De ieri, alaltăieri… (XXI)

Când am cunoscut-o pe Marcela, mi-a fost prezentată ca rudă a bunului domn Tudor, gazda fragmentelor diurne ale vieții mele incipiente. Am aflat mai încolo că urma să intre la aceeași școală cu mine. Eu nu aveam niciun fel de nădejdi de colegialitate apropiată, în vreme ce ea își făcea vise cu noi doi în aceeași clasă și în aceeași bancă. În careul primei noastre zile de elevi, viața ne-a apropiat pentru o clipă ca imediat să ne arunce pe traiectorii diferite când ea, împreună cu învățătoarea și cu colegii din B, a luat drumul sălii de clasă, iar eu, la remorca mamei, l-am luat pe-al coridorului până în dreptul celei dintâi clase întâi ce ne ieșise în cale, și care s-a nimerit a fi C. Am oftat împreună, dar separat: eu, în clasa mea, de ușurare că mi-a reușit adopția la insistențele mamei și cu acceptul învățătoarei; ea, mâhnită, în clasa ei, fără de mine.

Primul an a trecut și n-a trecut o zi fără să mă privească și fără să mă feresc de privirea ei. Nu era urâtă fata, ci doar foarte comună. Avea o tenacitate de prozelit neoprotestant și îmi tulbura confortul de la distanță, făcându-mă să fumeg sub lupa ochilor ei focalizați pe pudoarea mea.

Când am trecut pe-a doua, în mijlocul orei, m-am pomenit cu ea în clasă. I-a spus învățătoarei mele că se mutase cu dorința de a fi așezată cu mine în bancă. Jenat, am refuzat-o categoric. A privit dincolo de mine, în golul ivit, de unde n-aveam să-i mai răsar vreodată ca potențial partener timpuriu. Și asta a fost. În același timp, nutream la rândul meu sentimente asemănătoare față de o colegă de la muzică. Ne vedeam doar la orele de specialitate, o dată sau de două ori pe săptămână. O simpatizam fără fereli sau rețineri dictate de timiditatea care, în rest, mă sufoca de-a dreptul. Ai mei râdeau de sinceritățile mele sufletești, iar eu nu mă sfiam s-o pomenesc când eram provocat la înșiruiri de simpatii. Se afla în fruntea listei, iar părinții nu obiectau decât în legătură cu ordinea dintre ei. Cel secund reacționa, iar preferatul se apăra cu argumentul bunei gestionări pedagogice.

„Pe cine iubești cel mai mult?”

„Pe Bianca”, clamam eu sfidător.

Tăticu și Mămica trebuiau să se mulțumească cu mai puțin în ordinea preferințelor.

Eram atât de dezinvolt în preajma ei că-mi permiteam licențe onomastice ce-i poceau suavitatea indusă de sonoritatea eufonică a prenumelui articulat corect. Bibi, Biangave sau Bionca răspundea surâzând la fiecare apel, făcându-mă să cred că asta, alături de familiaritatea nătângă cu care o asaltam, îmi asigura poziția privilegiatului ce se bucură de grații speciale. Îi dădeam târcoale căutând pretexte de conversație.

„Biangave, ai pian acasă sau exersezi doar la școală?”

„Nu am pian mare pentru că nu încape în camera mea din cauza cozii, dar tata și mama mi-au luat o pianină și pot să cânt la ea când vreau.”

„Cânți și altceva în afară de exerciții?”

„Da. Îmi place Mozart. Dar ce, tu acasă, la vioară nu cânți și altceva?”

„Ba da”, mințeam eu, „dar mai mult studiez din manual, pentru că vioara e cel mai greu instrument. Celelalte instrumente sînt rahat pe băț în comparație cu vioara.”

„Și să cânți la pian este greu, dar e mai fain pentru că folosești amândouă mâinile pe claviatură și se aud mai multe sunete odată. Pianul e un instrument armonic. Are mai multe posibilități decât vioara.”

”Aiurea, Bionca. Vioara e mai grea, pentru că faci lucruri deosebite cu mâinile. La pian, mâinile fac la fel amândouă. La vioară, cu o mână ții instrumentul și apeși cu degetele pe coarde, iar cu cealaltă mână ții arcușul”.

Ca s-o conving, profitam de încălzirea atmosferei dintre noi, și, prinzând-o de încheietura palmelor, o trăgeam către mine, trecându-mi vârfurile degetelor peste pielea feței și a antebrațelor ei. Încercam s-o fac să simtă asprimea șanțurilor săpate de coardele viorii în degetele mâinii mele stângi ca mai apoi să-i apreciez mirosul părului îngrijit și finețea pielii. Eschivele cu care se apăra erau domoale și neconvingătoare, iar surâsul și timbrul vocii mă incitau la îndrăzneli nefinalizate. În schimb, continuam:

”Vioara este regina instrumentelor.”

