De ieri, alaltăieri… (XVI)

În liniștea serilor târzii, înainte de culcare, lăsam gândul să iasă din siajul experiențelor obișnuite și-l împingeam până spre limita dincolo de care ar fi ieșit din zona descriptibilului. Nu aveam repere care să mă ajute în a-mi configura vreo formă de virtualitate. Era vorba de ceva indefinit în zona posibilului. Orice este cu putință, îmi spuneam, dacă eu și lumea suntem reali. Naivitatea copilărească nu mă împiedica să întrevăd, dincolo de cuvinte, câmpul infinit al oricărei posibile existențe.

Ceea ce pentru mintea realistă n-ar apărea decât ca absurd, mie îmi dădea fiori ce se prelungeau până când mă lua somnul. Din fericire, după ce mă trezeam nu reveneam niciodată la frământările mele de dinainte. Freamătul zilei mă lipsea cu totul de porția de mister cu care îmi hrăneam curiozitățile absurde seara în pat.

Totul se petrecea ca o joacă a minții. Dacă ar fi așa, dacă ar fi altcumva, dacă n-ar fi deloc, dacă, dacă… Continuam așa până ce simțeam în palme și în tălpi o presiune fără suport real. Îmi atingeam palmele și senzația aia de balast dispărea imediat. La fel se întâmpla și când îmi frecam tălpile de așternut.

După un timp însă, când renunțasem deja de ceva vreme la jocul ăsta ce-mi silise imaginația până la greața de steril, senzația din palme și din tălpi a revenit în vis. Ceva aberant mă chinuia, lipsindu-mă de promptitudinea stării de veghe la trezire. Mai trecusem prin confuzia de planuri ce prelungea preț de câteva secunde scenariul vreunui vis insistent. De data asta însă aveam impresia unei coagulări masive a eterului și a unei aderențe a lui în carnea membrelor mele. Înotam în această masă vâscoasă ce mă ținea prizonier și cu care simțeam că mă contopesc. Senzația era cât se poate de vie și stăruia ceva timp după trezire. Dobândisem un tic rezidual ce putea fi activat printr-un simplu declic mental. Trecusem parcă într-o altă etapă a jocului în care anamneza senzațiilor nocturne înlocuise imaginația și le dăduse acestora conținut ferm. Dacă până atunci vagabondajul periculos al gândului pe buza prăpastiei îmi cauzase furnicături la extremități, iată că, printr-o răsturnare a lucrurilor, aberațiile onirice ajunseseră să-mi ridice nedumeriri ce nu-mi dădeau liniște.

Încercam să-mi explic mie dar și părinților cum de se poate petrece așa ceva. Neputința unui răspuns se datora atât indicibilului stărilor mele cât și ciudățeniei unui fenomen dincolo de rațiune. Nu aveam tulburări sau temeri. Eram afectat doar la nivel interogativ și asta pentru că nu putea exista un răspuns la o întrebare căreia îi lipseau elemente descriptive mai precise. Sufeream de un fel de gonflare a ființei mele carnale într-un câmp, la rândul lui inflaționist.

Citește și De ieri, alaltăieri… (XV)

