„Despre cai și demoni” de Mirt Komel

Mirt Komel (1980) a absolvit Facultatea de Filosofie din Ljubljana. Are un doctorat în filosofie și este lector la Departamentul de Studii Culturale din cadrul Facultății de Științe Sociale din Ljubljana. A debutat în anul 2006, cu o colecție de piese de teatru intitulată „Drame urbane/carnale”(„Mes(t)ne drame”), iar în 2008 a publicat poemul dramatic „Căderea lui Lucifer” („Luciferjev padec”). Primul său roman, „Atingerea pianistului” („Pianistov dotik”) a apărut în anul 2015, fiind urmat de două romane polițiste „postmoderniste” de succes, „Medsočje” (2018) și „Detectivul Dante” („Detektiv Dante” – 2021). Primele sale două romane au fost propuse pentru premiul anual de proză „Kresnik”. Fragmentul de mai jos a fost redactat în anul 2019, în cadrul atelierului literar european CELA (Connecting Emerging Literay Artists). Traducerea acestuia face parte din același proiect literar european. (Paula Braga Šimenc.)

Mirt Komel

Despre cai și demoni

Îmi aduc aminte de ziua de ieri de parcă ar fi fost… ieri. Am luat trenul de la Bruxelles – de fapt două trenuri, pentru că a trebuit să schimb – până la Haga, numai ca să văd un singur tablou, unul singur.

Demonul unei dorințe obsesive pusese stăpânire pe mine, așa că a trebuit să mă duc.

Însă călătoria a fost departe de ceea ce îmi imaginasem – o călătorie frumoasă, relaxată în Olanda –, mi-am dat seama de asta de cum am ieșit din hotel, lăsând totul în urmă.

La Bruxelles, în Gare du Nord, am fost cât pe ce să iau un alt tren, pentru că m-am orientat după mersul trenurilor de la Gare Centrale, așa că în loc să cumpăr biletul pe internet, am ales ghișeul demodat, cu un domn în vârstă îndărătul unui geam, care a fost atât de amabil, încât mi-a printat nu numai biletele, ci și traseul de urmat (a fost atât de amabil, încât, la început, am crezut să n-o să-mi mai ia bani, în cele din urmă, totul m-a costat 90 de euro).

– Ce-ar putea să meargă anapoda?, îmi amintesc că mi-am zis după ce pierdusem aproape o oră în gară, după care mi-am amintit că uitasem să verific programul Muzeului Mauritshuis unde intenționam să mă duc.

– Shit, n-o să reușesc să ajung la timp!

Stând pe peron, fumând nervos, nu mai eram sigur că mă găseam pe drumul cel bun. Și nici măcar când trenul a intrat în gară nu-mi venea să cred că urma să plec la drum.

Cu toate astea, la amiază, vagoanele alergau în galop ca niște cai murgi, așa că, după o oră de călătorie și de citit, am ajuns în cele din urmă la Breda (o localitate belgiană cu nume feminin sloven). La Breda am pierdut legătura, pentru că trenul întârziase, așa că m-am întors în trenul cu care venisem, pentru că și ăsta mergea la Haga, dar nu la Gara Centrală, ci la cea de Sud, departe de muzeul care urma să se închidă.

M-am gândit la propriile mele lanțuri cu care demonul meu mă leagă de scris: indiferent de cât de liber cred că sunt, revin mereu la această activitate de a scrie, fără de care nu pot, ca și când aș fi un sticlete care scrie, care poate zbura oriunde dorește, pentru ca apoi să revină mereu în același loc.

Pe continent, deasupra noastră, un plafon jos de nori deasupra unei industrii capitaliste josnice, care se întindea de-a lungul liniei ferate alături de niște căsuțe din cărămidă – în depărtare, pe cerul senin de deasupra mării înghețate, hibernale, un apus de soare limpede, prea limpede, care mi-a alungat din minte îndoielile negre ce nu-mi dădeau pace, anume că n-o să reușesc, așa că norii din mintea mea au luat-o în direcția bună și, împreună cu vântul, mi-au umflat pânzele cu entuziasm.

La gara din Haga îmi dau seama că n-o să reușesc, cel puțin nu pe jos, așa că iau primul taxi care îmi iese în drum. Drumul lent, la o oră de vârf, m-a făcut și mai nervos, numai că taximetristul turc în scurtă de piele chinezească m-a dus la Mauritshuis în timp util (cursa a costat 10 euro, i-am lăsat un bacșiș, pentru că se grăbise cât putuse, deși nu înțelesese de ce mă grăbeam).