„Bine. Și ce-ți place să cânți în afară de studiile din manual?”

„Oskar Rieding.”

„Păi concertul de Rieding îl cântă și ceilalți, Vio, Mihai, Barna…”

„Îhî… Dar eu cânt și Vivaldi. Îmi plac secvențele melodice din concertele lui.”

„Ce sînt alea secvențe”?

„Sunt mici melodii din concert care se repetă, dar la altă înălțime. Mi-a spus profu’ de vioară.”

Mă dădeam mare cu un repertoriu extins dincolo de posibilitățile mele tehnice. Bianca începuse să cânte la pian de la patru ani și stăpânea instrumentul mai bine decât colegii ei care nu beneficiaseră de lecții particulare. Mângâia claviatura cu ușurință și i se citea pe chip, ori de câte ori executa vreo piesă mai dificilă, o bucurie echivalentă lejerității cu care-și mișca degetele.

Atrăgea în jurul ei băieții și acorda fiecăruia aceeași atenție binevoitoare. Nu simțeam nici un fel de gelozie, amăgindu-mă cu surâsul ei, pe care-l găseam mai cald în preajma mea decât în preajma celorlalți. Ba chiar îmi făcea impresia unei disponibilități suplimentare când o abordam cu poreclele pe care le consideram alinturi. Eram singurul ce-și permitea un astfel de privilegiu, ceilalți băieți rostindu-i numele corect. Eram departe de a-mi da seama că reacția Biancăi în fața insistențelor mele erau rodul unei educații temeinice din familie, insuflatede cei doi părinți ai ei, intelectuali rasați, și al unei plămade sănătoase din care emana o politețe echivalent administrată oricărui interlocutor. Atitudinea, ușor în relief, cu care trata apropierile mele impetuoase, revela un discurs al gesturilor ce proba mai degrabă reținere decât încurajare. În loc de a fi defensivă, încerca să impună o demarcație elastică între ceea ce putea fi acceptat și sfera de confort personal în care nu puteai avea acces. Fără a fi rigidă sau permisivă, limita ei de toleranță putea oscila în funcție de atitudinea celuilalt căruia îi acorda alibiul unei aprecieri inteligente a intimităților acceptate. Gesturile mele nu erau prea îndrăznețe, nici nu puteau fi la vârsta aia, însă insistențele și libertățile de limbaj denotau un decalaj semnificativ între reflexele mele sociale incipiente și ale ei.

Citește și De ieri, alaltăieri… (XX)

Nu am reușit să-mi limpezesc prea mult sentimentele față de ea pentru că, nu mult după, s-a mutat împreună cu părinții la București. Poate că, pentru pacea mea interioară a fost mai bine așa. Începuse, cu puțin timp înainte de asta, să-i dea atenție mai multă lui Mihai. Eu, având impresii eronate cu privire la șarmul meu și la puterea lui de seducție asupra ei, m-am simțit trădat. O auzeam ades întrebând de Mihai, îi vedeam împreună și, pentru că devenise evidentă preferința ei, ceilalți băieți chicoteau pe seama lor, clevetindu-le idila cu vorbe neconforme. Îmi venea să mă iau la bătaie cu ei, mai ale în văzul Biancăi, dovedindu-i astfel fidelitate în ciuda excluderii mele.

La câțiva ani, am reîntâlnit-o întâmplător. A fost o intersectare scurtă între doi adolescenți ce se cunoscuseră cândva, în copilărie. Cineva o strigase pe nume și întorcându-mi privirea către locul de unde răsunase răspunsul, am recunoscut-o instantaneu. La început părea că nu-și mai amintește de mine. Aproxima din memorie unele împrejurări în care mă găseam și eu și în cele din urmă m-a identificat printre toți ceilalți foști colegi. Avea același surâs lin, aceleași gesturi elegante, iar timbrul vocii dobândise nuanțe de maturitate precoce. Era însoțită de alți tineri cu care se afla într-un voiaj la munte. Unul dintre ei se dovedea a fi mai mult decât un simplu tovarăș de călătorie. Se țineau de mâini și comunicau în limbajul propriu îndrăgostiților. Nu era nimic strident în atitudinea lor reciprocă sau în relația cu ceilalți din jur. Spre deosebire de alte cupluri, transmiteau o de la sine înțeleasă legătură, o compatibilitate a trăsăturilor la prima vedere, de parcă orice altă alegere în cazul ambilor ar fi însemnat obligatoriu mai puțin pentru fiecare. Mi-o aminteam de-o șchioapă, cerându-mi cândva, parcă, s-o domin. Acum era mai înaltă decât mine și privirea ei și a prietenului aflat alături, mă stinghereau. Mă simțeam supus unei examinări binevoitoare și necruțătoare, în același timp. Boierie din partea lor și sfiala celui prins pe picior greșit, în ce mă privea. Erau bine echipați și, cu toată lejeritatea ținutei pentru drumeții, degajau eleganță. Eu, în ținuta mea de oraș, purtam niște pantofi un pic scâlciați, pantaloni de stofă groasă, prea scurți pentru a-mi acoperi ciorapii albi croșetați și o cămașă cu mâneci scurte, discromatică de la prea desele expuneri la soare. Ne-am despărțit cu urări de bine, ei, cu aerul unei cezuri ocazionate de o scurtă privire în vitrina vreunei dughene iar eu, cu graba de a mă scutura de mediocritatea cu care mă prezentam în fața celor cărora nu aveam ce să le spun.