O altă senzație viza tot zona palmelor și a tălpilor. Pentru că locuiam la etajul zece, aveam o panoramă largă cu deschidere de 180 de grade și de pe balcon scrutam adesea până departe atât geografia antropică a orașului cât și versanții montani orientați către noi. Cu toate că balustrada îmi ajungea până în dreptul plexului solar, nu mă simțeam în siguranță decât atunci când, aplecat peste margine, îmbrățișam și pilonul de rezistență vertical ce ranforsa colțul terasei. Până să ajung la el, de câte ori pășeam pe balcon simțeam furnicături de altitudine, sau mai bine zis, abisale. Ni se amintise la școală de beția adâncurilor ce-i putea atrage pe alpiniști în hău. Știam de la televizor ce înseamnă a te cățăra pe traseele tehnice cu grad mare de dificultate, dar pentru că, în ce mă privea, abordasem muntele doar în drumeție, deci pe povârnișuri piezișe, îmi închipuiam pereții montani cu mult mai prietenoși decât verticalitatea netă a blocurilor. Personal nu pricepeam cum s-ar putea ivi gândul de a-ți face rău, dându-ți drumul în gol. Aveam să trec și eu printr-un episod de felul ăsta, când, locuit de pulsiuni funeste, evitam îngrozit orice situație cu potențial autodistructiv. Dar, totul nu durase decât câteva luni și revenisem la normal fără sechelele vreunei reiterări negative. Doar cazul nefericit al lui Ralu mă mai melancoliza. În rest, instinctul de conservare funcționa în parametrii normali iar ce i se întâmplase vărului meu consideram a fi fost deznodământul unei influențe ce ne vizase în egală măsură pe mine și pe el. Mama, care suferea că locuim așa de sus, plângându-se mereu de asta, făcea adeseori referire la aceleași furnicături abisale și faptul că cineva apropiat empatizează cu mine în aceeași problemă îmi dădea curaj. Noaptea însă, începusem să am vise în care mă prăbușeam cu tot cu balconul. De fiecare dată mă trezeam brusc, înainte de a atinge solul și răsuflam ușurat, redobândindu-mi liniștea aproape instantaneu. Curând, balconul va dispărea din recuzita anexă și mă voi găsi atârnat, fără șanse de salvare, de partea exterioară a balustradei lui. Prăbușirile mele cu balconul erau mai degrabă niște planări spre sol, ce-mi ofereau răgazul trezirii înainte de impact. Chiar faptul de a mă afla în balcon îmi dădea siguranța unei îngrădituri ce mă proteja. În decorul alambicat al viselor, reușeam uneori să disting neverosimilul înconjurător și astfel să-mi grăbesc ieșirea din irealitate. Faza cu balconul începusem cumva s-o stăpânesc și astfel să mă trezesc la timp. Noua situație, însă, mă expunea unei panici cumplite.Iminența căderii era atât de pregnantă încât după mirările scenei cu balconul a început coșmarul pericolului resimțit ca fapt real. Nu am căzut niciodată pentru că în zbuciumul meu, chiar dacă nu mă trezeam, reușeam să schimb scenariul și să mă transpun în conjuncturi mult mai puțin periculoase. După ce mă sculam, agitația de peste noapte reverbera un timp în mintea mea, ceea ce m-a făcut să adaug rugăciunilor mele de seară cererea de a visa frumos.

Cel dintâi coșmar prelungit ca reacție somatică după trezire, m-a făcut pentru o vreme să aștept înserarea cu îngrijorare. La mine, fascinația zborului se îmbină perfect cu frica de avioane. Până azi, de câte ori visez că privesc avioane în zbor de atâtea ori sunt martor la prăbușirea lor. Niciodată nu sunt surprins pentru că de fiecare dată anticipez ce urmează să se întâmple. Visul acesta devenit obsesie mă golește mereu de orice reacție etică sau umană. Categoric, în realitate, norma e dată de performanța tehnologică în strânsă legătură cu gradul de siguranță oferită beneficiarilor ce uzează de acea tehnologie iar nu de probabilitatea evenimentelor negative ce pot însoți accidental progresul. Recurențele mele onirice în care tot ce zboară făcut de mâna omului, se prăbușește inevitabil, își au probabil originea în această teamă și fascinație totodată. Numai că la mine, fascinația nu se alătură funcționării sigure a angrenajelor ci defecțiunii și anvergurii catastrofei. Nu este în intenția mea conștientă vreo preferință de factură îndoielnică. Mai degrabă această preeminență debordată în tainițele visului are de-a face cu neîncrederea în capacitatea omului de a pune stăpânire pe natură și, mai ales, cu lipsa totală de control atunci când ești la mâna altcuiva care, la rândul lui, se află condiționat de limitările inerente oricărei ființe. Și când mai apare în ecuație acest angrenaj compus din elemente complexe cu rolul de funcționare sistemică, fie pentru a forța natura, fie pentru a se plia pe legile ei, aservind-o într-o măsură oarecare, apare și ezitarea cu debușeul ei nocturn. Sau falsa luciditate a celui care nu se pricepe și care nu are încredere în statistici.

După câteva astfel de proiecții nocturne ieșite din inconștientul meu dubitativ, am avut o primă reacție de panică. Eram cuprins în același scenariu aviatic, în care se desfășura fatal prăbușirea unei aeronave pline cu pasageri. Am alergat spre epavă, dar ca de fiecare dată, nu din compasiune sau pentru a ajuta vreun eventual supraviețuitor, ci dintr-o curiozitate morbidă. Ajuns la locul întâmplării, i-am văzut pe pasagerii arși și mutilați până la limita grotescului cum încep să iasă pe rând și să mă alerge cu gânduri canibalice. Știam că sunt morți cu toții și în goana care nu se mai sfârșea am trăit sentimentul celei mai pure groaze de până atunci. M-am trezit înspăimântat, cu inima palpitând nebunește și nu m-am putut calma ceasuri întregi. Era pentru prima dată când, deși aveam conștiința că totul fusese doar un vis, nu m-am putut liniști până la ziuă.Cred că am avut norocul de a nu-mi fi amintit tocmai atunci o relatare a profesorului meu de vioară ce, cu siguranță, mi-ar fi alimentat panica și așa deosebit de puternică.

