De ieri, alaltăieri… (XX)

De fapt, atracția asta cinematografică venea în completarea interesului precoce pentru emisiunile lui Aristide Buhoiu, „Studioul A” și „Drumuri europene”. Filmele occidentale, în special americane, împreună cu cele două producții românești, îmi setau gustul pentru integrarea în universal. Imaginarul începea să mi se configureze cu proiecții ce vizau nu numai zările de peste țări și mări, ci asimila integrator cosmosul, fie expansiv, alături de călătoriile familiei Robinson, fie defensiv, prin rezistența în fața invadatorilor galactici.

În replică, scenariile autohtone mă interesau ca decor rural. Înclinat spre stilistica sătească datorită descinderilor repetate la bunicii mei țărani, respingeam filmele cu intrigă urbană. Mi se părea prea artificial, deci neautentic, orice cadru de promovare edilitară sau cu trimitere la justețea abordărilor proletare. Tot așa jurisprudența socialistă, chiar dacă opera în aria dreptului comun, avea un iz moralizator ce mă dezamăgea. La sat, decantam mai ușor umanitatea generală cu bunele și relele ei, de aglutinările ideologice ușor de identificat ce poluau acțiunea. În oraș, personajele nu prea dădeau dovadă de inerții luminoase ca la țară, unde tradițiile, cât de îndoielnice și de anacronice ar fi părut, lăsau mai mult loc viziunii autentice. În interpretarea mea de mai târziu, societatea clasică era asaltată de migrația agricultorului către șantier și tradiția, atât rurală cât și urbană, murea sufocată de etica unei clase sociale dezrădăcinate și invadatoare, care, în afară de ciocanul înlocuitor al secerii, în toată dimensiunea prozaică, nu părea a oferi nimic interesant. Știam bine că și eu, și părinții mei, ca de altfel toată masa de colcăitori din cartier, aparțineam acestui grup uman. Însă noi, cu toții, trăiam o realitate cumva diferită de simulacrul cosmetizat al filmului românesc patriotard.

Cinematografia mă ajuta să penetrez realitatea ca fenomen imediat și să mă insinuez în cutele ei suportabile și indulgente. Interioritatea era pentru mine o a doua natură, o altă fațetă a aceleiași realități ce putea fi abordată și subtil, nu numai frontal, servindu-mă de stimuli, inclusiv vizuali, pentru a avea acces la intimitățile ei. În afară de asta, mai aveam nevoie de o bază autohtonă identificată în universul sătesc, ca apoi, emancipându-mă, să-mi las imaginația să pătrundă în registrul lărgit al lumii și al firmamentului ce se afla dincolo de orizontul terestru. Orașul meu, cu tot ce însemna el ca mediu al vieții de zi cu zi, mă absorbea și îmi dicta ritmul preocupărilor curente. Acasă aveam o viață obișnuită pe care, dincolo de rigori și lejerități recreative, mi-o doream intensificată prin recurs la ideal și imaginație.

Citește și De ieri, alaltăieri… (XIX)

La început, pe fondul lipsei de discernământ juvenil, nu aveam limite în ceea ce privește posibilitățile cascadoriilor în plan real. Mi se părea plauzibilă orice situație, așa cum o percepeam din filme. Dacă Tarzan se agăța de liane în salturile lui din copac în copac, însemna că același lucru puteam să-l fac și eu în pădurea din apropiere sau în rariștea pomicolă din spatele școlii. Nu o dată mi-am zdrelit palmele în lianele lizierei de lângă maidan și de nu știu câte ori am venit acasă cu hainele ferfeniță și cu coatele și genunchii sângerând din cauza mulțimii salturilor nereușite în copacul vecin. Câte contacte între țeasta proprie și Terra n-am înregistrat și de câte ori nu mi-am pictat fața cu erupțiile sangvine din capilarele strivite… Tarzan nu dădea socoteală gorilei tutelare – poate doar Jane să-l fi muștruluit câteodată, iritată de nesăbuințele lui temerare – eu, însă, trebuia de fiecare dată să dau ochii cu tata care până la îngrijorare se scăpa grabnic la mânii bine articulate.