Dacă Bianca îmi acaparase atenția pentru scurt timp, în episoadele săptămânale ale formării noastre vocaționale, la școala de cartier unde primeam porția de cultură generală, oscilam cu simpatia între două colege care mi-au fost pe rând alături în bancă. Simona, prima dintre ele, era considerată frumusețea clasei. Nu mai știu dacă fusese declarată astfel de învățătoare la un moment dat sau își dobândise aprecierea treptat, cu consimțământul colectivului. Avea într-adevăr trăsături frumoase și faptul că se știa admirată n-o înfumurase deloc. Se purta cu toată naturalețea de care dau dovadă copiii când preocupările lor orbitează în jurul condiției proprii ingenuității.

În primele luni dintr-a-ntâia, o priveam pe furiș din fundul clasei, unde mă aruncase destinul de elev adoptat. Simona se afla în prima bancă și din locul meu, nu reușeam să-mi fixez azimutul decât pe ceafa și pe o parte a profilului ei. Cordeluța fiind circulară, îi aranja părul în așa fel încât puteam să-i admir suplețea gâtului ce se lăsa mai jos acoperit de gulerul uniformei. În pauze, îi puneam întrebări despre lecțiile predate, admirând faptul că la portretul ei reușit, concura și inteligența. Încercam să nu fiu mai prejos și întrebările mele ținteau chestiuni care să deschidă posibilități de conversație. În felul ăsta, puteam să-i privesc fața, fără să mă dau de gol că-mi plăcea s-o fac pentru frumusețea trăsăturilor.

Începând cu clasa a doua, colegul ei de bancă, Răzvan, făcând parte dintr-o familiei a protipendadei citadine, a fost mutat la o școală mai de soi și, spre mirarea mea, i-am luat locul alături de Simona. Am fost fericit, dar și timorat la gândul că, pe de o parte, n-am să fiu la aceeași înălțime cu colegul plecat – el și Simona luaseră în vară premiul întâi – iar pe de altă parte, că o prea mare apropiere de mine putea să o plictisească. Când îmi vorbea de Răzvan, se apleca mai cu seamă asupra scăderilor lui, față de care se arăta critică. Era sensibilă la toate aspectele, de la igiena unghiilor până la conformitatea notelor cu realitatea de fapt a meritelor lui. Răzvan fusese mai bun ca mine la școală, provenea dintr-un mediu social mai înalt, își povestea aventurile cu mai mult șarm și, în ciuda vârstei, călătorise prin țări străine alături de părinți. Spre deosebire de el, platitudinile mele nu aveau cum să cucerească atenția și admirația unei fete ca Simona. Mă așteptam, deci, la indiferență sau chiar puțină ostilitate din partea ei, lucruri care, din fericire, nu s-au întâmplat. Dimpotrivă, îmi vorbea cu seninătate și naturalețe și asta m-a făcut să-mi depășesc timiditatea. Mai mult chiar, pentru că învățătoarea ne cerea să ne întoarcem din recreație doi câte doi, ținându-ne de mână, fiecare cu colegul de bancă, Simona a fost cea dintâi care s-a conformat. De obicei, nu luam în considerare așa ceva. Când se suna, ne adunam din curtea școlii la intrare și în hărmălaia produsă, nimeni nu-și mai căuta vecinul pentru o reîntoarcere ordonată la clasă. Asta până în ziua când, supărată pe o colegă, Simona mi-a luat mâna într-a sa și, după exemplul nostru, a II-a C a devenit la rându-i model de disciplină.

Pe mine nu mă interesa deloc defilarea asta lăudată de învățătoare. Puțin îmi păsa dacă intram în școală în ordine sau ca vandalii. Important devenise faptul că, de fiecare dată când simțeam mâna Simonei într-a mea, mă treceau fiori din creștet până în tălpi. Așteptam astfel cu mai multă nerăbdare sunetul clopoțelului pentru intrare decât pentru ieșire.

