Concurs de cronică literară

Începând cu numărul 320-321 al Literomaniei, vă propunem o rubrică nouă și un concurs de cronică literară pentru tinere/tineri!

Considerăm că – așa cum e cazul prozei sau poeziei – și cronica literară presupune experiență pentru a fi cu adevărat profesionistă. Cu cât viitorul critic/cronicar literar (nu avem încă un feminin pentru meserie) începe mai devreme exercițiul în acest domeniu, cu atât șansele să devină mai târziu profesionist(ă) sunt mai mari. Așadar, ne-am gândit să le/să-i încurajăm, printr-un concurs, pe acele tinere/acei tineri dornice/dornici să-și exprime în scris, cu argumente și într-un mod nuanțat, opiniile despre cărțile citite din literatura română sau străină contemporană.

Condiții de participare:

Vârsta între 15-30 de ani
Textele trebuie să aibă între 5.000-8.000 de semne
Cărțile cronicate pot fi cărți de literatură română sau străină (eseu, proză, poezie), apărute în ultimii cinci ani

Cronicile primite la redacție (pe adresa de mail literomania2017@gmail.com) vor fi publicate în cadrul noii rubrici și, la finalul fiecărei luni, redacția va desemna o câștigătoare/un câștigător; premiul va fi în cărți din colecția 821.135.1 – Scriitori români contemporani a Editurii Humanitas.

Vă așteptăm!

„Apa lacului nu e niciodată dulce” de Giulia Caminito

Theodora Sterpu

Giulia Caminito dă naștere unui roman despre luptă, lupta cu viața, și despre supraviețuire, într-o lume în care diferențele sociale încă există. Drumul în viață, spre independență, spre găsirea propriei voci nu e niciodată simplu, după cum apa lacului nu e niciodată dulce, nici clară, însă în ea ochii inocenți pot zări „ieslea lui Isus din adâncuri”. Acolo unde „lumea nu a cunoscut durerea”, peste care tronează nevoia de iubire, prietenie și adevăr.

Lumea Giuliei Caminito este asemenea unei „piscine reci”, este lumea sărăciei și se construiește în jurul unor familii aflate la periferia societății italiene actuale. Trei sunt personajele care domină cartea și acestea ar putea personifica: Autoritatea, Lupta și Prietenia. Autoritatea, mai exact Antonia Colombo, este femeia care locuiește în suburbiile Romei, departe de Colosseum, Capela Sixtină, Vatican, Villa Borghese sau Piazza del Popolo și care luptă pentru familia ei, pentru a le oferi o locuință: „Ea este căpitanul corabiei noastre, ne conduce, își urmează traseul, dă ordine și impune disciplină, chiar dacă la orizont se anunță furtună…”.

Antonia este o figură matriarhală, ce-și domină întreaga familie, pentru că, nu-i așa, „viața tuturor începe cu o femeie”, în cazul de față o femeie cu părul roșu, o luptătoare care nu renunță niciodată, chiar dacă universul nu o ajută. Dorința ei cea mai mare este să ofere familiei o casă, căci „casa este acolo unde este inima”. În casa ei, Antonia este, într-adevăr, autoritatea, ca atunci când l-a „scos din scena” familiei pe fiul său, pe Mariano, trimițându-l la Ostia, la bunica sa, deoarece a participat, fără voia ei, la o manifestație la Genova, în zilele summit-ului G8 din 2001. Autoritară este și cu fiica sa, căreia îi interzice să lectureze cărți „ușoare” și îi impune să citească doar „cărți serioase”, „care-ți dau fiori și te fac să plângi”, căci doar acestea pot contribui la depășirea condiției umane. Își dorește ca fiica ei să reușească în viață, să nu ajungă ca ea cu opt clase și de aceea o înscrie la un liceu clasic în Roma, un liceu pentru „cei înstăriți”, și aproape o obligă să nu ia note mai mici de opt. În scurt timp, învățatul devine pentru Gaia „compulsiv și distructiv”, vânând cu o râvnă nebună notele, pentru că ele te judecă. Ani la rând a repetat, a subliniat pe caiete, a fost ascultată la ore, a primit note, reproșuri, elogii, a tradus din greacă, latină, engleză, din italiana veche și a visat la ziua în care va fi citit totul.

Lumea Giuliei Caminito este și lumea adolescenței, a luptei interioare, văzută prin ochii Gaiei, tânăra cu părul roșu, pistrui și cu urechi prea mari. O lume în care familia, școala, cărțile, prietenia, iubirea se împletesc și devin obiecte ale evadării. O lume care-și pierde inocența și care dă naștere la sentimente și resentimente, în care prieteniile se destramă, iubirile trădează, iar justiția se face cu pumnul: „(…) cu toții mințim în legătură cu familia noastră, (…) ne ascundem identitățile, ne inventăm povești, ne protejăm nedreptățile și ne baricadăm în spatele urletelor, zbieretelor, misterelor”.

Reacțiile violente sunt determinate de lipsurile și frământările din familia Gaiei, față de care simte aversiune. Cu toate acestea, familia reprezintă pentru ea un fel de anestezic, împotriva căruia nu poate să reacționeze. În exterior, Gaia poate trage cu pistolul la un bâlci și poate câștiga ca premiu un uriaș urs roz, poate să rupă rotulele colegilor săi, poate să înlocuiască racheta de tenis, poate facilita spargerea casei iubitului său bogat din liceu, poate să incendieze mașina lui Andrea, poate împușca porci mistreți, însă în familie, răzvrătirile sunt doar interioare: „Eu am fost o lebădă, m-au adus de altundeva, a trebuit să mă aclimatizez cu forța, apoi am incomodat lumea, m-am zbătut și am fost arțăgoasă…”.

Mitul despre Psyche și Eros, despre care a scris în teza de final de liceu, n-a ajutat-o pe Gaia să înțeleagă nici dragostea. Chiar și atunci când este iubită, ea simte un laț în jurul gâtului, are senzația că este închisă într-o doză de aluminiu, fără găuri, strivită sub un compresor pe șantier.

Prietenia este sinceră și inocentă cu Iris, al treilea personaj-cheie al cărții, fata cu aceeași condiție materială, pasionată de cai. Nu fără obstacole, prietenia lor a rezistat, Iris rămânând o constantă în viața Gaiei, atât de plină de furie. Prietenia lor trece și peste momentele de îndepărtare, de absență, deoarece Iris păstrează doar imaginea unei Gaia „fantastică și prețioasă, care nu sfârtecă trupurile celorlalți, care cântă de mama focului în mașină, cea care citește cărți la umbră” și care participă la concursuri de ținut respirația sub lac. Lumea lui Iris este cea a cailor, care aleargă liberi, cea a Crăciunurilor petrecute în familie, cea a surprizelor, cum a fost organizarea majoratului Gaiei.

O prietenie frântă prea devreme, la fel ca viața lui Iris și a Gaiei. După ani de furie, de încercări nereușite de a ieși de sub tutela familiei, după ani de studiu intens la liceul clasic, apoi la Facultatea de Filosofie, Gaia descoperă, în sfârșit, că apa lacului Bracciano e dulce, are gustul cireșelor, al dulceții de clementine, al bezelelor pufoase, „apa lacului e mereu dulce!”

„Eu vreau să fiu fericită, vreau să fiu fericită, faceți-mă să fiu și eu a naibii de fericită…”

Theodora-Elena Sterpu, 17 ani
elevă la Liceul „Varlaam Mitropolitul” din Iași