O fetiță de-o vârstă cu mine din orașul lui de baștină, se stinsese într-o noapte datorită, zicea el, unei spaime nedomolite. Vizionase cu o seară înainte un film japonez cu niște vrăjitoare ce-și descântau formulele în mijlocul unui decor sinistru și toată lumea pusese spaima fetei pe seama unui coșmar datorat acelei producții. Văzusem și eu filmul ce putea da, într-adevăr, fiori unui copil dar care pe mine mai mult mă plictisise. Cazul a rămas nelămurit și m-am gândit că dacă prima dată luasem în râs explicația profesorului, după coșmarul ce-mi pricinuise atâta agitație, era momentul să accept că o spaimă puternică ar putea avea consecințe fatale.

După seara de groază când pasagerii reanimați de gânduri sinistre mă urmăriseră pentru a-i răzbuna pe tovarășii lor căzuți față de care eu nu putusem simți mai mult decât o curiozitate nemernică, au urmat alte și alte evenimente pe suport oniric care însă nu m-au mai înspăimântat. Urmau să apară provocările unei pubertăți dificile cu stări de teamă autoinduse și care nu se mai desfășurau în arealul visului ci de-a dreptul în conștientul faptului de a exista. Doar o singură dată am mai simțit deranj în asaltul măștilor nocturne.

În timpul turelor de noapte ale tatei, mama obișnuia să doarmă pe canapeaua din camera mea. Nu mă simțeam deranjat pentru că, oricum, preferam fotoliul extensibil. Acesta era flancat și lipit de dulapul în care îmi țineam hainele. Câteodată, mă priveam în furnirul lui lăcuit ca într-o oglindă fumurie și în fundal surprindeam contururile difuze ale celorlalte obiecte din cameră ce lăsau impresia că se scurg în planul secund ce dădea într-un hol elongat la nesfârșit. Puteai imagina că acolo se află un pasaj de legătură dintre două tărâmuri diferite. Seara după stingere, dacă înainte privisem insistent la reflexele din furnir, imaginea aceea îmi rămânea întipărită în minte până ce adormeam.

Într-o noapte, după ce am adormit cu gândul la culoarul respectiv, cadența respirației mi s-a accelerat atât de mult încât am avut senzația de sufocare. Visam, dar, în același timp, mă chinuiam să-mi oxigenez plămânii. Ritmul meu cardiac o luase razna și căutam ceva să mă domolească. Din dreptul dulapului a apărut chiar atunci o femeie îmbrăcată în cămașă de noapte albă, având părul despletit. Între degete ținea o tabletă de distonocalm și am avut senzația că acea pastilă mi-ar fi de leac. Din pricina părului, nu vedeam fața femeii. O imploram să mă ajute și ea îmi transmitea ceva indefinit, o condiție pe care dacă aș fi împlinit-o, m-ar fi lecuit. Nu voiam să fac ce-mi cerea și când și-a întors fața către mine odată cu gestul de a-mi pune tableta pe limbă, m-am răsucit înspăimântat. Urâtul crâncen al chipului ei trecea dincolo de fizionomie. Ceva sinistru emana din lăuntrul găvanelor cadaverice. M-am trezit, am reușit să mă liniștesc și m-am culcat la loc.

În aceeași noapte, am avut din nou senzația prezenței acelei femei. Străbătuse culoarul reflectat de mobilă și, din locul unde ar fi trebuit să fie dulapul, își înălța și-și cobora brațele deasupra mea. M-am trezit și câteva secunde am privit arătarea cu ochii deschiși. Am crezut că e mama și am întrebat-o ce face cu mâinile. Curios, imaginea nu a dispărut imediat. Abia când am întrebat a doua oară ce se întâmplă, știind deja că mama doarme pe canapea și că nu are nicio legătură cu fenomenul, silueta femeii s-a risipit, absorbită în panelul lucios al dulapului, care a revenit astfel la locul lui.

Nu dau conotații nenaturale viselor sau ecourilor întârziate ale acestora. Bănuiesc că realitatea are pliuri insondabile și că, mai presus de toate, omul, această necunoscută, cum îl prezintă titlul unei cărți, este, deocamdată, singurul îndreptățit să își aroge, datorită inteligenței, titulatura supra-naturii, rămânând, în același timp, în natură ca supus al ei. Pot doar atât: să dau unor experiențe avute girul faptului nenumit până la capăt și rămas, de aceea, în latura misteriosului mai mult sau mai puțin interesant.

Sursa foto aici