„Cele două mâțe” de Colette

Dominique Ilea ne propune o serie de traduceri dedicate pisicii, animal îndrăgit, a cărui fire nu a încetat să fascineze încă din cele mai vechi timpuri și până-n zilele noastre. Începem această serie cu proza „Două mâțe” („Les deux chattes”), din volumul „La maison de Claudine” de Colette (1922). (Literomania)

Colette

Două mâțe

E doar un pisoiaș, rodul dragostelor – și al mezalianței – dintre Moune, mâță persană vânătă, și un vărgat oarecare. Domnul e martor că neamul vărgaților mișună prin grădinile din Auteuil. În zilele de primăvară timpurie, la ceasurile zilei în care pământul dezmorțit aburește la soare și îmbălsămează aerul, unele ronduri de flori, unele răzoare greblate, așteptând însămânțările și repicajele, par podite cu năpârci: domniile-lor vărgații, îmbătați de tămâia vegetală, își sucesc șalele, se târâie pe burtă, șfichiuie din coadă și-și freacă delicat pe jos obrazul drept, obrazul stâng, ca să și-l îmbibe cu mireasma plină de făgăduințe a primăverii – precum o femeie își atinge cu vârful degetului muiat în parfum locul cel secret de după ureche.

E doar un pisoiaș, fiul unuia dintre vărgații ăia. Poartă în păr dungile seminției sale, vechile însemne ale străbunului sălbatic. Dar sângele maică-sii a zvârlit peste vărgile alea un văl pufos și albăstriu de fire lungi, imateriale ca un străveziu voal din Persia. Va fi, deci, frumos, deja se-arată fermecător, și noi ne străduim să-l strigăm Kamaralzaman – în van, căci bucătăreasa și camerista, care sunt niște persoane cu scaun la cap, traduc Kamaralzaman prin Moumou.

E un pisoiaș, grațios la orice ceas. Ghemul de hârtie îi stârnește interesul, mirosul cărnii îl preschimbă într-un dragon răgitor în miniatură, păsărelele zboară prea repede ca el să le poată urmări cu privirea, dar pică în catalepsie, îndărătul geamului, când acestea ciugulesc pe sub fereastră. Suge foarte zgomotos, fiindcă-i cresc dinții… E un pisoiaș, picat nevinovat în mijlocul unei drame.

Tragedia a-nceput într-o zi în care Neagra Vecinului – n-ai zice că-i un nume de noblețe țărănească? – își plângea, pe zidul despărțitor, pierderea pruncilor, înecați de dimineață. Plângea în felul cutremurător al tuturor mamelor văduvite de rodul lor, fără oprire, pe același ton, abia respirând între două țipete, slobozind un vaiet urmând altui vaiet aidoma. Mititelul de Kamaralzaman, pisoiașul, se uita la ea de jos. Își înălța fețișoara albăstrie, ochii de culoarea apei cu săpun, orbiți de lumină, și nu mai cuteza să se joace din cauza țipătului ăluia neîntrerupt… Neagra Vecinului îl zări și se scoborî ca smintită. Îl adulmecă, dădu de-un miros străin, fornăi „pfui…” de silă, îl pălmui pe pisoiaș, îl adulmecă iar, îl linse pe frunte, se trase-ndărăt cu oroare, reveni spre el, îi zise: „Frrrr…” cu duioșie – în fine, își arătă în toate chipurile descumpănirea. N-avu răgazul să se hotărască în vreun fel. Asemeni unui crâmpei de nor, Moune, vânătă ca vântul turbat, și mai iute ca acesta, sosea valvârtej… Redeșteptată la durerea ei și la respectul pentru teritoriul fiecăruia, Neagra Vecinului se făcu nevăzută, dar chemarea ei, mai îndepărtată, îndolie toată ziua aceea…

Se înapoie a doua zi, prudentă, vicleană ca o fiară din junglă. Gata cu țipetele: o temeritate și o răbdare pe muțește. Pândi clipa în care, Moune fiind ghiftuită, Kamaralzaman, evadat, se-mpleticea, cu lăbuțele-i plăpânde, peste pietricelele rotunde din grădină. Ea veni cu un pântece îngreuiat de lapte, cu niște țâțe umflate de să-i plesnească pe sub blana-i neagră și deasă, cu gângureli înăbușite, cu îmbieri tainice de doică… Iar în vreme ce pisoiașul, sugând, o călca în cadență cu lăbuțele, o vedeam închizând ochii și înfiorându-și nările ca o ființă omenească ce-și înfrână plânsul.

Atunci se ivi adevărata mamă, cu tot părul zbârlit pe spinare. Nu se năpusti din capul locului, dar zise ceva cu glas răgușit. Neagra Vecinului, brusc dezmeticită din iluzia-i de maternitate, ridicată în picioare, răspunse doar cu un mârâit prelung și surd, stupind, din când în când, cu un bot împurpurat. O ocară poruncitoare, sfâșietoare de-a Mounei o întrerupse, o făcu să se tragă-ndărăt cu un pas; dar și ea azvârli o vorbă amenințătoare. Pisoiașul înspăimântat zăcea între ele, ciufulit, albăstriu, aidoma unui puf de ciulin. Admiram faptul că putea exista, în locul trântei imediate, al încăierării feline de să le meargă fulgii, o discuție, o revendicare aproape inteligibile pentru mine. Dar deodată, după o insinuare ascuțită a Negrei Vecinului, Moune sări ca arsă, cu un țipăt, un „Ah! asta-i peste puterile mele!” care-o aruncă asupra rivalei. Neagra o luă la sănătoasa, ajunse până la tei, se atârnă de el și trecu peste zid – iar mama își spălă puiul, spurcat de străina aia.

Trecură câteva zile, în timpul cărora nu remarcai nimic neobișnuit. Doar că Moune, neliniștită, dormea prea puțin și mânca prost. Arzând de febră, avea nasul uscat, se culca pe-o consolă de marmură, iar laptele i se-mpuțina. Și cu toate astea, Kamaralzaman, rotofei, se da de-a dura pe covoare, pe cât de lung, pe-atât de lat. Într-o dimineață, pe când dejunam alături de Moune și o ispiteam cu niște lapte îndulcit și niște miez de cornuleț, ea tresări, își lipi urechile de cap, sări pe jos și-mi ceru să-i deschid ușa cu atâta înfrigurare, încât mă ținui după ea. Nu se-nșela: nerușinata aia de Neagră și Kamaralzaman, cel din urmă sugând de la cea dintâi, claie peste grămadă, fericiți, zăceau pe prima treaptă, în umbră, la poalele scării pe care Moune se repezi și de unde-mi pică-n brațe, moale ca o cârpă, fără cunoștință, leșinată ca o femeie…

Astfel Moune, pisica persană, își pierdu laptele, își cedă drepturile de mamă și de doică și-și căpătă melancolia rătăcitoare, nepăsarea la vremea rea și ura pentru mâțele negre. A blestemat tot ce poartă blană deasă și-ntunecată, pată albă pe piept, însă nimic din durerea ei nu i se mai oglindește pe față. Doar când Kamaralzaman vine să se joace prea pe lângă ea, își strânge labele sub mamelele-i secătuite, se face că moțăie și-nchide ochii.

În românește de Anca-Domnica ILEA după „Les deux chattes” (din volumul „La maison de Claudine”, 1922)

Sursă foto aici