Despre pierderi și regăsiri

Abdulrazak Gurnah s-a născut în 1948 și a plecat din Zanzibarul natal la puțin timp după violenta revoluție din anul 1964, când sultanatul constituțional instalat de britanici a fost desființat, ca urmare a terorii dezlănțuite și a nenumăratelor abuzuri și umilințe la care a fost supusă populația: peste șaptesprezece mii de oameni au fost uciși, conducătorii de până atunci au fost alungați, un uriaș val de arestări a străbătut insula (devenită ulterior parte a Tanzaniei), iar noul Consiliu Revoluționar a naționalizat rapid plantațiile și companiile care își desfășurau activitatea acolo, determinând o gravă recesiune în regiunea care și așa, în acel moment, era vulnerabilă din punct de vedere economic. Numai că Marea Britanie, locul unde a ajuns Gurnah plin de speranțe, nu era nicidecum tărâmul făgăduinței mult visat de tânărul de optsprezece ani, pentru care, după ce încălcase legile din Zanzibar în încercarea de a pleca de acolo, nu mai exista cale de întoarcere. Etichetat drept „refugiat” („într-o vreme când acest termen avea și alte conotații față de cele de astăzi”, după cum va spune ulterior autorul însuși) și confruntat cu atitudinea cel puțin reticentă a societății, el își va desăvârși educația în Anglia, decis să reușească aici, chiar dacă, așa cum va sublinia în repetate rânduri, „ori de câte ori închid ochii, sunt în Tanzania. În mintea și sufletul meu, locuiesc încă acolo și acolo voi locui mereu.” Afirmat, mai târziu, ca universitar (în Nigeria și în Marea Britanie) și ca scriitor, bine primit de critica literară și recompensat cu numeroase premii literare de prestigiu, fără, însă, ca romanele sau povestirile sale să devină neapărat și succese de librărie, Abdulrazak Gurnah a primit, în 2021, Premiul Nobel pentru Literatură, „pentru abordarea fără compromisuri și plină de compasiune a efectelor colonialismului și a destinului refugiaților suspendați între culturi și continente.”

Nefiind nici pe departe la fel de popular precum Salman Rushdie sau V.S. Naipaul, ca să ne oprim doar la aceste nume din mult mai multele posibile ale autorilor postcoloniali, Gurnah a rămas mereu legat de experiența personală, de suferința profundă determinată de transplantarea bruscă într-o cultură diferită, toate scrierile sale fiind dedicate discutării, direct sau indirect, a acestor aspecte și a complicațiilor existențiale ce decurg din amestecul culturilor, raselor, modurilor de viață nu o dată diametral opuse. Toate acestea sunt evidente încă din romanul său de debut, „Memory of Departure” (1987), fiind continuate și nuanțate în cele care vor urma, de la „Pilgrims Way” (1988) sau „Paradise” (1994) și până la „By the Sea” (2001), „The Last Gift” (2011) sau „Afterlives” (2020). Iar dacă, în cazul altor scriitori postcoloniali, experiența plecării din ținuturile natale poate fi privită cu suficientă detașare, iar uneori chiar cu accente ironice ori comice (așa cum se întâmplă, de pildă, nu o dată în creațiile lui Rushdie), situația prozei lui Gurnah, ca și atitudinea sa estetică sunt diferite. Căci el se simte în permanență o ființă dublu articulată și, inevitabil, sfâșiată între cultura europeană contemporană, pe de o parte, și amintirea copilăriei îndepărtate, petrecute departe de această lume civilizată și dezlănțuită, plasată într-o adevărată epocă de aur și în cadrul paradisiac descris al regiunii africane a mirodeniilor (Insula Unguja/Zanzibar), cu toate influențele arabe, indiene sau persane ce pot fi identificate aici. Va rezulta o proză plină de sugestii și de aluzii, o literatură de atmosferă, ce se individualizează profund în contextul literaturii zilelor noastre, dar și o creație ce evidențiază, uneori de-a dreptul obsesiv, câteva mari teme, precum exilul, singurătatea, dificultatea comunicării interumane, înstrăinarea resimțită departe de casă, tendința, cel mai adesea prezentată în minunate pasaje lirice și nostalgice, de a recrea, simbolic, viața celor rămași acolo, departe, dar care sunt purtați întotdeauna în suflet.

