Avanpremieră

Amorul pe înțelesul tuturor. O antologie a prozei contemporane de dragoste (fragmente)

Vă prezentăm în avanpremieră patru secvenţe din antologia „Amorul pe înțelesul tuturor. O antologie a prozei contemporane de dragoste” (Editura Paralela 45, Pitești, 2018), coordonată de Cosmin Perța. Autorii antologați sunt: Ștefan Caraman, Matei Florian, Marian Ilea, Stelian Muller, Cosmin Perța, Adina Popescu, Adina Rosetti, Simona Sora, Bogdan-Alexandru Stănescu, Șerban Tomșa.

 

Matei Florian

Când nu ne mai spunem nimic

Nu ne mai spunem nimic acum. Nu ne mai spunem nimic, deşi am dansat cândva pe o plajă pustie, ne-am scris numele în nisip şi toate astea. Peste noi, ţin bine minte, s-a coborât o lumină roşie, ne-a dezmierdat o vreme, ne-a spus că aşa o să fie, acum şi pururea şi-n vecii vecilor, iar cerul s-a vălurit şi el, s-a înserat de-a binelea, până când din lucruri n-au mai rămas decât noaptea, umbrele noastre şi câţiva ţânţari. Apoi tălpile tale desculţe pe nisip, îndepărtându-se încet de mare. Mâna ta ca o prelungire a mâinii mele. Degetele tale, degetele mele, laolaltă, lumina asta a farului, pe care o văd şi acum, pe care am s-o tot văd cum taie fâşii întregi de noapte, iar noi mergem mai departe pe o potecă de nisip, ajungem. Şi lumina asta mică a unei camere şi mai mici, şi noi râzând, lipiţi unul de altul, aiuriţi, pitiţi, năuci. Râsul, părul şi umerii tăi, mirosul, pielea, fiecare fâşie de piele sub care te ascunzi, sub care te găsesc uimit, de fiecare dată, şi nu mă mai satur. Eşti vie, sunt viu, şi acolo, sub pielea ta, se petrec atâtea şi atâtea miliarde de lucruri, de acolo a început totul şi nici măcar nu ştiai asta. Nici măcar nu ştiai. Şi forfota asta nebună ca o linişte uriaşă, şi degetele mele ca nişte bezmetici care au descoperit lumea, iar asta e deja mai mult decât orice şi-au închipuit vreodată. Eşti aici, şi aici, şi aici, şi n-am ştiut niciodată de ce bucuria te face să plângi, de ce să te pierzi pe tine în altcineva e cel mai al naibii de adevărat lucru care s-a inventat, calea simplă ca să afli cine eşti.

Şi apoi dimineaţa, ca un şoarece care intră pe sub uşă, care îţi spune să te desprinzi, să te întorci în tine, să-ţi tragi mâinile înapoi, să mănânci şi aşa mai departe. Şi aşa mai departe, cu marea, ca o cucoană plictisită care te aşteaptă, hai, aprinde-ţi ţigara aia şi dă-te cu cremă să nu te arzi, citeşte-ţi paginile din romanul ăla plicticos, mângâie-ţi iubita, joacă-te cu degetele în nisip, taci. Să taci pentru că nu ştii ce să spui, pentru că te-ai căpătuit cu corpul ăsta în care zaci obosit după o noapte prea lungă, pentru că nu, nu poţi trăi o viaţă într-un altul, iar fâşiile astea de viaţă concretă îşi au şi ele rostul lor. Doar că, năuc, ca orice bezmetic care a descoperit lumea într-o noapte, s-a bucurat şi a plâns, odată ce te întorci în tine, e greu. Tu eşti acolo, te văd şi acum, un corp frumos şi străin întins pe un cearceaf, ai viaţa ta, cine ştie la ce te gândeşti, „la ce te gândeşti”, te întreb, „la nimic”, îmi răspunzi, „e bine”, şi eu tac şi mă gândesc la nimic la rândul meu, îmi spun că „bine” poate să însemne şi asta, pur şi simplu, două corpuri obosite după o noapte prea lungă, două corpuri întinse pe un cearceaf şi marea ca o cucoană plictisită, gândurile astea ameţite de soare, care nu duc, de fapt, nicăieri. Şi e bine, iar ziua e lungă şi năclăită de lumină, iar tălpile noastre calcă pe nisip, iar în nisip rămân nişte urme pe care n-am să le uit niciodată, niciodată niciodată, pentru că, vezi tu, ele sunt şi acum acolo, printre scoici, melci, capace de bere şi draci de mare, pe acolo am trecut obosiţi la o zi după ce am descoperit lumea, şi fiecare pas pe care l-am lăsat acolo s-a înfipt adânc în plaja aia pustie, în carnea şi în inima cu care îţi scriu acum. […]