„Bine, mă, nu ți-am spus de o sută de ori să nu mai vii acasă în halul ăsta?” și până să apuc să mârâi ceva, mă garnisea vindicativ de-mi piereau poftele imitative. Mă hotăram să fiu cu grijă pe viitor, iar a doua zi o comiteam fără a lăsa urme prea evidente pe ținută și pe piele. Dar atenția se epuiza repede sub presiunea impactului telecinematografic. Eroii mei se dovedeau mai convingători decât argumentele părintești livrate în cuvânt și faptă. Așa că, în general, teama de represalii se manifesta doar cu puțin timp înainte de intrarea în casă. În toiul acțiunii, perspectiva punerii mele la punct părea atât de îndepărtată încât stăruiam a parcurge scenariul până la epuizarea ultimelor consecințe. Uitam de tot și mă lăsam pierdut în hărțuieli cu primejduiri la ținută sau la trecerea în exces a timpului.Se întâmpla atunci ca intervențiile autoritare să aibă un așa grad de disuasiune, încât mă lecuiam pe perioade mai lungi.

Așa a fost când, pe șantierul din apropiere, mi-am rupt buzunarul noii canadiene. Urmăream, inspirat de Mannix, pe răufăcătorul asumat de unul din prietenii de la bloc. La apariția tatei, filmul s-a întrerupt și eroul principal a fost chemat în culisele domiciliare. Pe drumul către casă, mi-a fost identificată spintecătura și am fost invitat să dau niște declarații verbale cu privire la pagubă. Nu știam că țesătura fusese sfâșiată și am rămas mut. Tata nu a insistat cu ancheta, ba chiar mi-a părut că tratează cu indiferență situația și, liniștit, am intrat împreună cu el în scara blocului. A deschis ușa liftului, m-a poftit cucernic înăuntru și, după ce a închis ușile interioare, a apăsat pe butonul de pornire cu numărul zece. A fost cea mai dinamică și intensă ascensiune din viața mea de până atunci. Dacă la parter intraseră în cabină un părinte cu copilul lui zurliu, la ultimul etaj au ieșit doi inși al căror aer grav indica responsabilități majore. În cele câteva secunde de căftăneală, prinse în capcana unei lentori exasperante, suferisem o transformare atât de radicală că n-am mai putut multă vreme să intru în pielea vreunui personaj de film. Apoi, nu reușeam să pricep cum era cu putință ca timpul să se dilate până într-atâta încât evenimentul să fie cel care dictează durata, și nu invers, cum ar fi fost normal. De multe ori simțisem penibilul tăcerilor în timp ce urcam sau coboram cu necunoscuți. Stăteam îngrămădiți câte trei sau patru inși, câți putea cuprinde cabina liftului, și priveam cu toții tâmp la câte un punct imaginar până să evacuăm cabina. Așteptam să treacă mai repede timpul și să scap de atmosfera aia. Dar niciodată până atunci nu avusesem experiența dilatării secundelor pe suport psihologic. Făcusem proba valorii negative care, din dorința de a fi depășită cât mai iute, se prelungește subiectiv.

Severității părintești, se adăugase de curând și admonestarea din partea profesorului de vioară. Mă aflam cu câțiva colegi în curtea sediului unde ni se predau cursurile de specialitate: instrument, teorie muzicală, cor și orchestră. În zbenguiala noastră, am țintit copacul cel mai înalt și ne-am țâpat în el, cum ar zice Pătru, vărul mai îndepărtat de la țară. Ne-am așezat fiecare pe craca lui și am început să facem ca maimuțele lui Tarzan. Hărmălaia l-a scos din cancelarie pe profesor, care, cuprinzând scena cu privirea, ne-a blagoslovit pedagogic, ca imediat după asta, să încheie:

„Și, bineînțeles, Nelio e pe cea mai înaltă cracă.”

Deci, eram capul răutăților.

În afara cursurilor de vioară desfășurate la școală, ai mei plăteau ore suplimentare la domiciliu. Dacă exigențele de la clasă se întețeau acasă, din momentul ăla, stilul meditatorului meu se înăsprise considerabil. Mă simțeam o țâr derbedeu și găseam asprimea lui pe potriva caracterului meu. Mă făcea atent umblându-mi prin perciuni sau de-a dreptul prin chica occipitală până când obținea acuratețea melodică și ritmică scontată. Viza optimizarea calităților mele tehnice, dorindu-mă la fel de bun ca celălalt elev al său, mai talentat ca mine. Eu și cu colegul meu eram primii lui ucenici. Cu noi își începuse cariera pedagogică și își dorea ca tandemul să fie la paritate valorică, mai ales că celălalt reușea de cele mai multe ori să-i uimească pe membrii comisei de examinare, întrunite anual pentru a ne evalua. Fără excepție, reușea să obțină nota zece, ceea ce pentru mine rămânea o dorință veșnic neîmplinită.