Aproape în timp util, pentru că oamenii care lucrează acolo – începând cu omul de pază de la intrare până la custodele din galerie – încercau să mă convingă că ajunsesem prea târziu, pentru că închiderea era peste cincisprezece minute. Chiar și fata de la ghișeul de bilete care, în spiritul protestantismului, a încercat să mă convingă că nu merită:

– Chiar merită să plătiți un bilet întreg dacă nu vă mai rămân decât cincisprezece minute? (apropo, biletul costa 15 euro).

I-am răspuns solemn că mă aflam acolo ca să văd „numai un tablou” – s-a uitat la mine de parcă aș fi fost sloven (întâmplător, chiar sunt), apoi m-a întrebat:

– Ce tablou?

– „Sticletele”, i-am răspuns.

Nu-l știa.

Am luat biletul și harta muzeului și, mai rapid decât liftul, am alergat pe scări în sus (niște scări duble, cu foarte frumoase …, în fine, nu-i timp pentru așa ceva), oamenii se uitau ciudat la mine, pentru că mă îndreptam în sens opus lor (era ora închiderii); la etajul doi, aproape că am alergat dintr-o sală în alta, căutând tabloul pentru care venisem, așa că l-am speriat pe omul de pază foarte bine îmbrăcat, care a început să se țină după mine.

În cele din urmă, l-am găsit.

Het puttertje, nimic deosebit în sine, un trompe l’oeil cu o pasăre de dimensiuni reale, legată cu un lănțug de o cutie cu boabe, și o semnătură în partea de jos: C. FABRITIVS 1654. Dar, în acea clipă, pentru mine, totul. Motivul pentru care plecasem de la atelierul literar de la Bruxelles, ca să mă duc la Haga, fusese declanșat de dorința alimentată în mod arbitrar și artistic de romanul pe care îl citisem – „Sticletele” de Donna Tartt –, iar obsesia mea, așa cum aveam să îmi dau seama mai târziu, era o proiecție a obsesiei protagonistului romanului. Theo „Potter” Decker luase tabloul și îl ascunsese toată viața, ca să îi amintească și să își amintească de mama lui, pe care o pierduse în timpul unei explozii dintr-o galerie din New York, unde tabloul făcea parte dintr-o expoziție temporară – o explozie ca un ecou la aceea care îl omorâse pe Fabritius, îi distrusese atelierul, îngropându-i majoritatea tablourilor pe care le pictase în anul în care realizase și „Sticletele”.

Acum, tabloul acela era aici, în fața mea, privirea îmi aluneca neliniștită de la tablou la ceas, întrebând-mă câte minute, câte secunde mai am până la închiderea muzeului. În acea clipă, mi s-a adresat demonul:

– Ia-l, o să fie al tău, e al tău!

Și chiar că am vrut să îl iau, ca să fie al meu. Știți, doar, dorința aceea nebună de a poseda lucruri – uneori, chiar și oameni. Dar nu e vorba despre asta, despre plăcerea de a poseda, ci de plăcerea obsesiei care te incită. De plăcerea de a iubi. În cazul meu: din plăcerea de a iubi acest tablou, declanșată de dragostea față de romanul cu același nume.

De aceea am făcut toate astea.

M-am întors cu trenul și am încercat să mă liniștesc după ce am mestecat un burger (2,50 euro la autoservirea Febo). Vagonul era aproape gol – doi tineri ascultau un fel de muzică tehno arăbească, un preot tăcut, îmbrăcat în alb, stătea nemișcat și citea un ziar, patru adolescenți, în culori imposibile, stăteau de vorbă – așa că am luat hotărârea să mă uit la recompensa mea.

M-am uitat la fotografia pe care o făcusem cu telefonul mobil, apoi, brusc, mi-am dat seama că lănțugul aproape invizibil din poză leagă nu numai pasărea de cutia cu boabe, la care revine mereu, ineluctabil, ci și pe pictor de tabloul său și de arta picturii în general, pe autoarea romanului de personajul pe care l-a creat din cauza obsesiei pentru acest tablou, pe mine de tabloul de care m-am îndrăgostit din admirație față de scrisul ei, admirație care m-a îndemnat să fac această călătorie de o zi, dus-întors, de la Bruxelles la Haga.

M-am gândit la propriile mele lanțuri cu care demonul meu mă leagă de scris: indiferent de cât de liber cred că sunt, revin mereu la această activitate de a scrie, fără de care nu pot, ca și când aș fi un sticlete care scrie, care poate zbura oriunde dorește, pentru ca apoi să revină mereu în același loc.

Dar oare nu tocmai în asta constă arta? Să găsești acel lucru unic care să devină obsesia ta, dorința ta, iubirea ta – poate unicul mod de a-i pune în hamuri pe demonii care te călăresc și pe care apoi, ca pe niște cai murgi, să-i încaleci și să te îndrepți poate chiar spre un apus de soare pictat de vechii maeștri flamanzi?

Traducere din limba slovenă și prezentare: Paula Braga Šimenc

Sursă foto aici