 

Adina Rosetti

[Dacă hainele ar putea vorbi]

Dacă hainele ar putea vorbi, atunci unul dintre acele costume de culoare plicticoasă ne-ar povesti despre seara în care, în loc să ajungă pe umeraş, ca de obicei, a zăcut o noapte întreagă pe jos, în compania unor blugi mototoliţi, a unei cămăşi mirosind a lemn de esenţă tare şi a unei perechi de şosete necunoscute, pînă spre dimineaţa, cînd stăpînul acestora se îndurase să le culeagă de pe jos, să se îmbrace cu ele şi să plece. Stăpînul hainelor se numea Daniel şi atunci fusese prima dată cînd a urcat în apartamentul Mirunei ca să bea un ceai. Costumul bleumarin s-a pomenit după aceea direct în coşul cu rufe murdare şi, după o săptămînă, a răsuflat uşurat atunci cînd s-a văzut înapoi în dulap, stînd ţantoş pe un umeraş, în rînd cu celelalte. De atunci, cam toate costumele Mirunei au avut aceeaşi soartă: au fost smulse cu brutalitate (s-au pierdut nasturi, s-au stricat fermoare), aruncate de-a valma pe podea şi amestecate cu haine străine, bărbăteşti, care le sufocau şi le mototoleau, le tăvăleau pe mochetă, pe fotoliu şi chiar pe gresia din bucătărie, într-un soi de viol care se sfîrşea la curăţătoria din colţul străzii, unde, cu ajutorului aburilor şi-al detergenţilor parfumaţi, veşmintele îşi recăpătau demnitatea pierdută. Bărbatul asta străin care apăruse pe nepusă-masă în viaţa lor – îmbrăcat în costum, de luni pînă joi, şi în blugi, începînd cu ziua de vineri – se repezea pur şi simplu asupra hainelor, fără nici un fel de milă sau consideraţie, de parcă singurul său ţel ar fi fost să scape cît mai repede de ele. După cîteva vizite, îl cunoşteau nu numai costumele şi cămăşile albe cambrate, dar şi restul hainelor din dulap; blugii, rochiile, tricourile, lenjeria începuseră să se obişnuiască cu el, cu mirosul lui de lemn de esenţă tare, cu mîinile lui care desfăceau febrile nasturii, capsele, fermoarele, cu buzele lui care căutau nu numai pielea, dar şi dantela moale a sutienului sau mătasea vaporoasă a bluzelor; nu trecuse prea mult timp, şi deja hainele începuseră să-i aştepte venirea, fustele tremurau de nerăbdare să fie scoase, ciorapii se înfiorau de plăcere cînd erau rulaţi în jos, iar sacourile zburau singure amestecîndu-se de bună-voie cu cămăşile lui. […]

 