Trecusem cu bine și de proba cunoașterii apropiate, de care mă temusem la început. Simona nu era interesată deloc de povești excepționale și faptul că Răzvan se lăudase cu isprăvi și călătorii sau că ținuta lui era impecabil de curată și de ordonată o lăsau rece. Mi-am dat seama, apoi, că nu-și cântărise colegul admirativ. Inteligența lui, reală de altfel, precum și rezultatele la învățătură la fel de remarcabile, fuseseră o provocare pentru ea. Se aflase în competiție cu el și pentru că, deși ambii luaseră premiul întâi, el o depășise cu o medie mai mare, s-a simțit nedreptățită. Considera că cele câteva sutimi care făcuseră diferența se datorau influenței pe care părinții lui Răzvan o avuseseră asupra învățătoarei.

Nu concuram cu Răzvan sau cu amintirea lui nici sub specia frumuseții. Deși era mai înalt decât mine, trăsăturile lui nu invitau la vreo atenție sau apreciere speciale. Amândoi eram bruneți, mai oacheși decât media și configurați facial în parametri acceptabili. Așa că, fantoma dispărând, mi-am luat inima în dinți și după ore am început să frecventez grupul de prieteni ai Simonei.

În general, grupul era format din colegi de clasă, mai apropiați cu domiciliul de blocul unde ea locuia. Pentru că începusem să-mi fac apariția mai des pe acolo, mă insinuam în apropierea ei ca din întâmplare, și făceam în așa fel încât să fiu luat în seamă când se hotărau mici plimbări pe câmp sau reuniuni la câte unul în apartament.

Într-o astfel de împrejurare, ne-am hotărât să întindem niște pături pe iarbă și să încropim o mică comunitate structurată pe modelul urban din care făceam parte. Aveam spital, fabrică, unități de armată și de miliție, pompieri etc. Instrumentarul era alcătuit din truse miniaturale cumpărate din librărie. Ne întâlneam în general sâmbăta și, după ce rânduiam ansamblul de așternuturi și încăperi din pături desfășurate în iarbă sau pe crengile mai joase ale copacilor, începeam acțiunea. Aveam roluri profesionale delimitate și familii în care ne jucam de-a mama, tata, copilul și bunicii.

La început am acceptat mai multe roluri și mă achitam de ele cu plăcere. Cu timpul, însă, mi-am dorit să joc rolul tatălui în micul habitaclu al Simonei pentru ca ea să-l joace pe cel al mamei. Refuza însă de fiecare dată. Ocolind obligațiile casnice, aproape tot timpul ea era doctorița care făcea injecții, iar pacientul ei de serviciu era Leo, un alt coleg de-al nostru.

Niciodată nu l-am văzut pe Leo altcumva decât ca pe tipul mereu vesel și binevoitor, cu silueta lui sportivă ușor de identificat de la distanță. Volubil și ofertant, făcea parte din categoria celor pe care nu te poți supăra niciodată. Avea vocația prieteniei și cu oricine ar fi interacționat, nu ți-l puteai închipui decât în postura băiatului de nădejde.

Sătul de celelalte roluri, m-am atașat de „spitalul” Simonei, hotărât s-o ajut ca infirmier în lupta de recuperare a pacientului leonin. Mi-am secondat astfel șefa în vizitele noastre pe la ceilalți pacienți, iar când să intrăm la Leo, veșnicul suferind, am fost trimis la altă adresă pentru un consult la cineva tocmai accidentat. N-am găsit victima și m-am întors. Am băgat capul în micul cort improvizat unde leul, revenit la viață, își devora victima, adică pe doctoriță, amândoi indiferenți la lumea din afara lumii lor.

N-am știut niciodată dacă am fost zărit sau nu de cei doi colegi ai mei. N-am adus niciodată vorba de asta și nici nu am deslușit până la finalul anului – eram deja în clasa a patra – vreun semn de amor juvenil între cei doi în perimetrul școlii.

Nu mă mai țineam de mână cu Simona demult, din clasa a doua, și nici nu mai eram colegul ei de bancă. Trecusem cu timpul la alt nivel de relaționare ce, simțeam eu, atingea emisferele reîntregite ale androginului. Când eram în preajma ei, mă credeam interesant și un pic admirat indicând cu arătătorul spre firmamentul unde-și aveau sălașul sferele. Străluceau pe boltă, dar strălucirea lor ascundea idei de negrăit. Simona, mult mai practică, arăta către sol, obosită probabil să mai spere la o revenire adamică a mea în matca Evei, pe care, cu siguranță începuse să și-o adjudece.

Am renunțat și la ieșirile mele câmpenești de lângă școală. Nu voiam să mai lupt pentru cauza pierdută a recuperării uni pacient cronic. O avea pe doctoriță pe când eu aveam gașca cu care jucam fotbal în spatele blocului meu.

Photo by Bryan Geraldo