Nu i-am mărturisit niciodată profesorului meu că istoria muzicii mă atrăgea când se apleca asupra geniului componistic mai mult decât spre virtuozitatea interpretativă. Având aceleași gusturi cu mama în domeniul ăsta, urmăream cu aceeași însuflețire filmele cu compozitori, alunecând cu imaginația de la aproprierea modelelor atletice, tip Tarzan sau Mannix, la cele artistice.

Mi-i închipuiam pe marii compozitori având propensiuni spirituale ce-i scuteau de complicații erotice. Nu-i socoteam asexuați, ci doar abstinenți, atribuindu-le merite ascetice. Purismul ăsta închipuit, de sorginte religioasă, făcea trimitere la un anumit mod de percepție, la o viziune instinctiv transcendentă asupra lumii ca receptacol de mister. Inspirația artistică avea ca sursă infinitul și intuiam că acesta nu se putea exprima decât în limbajul implicit al armoniei sunetelor sau al formei plastice. Făceam confuzie între genialitate și sfințenie, edulcorând realitatea și anulând bunul simț al măsurii și, mai ales, al distincției.

Câteodată, tot pe la începuturi, dădeam dovadă de naivități exasperante chiar și în cazul unui copil. Am întrebat, bunăoară, dacă americanii poartă izmene. Imaginea mea despre ei excludea orice formă de înjosire sau precaritate vestimentară. Eroii serialelor de sâmbătă seara se prezentau impecabil și ar fi fost de neînțeles pentru mine ca un auxiliar termic precum „chiloțeii cu mânecuțe”, cum denumea același Pătru izmenele, să le imperfecționeze alura eroică. Îmi imaginam că erau liberi, inclusiv de necesitățile fiziologice.

Când am trecut cu atenția de la personaje la cadru, de la acțiune la decor, de la prim-plan la fundal, cu alte cuvinte, când contextul a prevalat asupra subiectului, absorbția din realitate spre imaginar a dobândit o notă impersonală. Nu mai eram atras de coagularea particulară a epicului, ci de revărsarea anonimă în peisaj. Locul eroului era luat de figurantul cu apariție meteorică care-și ducea viața în limita preocupărilor banale. Accentul pus pe ambiental, pe viața obișnuită a insului de rând, era compensată cu diversitatea ofertei capitaliste de care puteau face uz toți fericiții occidentali. De aceea, cel mai de neînțeles lucru pentru mine erau scenele în care tot soiul de disperați recurgeau la mijloace sau soluții extreme, mergând până la sinucidere, când o doză cu bere și un hot dog consumate pe o bancă din Central Park sau pe vreo stradă animată și luminată de neoane, ar fi trebuit să-i reconecteze la binefacerile societății abundente și libere. Și, mai ales, la oportunitățile de resetare, când apăreau accidente de parcurs. La fel ca în cazul naivităților mele, rulate progresiv odată cu vârsta. Sau dimpotrivă, regresiv, trecând de la ingenuitatea copilăriei fragede la penibilul unei pubertăți neasumate, respinse în numele unui fals paradis mental pe care nu voiam să-l pierd.

Reorientat în atmosfera cotidianului pașnic, surprins cinematografic în nișele dintre prim-planuri, am dobândit, totuși, în cele din urmă, un simț acut al ridicolului. De la dezinvoltura întrebărilor sau comentariilor infantile, de felul celor cu referire la lenjerii plauzibile, m-am pomenit relocat în cealaltă extremă, a inhibițiilor. Nu mă mai hazardam în niciun fel de opinii ce ar fi putut declanșa râsul celor din jur. Am renunțat la vanitatea celui care se încrede în sine și am adoptat orgoliul tăcerii sceptice și înțelepte.

Ajuns la majorat odată cu demența și cenușiul ultimilor ani ai regimului ceaușist, am eludat pustiul cu pastelurile de la țară. Am vizionat cu plăcere filmul „Iarba verde de acasă”, încercând să mă convertesc la un patriotism sămănătorist, în ciuda faptului că tânjeam dureros după o ieșire definitivă din lagărul nostru cel de toate zilele.

Photo by Kat Smith