Bogdan-Alexandru Stănescu 

Estetica lui Croce. You make me mad mad mad

Treaba e că Diana și cu mine ne cam săturaserăm unul de celălalt, adică eram împreună din clasa a 10-a și trecuserăm împreună printr-o groază de chestii, din astea de creștere, ne știam unul celuilalt toate lașitățile și toate alunițele de pe corp, ca să nu mai zic că fuseserăm împreună la cinema, la „Titanic”, unde ea a plâns, dar eu m-am ținut tare, asta era prin clasa a 12-a, apoi am condus-o acasă cu tramvaiul și când am coborât la Lizeanu mi-am dat seama că mai aveam bani de-o bere, așa c-am întrebat-o dacă nu vrea să intrăm în barul ăla de lângă scara ei, la care ea s-a uitat cam chiorâș, pentru că nu ar fi vrut s-o vadă taică-su, profesor universitar, sau vreunul dintre frații ei mai mari, care erau la facultate și cam făceau mișto de noi. Dar până la urmă a fost de acord, fiindcă ținea la mine și ar fi vrut să stăm tot timpul împreună. Și acolo, la o bere de care am tras cam o oră, adică destul cât să se întunece bine și să mă roadă ideea că trebuie să mă întorc cu același tramvai până la Universitate ca să prind ultimul metrou spre Berceni, acolo i-am spus că de fapt ea fusese prima fată cu care m-am culcat, că am mințit-o tot timpul ăsta, adică un an și jumătate și că de fapt învățasem alături de ea, dar că mie mi-a fost mai greu, pentru că trebuia să mimez tot timpul blazarea cunoscătorului, chiar și atunci, prima oară, pe cearceaful înflorat al maică-mii, pe care l-am pătat cu sânge, atunci când am terminat din doi timpi și aproape trei mișcări, când în cameră intra o lumină verzuie, filtrată prin perdelele cu romburi din dormitorul care dădea spre parcul Tineretului. Da, și atunci am mințit și am mințit-o tot timpul, chiar și când i-am spus c-o iubesc, pentru că n-o iubeam, eu nu pot să iubesc. Chiar așa i-am spus: eu nu pot să iubesc. Și m-am simțit mult mai bine, pentru că-mi imaginam că așa trebuie să vorbească un tip care citește Nietzsche, nu să se țină de mână cu o fată de 18 ani și să meargă cu ea la „Titanic”.

Apoi am condus-o la scară, își băgase nasul înroșit de frig într-un fular maroniu, tricotat și ținea îmbufnată mâinile în buzunare, dar tot ne-am sărutat acolo, în gălbuie care se scurgea dinspre treptele blocului, apoi mi-a spus să am grijă de mine pe drum, ca și cum ar fi ghicit că drumul ăsta de întoarcere mă îngrijora mereu și s-a uitat după mine, pe jumătate intrată în scară, cu privirea aia a ei, ironică și tăioasă, cum mă îndrept spre stația de tramvai de pe Făinari, în timp ce noaptea era scuturată de tânguirea unei ambulanțe care se grăbea spre Spitalul de Urgență. Mi-am amintit-o mult timp cum stătea acolo, tăiată în două de bisturiul cu lamă înroșită în foc a neonului, privind după mine în noaptea în care am fost împreună la „Titanic”, iar eu i-am spus că nu o iubesc. Am înghețat în stație până când a venit un 5 gol-goluț în care m-am urcat, am mers 4 stații și am coborât la Rosetti, de unde am luat-o în jos, spre Teatrul Național, pe sub lampioane, pe lângă cupluri întârziate care veneau din oraș, pe lângă aurolaci care se pregăteau să intre prin hrube, am coborât la metrou și am răsuflat ușurat când am văzut ultimul tren așteptând la peron eventualii întârziați. […]

 

