Caroline Lamarche. Dincolo de faptul divers

Considerată una dintre cele mai reprezentative voci ale literaturii belgiene contemporane, Caroline Lamarche (născută în 1955, la Liège, membră a Academiei Regale din Belgia) s-a afirmat în plan narativ de la începutul anilor ‘90, publicând poeme și povestiri, romane, eseuri și ficțiuni radiofonice. În 2019, culegerea sa de proză scurtă intitulată „Nous sommes à la lisière” („Suntem la marginea pădurii”) este recompensată cu Premiul Goncourt pentru Nuvelă, iar în 2020, autoarea este distinsă cu Marele Premiu pentru întreaga operă.

Cel de-al doilea roman al lui Lamarche, „Într-o zi, un câine” („Le jour du chien”), încununat în anul 1996 cu Premiul „Victor Rossel”, cea mai importantă distincție literară din Belgia, pare o colecție de povestiri având, fiecare, ca punct de pornire, apariția unui câine pe autostradă (în paranteză spus, acesta fiind un episod care, la origine, e visat de unul dintre personajele cărții). Numai că fiecare dintre cele șase secvențe aparent independente ale textului sunt aduse alături printr-o serie de simboluri și metafore, astfel încât dobândesc o unitate uimitoare. Iar simplitatea acestei creații literare este, la rândul ei, înșelătoare, câtă vreme cartea este de o subtilitate extraordinară, adresându-se publicului cu o forță de sugestie rar întâlnită în contextul literaturii zilelor noastre, dar și cu o delicatețe remarcabilă. Aparent doar un exercițiu de stil, „Într-o zi, un câine” are darul de a pune în fața cititorilor o oglindă în care aceștia își vor putea descoperi, uimiți, cele mai ascunse taine, dar își vor putea căuta și alinarea de care au atâta nevoie, fiecare în parte.

De întâmplat, în sens strict, nu se întâmplă nimic altceva decât că se povestește de șase ori momentul în care un câine abandonat pe marginea autostrăzii traversează benzile aglomerate de circulație într-o cursă nebună – de fiecare dată prin ochii și din perspectiva unui alt personaj (un camionagiu părăsit de soția sa; un preot îndrăgostit care se îndoiește de Dumnezeu și se simte părăsit de acesta după ce o pierde pe Sophie; o femeie care se desparte de marea sa dragoste; un homosexual care își pierde slujba după ce și-a înfruntat șeful; o femeie al cărei soț moare de cancer, lăsând-o singură și complet descumpănită; și, în final, fiica acestei din urmă femei, suferind de bulimie și dorind cu disperare să fie înțeleasă și acceptată de cei din jur. Dincolo de acest gen de rezumat (care nu face altceva decât să distrugă esența textului…), fiecare personaj se recunoaște în câinele singur și abandonat de toți, incapabil să se orienteze pe o autostradă unde viața îi este amenințată la tot pasul. Suferința, izolarea, imposibilitatea comunicării domină acest univers în care lacrima pare a fi imaginea caracteristică, iar Caroline Lamarche se dovedește pe deplin capabilă să exprime alienarea lumii contemporane, convinsă că adevărul nu mai poate fi, acum, unul singur, că totul ține de perspectivă, iar scopul literaturii (unul dintre roluri) este acela de a dezvălui ceea ce se ascunde în spatele aparențelor, al măștilor sociale, al rolurilor succesive pe care oamenii le interpretează, voit sau nu, pe scena existenței.

