității jurnalistice ca „gen minor” ridicat la rang de mare proză. Seria „Supraviețuirilor” sale – proze autoficționare de mare rafinament, infuzate de cultură și muzică, de o stilistică inconfundabilă, scrise în plin comunism al „blocurilor de gheață” (sic!) – reprezintă o capodoperă a genului scurt la noi.

Cosașu a fost, într-adevăr, unul din „greii” jurnalismului – cultural, și nu numai, fiindcă a fost și un renumit cronicar sportiv (și-a adunat articolele fotbalistice în volumul „Fotbal plus ai mei şi ai noştri”, Polirom, 2017). Pentru mine rămâne o imagine – dacă nu un blazon – a/al epocii de glorie a jurnalismului românesc în postcomunism, un pasionat al frivolității franțuzești și al efemerității jurnalistice ca „gen minor” ridicat la rang de mare proză. Seria „Supraviețuirilor” sale – proze autoficționare de mare rafinament, infuzate de cultură și muzică, de o stilistică inconfundabilă, scrise în plin comunism al „blocurilor de gheață” (sic!) – reprezintă o capodoperă a genului scurt la noi. În plus de asta, Cosașu era pasionat de ziare și ziaristică, în spirit francez, citea și colecționa ziarele, făcea cronică sportivă, iar la „Dilema” a susținut ani de zile rubrica jurnalistico-literară (un deliciu) „Din vieața unui extremist de centru”. Era, prin gustul pentru jurnale, un adevărat metafizician al efemerului și frivolității!

Ce imagine aproape desuetă astăzi, când presa tradițională pe hârtie face cu greu față mediilor online – în care a dispărut criteriul profesionalismului (oricine își poate spune părerea pe Fb, insta, TikTok, oricine poate avea site, blog, vlog etc.), și mai ales a dispărut simțul evenimentului, al actualității, atât de specifice vechiului jurnalism. Astăzi vorbim de fake news, de manipulare online, de o avalanșă de informații de toate soiurile, suprapuse, sincrone, care se anulează unele pe altele, și anulează însuși principiul actualității jurnalistice.

Cosașu rămâne, pentru mine, un etalon al unor vremuri apuse, așa cum fusese și Alex. Leo Șerban, mai tânărul său coleg de redacție, dispărut și el prea devreme (vremuri pe care le-am apucat și eu, de aici și nostalgia). Frivolitate franțuzească, causerie (sau șuetă, cu pipa în colțul gurii), publicistică fină, aproape literară, epoca ziarelor pe hârtie (când savurai mirosul cernelii și te murdăreai pe degete de negrul literelor tiparului) și proză scurtă de excepție. Cosașu era toate acestea la un loc – calități rare, care azi au dispărut, aparținând epocii culturii scrise pe hârtie.

Și încă o vorbă: ar mai fi trecutul comunist al lui Radu Cosașu, pe care l-a recunoscut deschis (convingerile lui de tinerețe) – taxând oportunismul postdecembrist al celor deveniți subit „anticomuniști” – și l-a ficționalizat în ultimul volum al „Supraviețuirilor” sale, acela din postcomunism, intitulat „Viața ficțiunii după o revoluție” (Ed. Polirom, 2016), volum semnat și cu numele său real, Oscar Rohrlich: „În această carte (semnată dublu, cu numele de scenă şi numele său evreiesc) – alcătuită din două părţi distincte, „Radu Cosaşu şi fiul său inexistent“, respectiv „Oscar Rohrlich şi un fost şef al cenzurii“ –, toată stilistica „minoră” prin care a devenit celebră proza cosaşiană, de la cozeria frivolă, turnurile de melodramă şi patetic, autoironie şi umor, frază muzicală, toată această pianotare stilistică, aşadar, saturată de referinţe livreşti, virează pe nesimţite către o zonă mai gravă, pe de o parte – în secvenţa „fiului inexistent” – de filiaţie (la propriu şi la figurat), iar pe de alta – în secţiunea a doua – o zonă ideologică şi politică, în postcomunism” – scriam în cronica pe care i-am consacrat-o cărții, apărută în „Observator cultural” și reluată aici. Și, ca să închei rândurile acestea in memoriam, aș spune că Radu Cosașu a traversat epocile și viața cu o eleganță și un rafinament cultural dublate de o bonomie socială, de joie de vivre și de o mare iubire pentru literatură, ca unul care știa că: „Fără cultură – în orice şi mai ales în cultura sentimentelor – nu există bază morală” (citat din „Viața ficțiunii după o revoluție”).

Credit foto: Mircea Struțeanu

Sursă foto: aici