Cosmin Perța

Povestea Matrioșcăi

A trăit odată un Câine de lemn îndrăgostit de o Jumătate de Matrioşcă. Câinele de lemn avea de câteva zile un vis ciudat: se făcea că odată ca niciodată a existat un împărat care, în decursul vieţii, văzuse toată lumea, mai puţin un loc. Dacă avea să ajungă să vadă şi locul acela putea muri, altfel era condamnat la o nedreaptă, chinuitoare şi îngheţată eternitate. Împăratul adună oştile şi toţi cavalerii din regat ordonându-le să plece în lumea largă şi să găsească acel loc pe care piciorul lui nu-l călcase. A promis împăratul o recompensă atât de mare celui care avea să găsească locul ascuns încât toţi locuitorii regatului au pornit în lume, chiar şi femeile cu ţânci de lapte, să găsească locul acela nemainumit şi să câştige recompensa. Astfel, în curând, împăratul rămase singur în împărăţie. Plecaseră şi valeţii şi hamalii şi bucătarii şi hornarii. Era singur singurel, bătrân de abia îi puteai număra anii, şi în curând deveni foarte trist. Anii au tot trecut şi nimeni nu s-a mai întors să îi spună bătrânului împărat dacă au găsit au ba locul cu pricina, de parcă toţi îl abandonaseră sortitei sale chinuitoare şi îngheţate eternităţi.

Câinele de lemn se trezi lac de sudoare. Transpiraţia îi desenase pe piept o hartă. Stătea şi se holba la ea. Nu se mişca de frică să nu o distrugă. Stătea şi se uita. Nu îi venea să creadă. Încerca să o memoreze. Apoi şi-a amintit: cunoştea harta asta. Era harta parcului din cartierul lui. Parcul în care se plimba el. Îl ştia pe de rost, aproape. Era în parcul acela un loc în care nu fusese încă. Şi-a şters transpiraţia cu dosul palmei şi s-a ridicat în şezut. Trebuia neapărat să meargă astăzi chiar astăzi în locul acela. Era ceva cu locul acela, ceva care îl atrăgea. Dar când să mai facă şi asta? Nu putea gândi. Nu se putea concentra. S-a dat jos din pat şi acesta a  foşnit electrizat, deranjat de îndepărtarea trupului cald. Iarăşi adormise cu lumina aprinsă. Îl usturau ochii. S-a îndreptat spre întrerupător şi a stins lumina. S-a dus în bucătărie. Era în pielea goală, dar asta nu era o problemă, era singur în casă. Toată lumea ştia, Câinele de lemn a fost mereu singur. A deschis frigiderul şi a scos o coca-cola. A tras jaluzelele. Afară era încă noapte. […]

 

Matei Florian (n. 1979, în București) a debutat cu poezie în revista „Cuvîntul”, în 1997. A colaborat cu reportaje, cronică literară și teatru scurt la diferite publicații culturale și la radio. La Editura Polirom a publicat romanele „Băiuțeii”, 2006 (în colaborare cu Filip Florian), „Și Hams Și Regretel”, 2009, „Cexina catapuxina”, 2016.

Adina Rosetti (n. 1979, la Brăila) a publicat romanele „Deadline” și „De zece ori pe buze” (Curtea Veche Publishing) și două cărți pentru copii, în colaborare cu ilustratoarea Cristiana Radu. Ca prozatoare, Adina Rosetti a participat la târguri internaționale de carte și lecturi publice la București, Iași, Leipzig, Budapesta, Perugia, Torino, Berlin, Praga, Paris, Bologna și Istanbul.

Bogdan-Alexandru Stănescu (n. 1979) a debutat ca poet în 2012, cu volumul „Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul” (Cartea Românească), nominalizat la premiile revistei „Observator cultural” şi la premiile Radio România Cultural pe anul 2012. În 2013 a publicat, la Editura ART, volumul „Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelştam”, iar în 2014, cel de-al doilea volum de poeme, „anaBASis”(Cartea Românească), nominalizat la premiile Radio România Cultural. Cea mai recentă carte a sa este romanul „Copilăria lui Kaspar Hauser”, Polirom, 2017.

 Cosmin Perța (n. 1982, Maramureș) a publicat cinci cărți de poezie, două de povestiri, trei romane, o monografie, un studiu și o piesă de teatru. Poemele sale sunt traduse în 11 limbi. În presa românească și în cea străină există peste 200 de cronici, recenzii și referințe la opera sa. 

Advertisements


Scrie un comentariu