Desigur, scriitoarea are în vedere și un demers livresc, câtă vreme epigraful romanului este preluat dintr-o povestire a lui Vladimir Nabokov, „La Alep, odată…”: „Câinele, spunea, câinele pe care l-am abandonat. Nu pot să-l uit pe bietul câine. Autenticitatea suferinței ei m-a descumpănit, căci n-avusesem niciodată câine.” Sunt deja sugerate aici câteva dintre temele majore ale cărții care urmează, de la relația complicată între adevăr și ficțiune, iluzie și realitate, aparență și esență (evidențiind, în mod clar, influența dramaturgiei lui Luigi Pirandello, la a cărui celebră piesă de teatru face aluzie și prezentarea pe care editorii au plasat-o pe ultima copertă a cărții lui Lamarche, „șase personaje în căutarea unui câine”…), până la raportul dintre oameni și animale, semnificațiile apartenenței sau dimpotrivă, ale abandonului și pierderii, eșecului și rupturii. Iar în cea de-a doua secțiune a cărții, „Lupta cu îngerul”, în relatarea preotului sunt prezente numeroase imagini și simboluri biblice: „E ciudată că n-am visat câinele încă, de vreme ce imaginea groazei lui nebunești mă bântuie zi de zi. E adevărat că nu îmi mai amintesc visele. Când eram tânăr preot, ele îmi impregnau trezirea și meditația. […] Dintre relatările biblice, cea care povestește lupta lui Iacob cu îngerul mi-e deosebit de dragă.Când mă copleșește îndoiala, revin la ea ca și cum în ea s-ar afla taina vocației mele. Fiecare lectură îmi revelează o nouă fațetă a bărbatului aceluia care s ededă, pe timpul nopții, unei lupte care îl depășește și câștigând la capătul ei dreptul de a-și vedea numele schimbat de Dumnezeu – Numele tău nu va mai fi Iacob, ci te vei chema Israel, căci ai luptat cu Dumnezeu și cu oamenii și ai fost biruitor.” Plus, peste toate astea, obsesia scrisului, a lecturii și a permanentelor – mereu posibile, altfel și altele – lecturi și interpretări ale acelorași fapte și evenimente, reluate iar și iarăși, doar contemplate din perspective noi, pentru a demonstra astfel cititorului, încă o dată, cu răbdare, că realitatea are tot atâtea adevăruri câți privitori există…

La fel cum a procedat și în numeroase povestiri pe care le-a publicat anterior, Caroline Lamarche pătrunde în structura profundă a sufletelor personajelor pe care le creează, pentru a evalua motivele pentru care oamenii acționează într-un anume fel, astfel încât, adesea, ceea ce la prima lectură ne poate face să zâmbim, la o a doua ne va face să cădem pe gânduri. Chiar dacă faptul narativ brut rămâne la nivelul fragilului, la aparența nesemnificativului – sau, mai precis, tocmai de aceea… Iar ceea ce declanșează introspecția și meditația în cazul fiecărui însingurat personaj al acestei atât de originale cărți este, desigur, apariția câinelui zărit alergând „pe autostrada E 411” (la data de „20 martie 1995”, după cum notează Lamarche). Câinele îi face pe oameni să se revolte, să se înduioșeze, să se enerveze, să se amuze sau să sufere, descoperind adevărul existențelor lor atât de obișnuite la prima vedereș iar apoi, evident, fiecare ajungând să descopere marile adevăruri (multiplele adevăruri?…) despre sine. Preotul care nu-și mai regăsește harul mângîie o piatră în care întrezărește efigia iubirii pierdute, mama incapabilă să mai comunice cu fiica sa caută modalitatea de a o face pe aceasta fericită și așa mai departe. În felul său, fiecare personaj pierde ceva sau pe cineva, plânge, suferă, doar pentru a încerca să se regăsească, la capătul acestui drum pe care fuga câinelui pare a i-l deschide pe neașteptate în chiar propriul suflet marcat de incertitudini.

Scriitoarea readuce în actualitate, în spațiul cultural de limbă franceză, micul fapt divers, elementul cotidian aparent neînsemnat, dar care, la o privire atentă, deschide calea spre reevaluarea, de pe o altă poziție, a întregii realități. În fond, avem de-a face și cu o punere subtextuală în discuție a resorturilor scriiturii (post)realiste per ansamblu, câtă vreme apariția câinelui speriat de pe autostradă implică o descriere atentă a contextului, a amănuntelor, a personajelor care privesc ce se petrece. Numai că marea artă a scriitoarei de față constă în capacitatea sa de a duce totul spre profunzimi nebănuite, câtă vreme, pornind de la un fapt banal, care ar putea, în mod normal, să ocupe cel mult pagina de „Diverse” a vreunui cotidian local, ea ajunge la explorarea abisurilor sufletelor personajelor pe care le creionează în mod remarcabil în acest tulburător roman. Simpla descriere a câinelui traversând autostrada determină efortul de autocunoaștere pe care îl fac protagoniștii textului, astfel încât elementul real determină chiar apariția ficțiunii – deloc lipsită de note identitare – pe care o construiește autoarea belgiană.

Procedând astfel, Caroline Lamarche demonstrează un simț extraordinar (aproape pictural) al nuanțelor și detaliilor semnificative, alege să sugereze mereu, iar nu să afirme, lăsând din loc în loc simbolice spații goale pe care cititorul, sensibilizat chiar și fără voia sa de acest demers artistic în care ajunge să se implice pe nesimțite, va trebui să le umple cu propria imaginație – sau, de ce nu, cu propriile temeri, pierderi sau îndoieli.

Caroline Lamarche, „Într-o zi, un câine”, traducere de Ovidiu Komlod, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2022