Abdulrazak Gurnah descrie excelent, în „Desertion”/„Abandon”, sentimentul abandonului, al părăsirii, al despărțirii, al eșecului și al singurătății, dar evidențiază și convingerea că locurile, oamenii și amintirile lăsate în urmă pot fi recuperate prin intermediul amintirii și rememorării – care funcționează întotdeauna pe tărâmul scrisului, în domeniul literaturii.

Apărut în anul 2005, „Abandon” („Desertion”), cel de-al șaptelea roman al lui Gurnah, este, după cum s-a afirmat în cronicile apărute imediat după publicarea cărții, „un text impresionant, o explorare meticuloasă și sensibilă a modului în care memoria ne consolează și, inevitabil, ne dezamăgește.” („Sunday Times”) Din nou, la fel ca în creațiile anterioare, Gurnah descrie excelent, în „Desertion”, sentimentul abandonului, al părăsirii, al despărțirii, al eșecului și al singurătății, dar evidențiază și convingerea că locurile, oamenii și amintirile lăsate în urmă pot fi recuperate prin intermediul amintirii și rememorării – care funcționează întotdeauna pe tărâmul scrisului, în domeniul literaturii. Acțiunea cărții începe în anul 1899, pe coasta Africii de Est, când un străin alb, rănit și foarte slăbit, ajunge într-un orășel îndepărtat din Zanzibar, fiind salvat de Hassanali, prăvăliașul care îl găsește mai mult mort decât viu, îl adăpostește în casa sa și îl îngrijește. Numai că în scurt timp vestea străinului sosit în condiții încă neclare în casa lui Hassanali ajunge la autoritățile britanice, iar un înalt oficial sosește pe neașteptate să-l recupereze (să-l salveze) pe Martin Pearce, orientalistul care, în realitate, se va dezvălui ulterior, fusese atacat, apoi abandonat în deșert, chiar de către ghizii somalezi pe care-i angajase el însuși. Dar când Pearce revine la Hassanali ca să-i mulțumească acestuia pentru ajutorul acordat în acele clipe grele, se îndrăgostește nebunește (și iremediabil!) de frumoasa Rehana, sora lui Hassanali, care fusese părăsită de soțul său și trăia acum în casa fratelui ei. Și, oricât de incredibil poate să pară (și oricât de jignitoare poate părea decizia lor în ochii atât de rigidei și de strictei comunități musulman-indiene!), cei doi, Rehana și Martin decid să plece împreună și să-și construiască un viitor și o viață la Mombasa.

Astfel că englezul cultivat și bogat și sora unui mic comerciant musulman ajung să trăiască împreună, iar pornind de la marile provocări pe care le reprezintă acest neașteptat mariaj, naratorul va evalua consecințele antropologice și culturale ale alăturării/amestecului dintre culturi (și ființe, identități și individualități!) atât de diferite. În a doua parte a romanului, plasată în anii ’50 ai secolului trecut, înainte ca Zanzibarul să-și proclame independența, va fi descrisă o altă poveste neașteptată de dragoste, de astă dată între Jamila, încântătoarea (și divorțata) nepoată a Rehanei și a lui Martin, și Amin, un musulman mai tânăr decât ea. Desigur, familia lui nu e de acord cu această legătură, considerând-o pe Jamila copia perfectă a bunicii sale, care își trădase neamul și tradițiile pentru a trăi cu un bărbat alb. Nici măcar Farida, sora lui Amin și cea prin intermediul căreia se cunoscuseră cei doi, nu poate contribui la schimbarea opiniei familiei, decisă să-l determine pe Amin să o părăsească și să o uite pe frumoasa Jamila… Iar cele două povești de viață și de dragoste își oglindesc reciproc semnificațiile, își clarifică una celeilalte perspectivele, un abandon îl reflectă pe altul – căci Martin însuși o părăsise pe Rehana, lăsând-o pradă disperării și alcoolului –, iar Gurnah are, astfel, ocazia, de a dezbate, fie și indirect, temele sale preferate: natura iubirii și consecințele sale, soarta Imperiului Britanic și cea a fostelor sale colonii ori protectorate, trecerea timpului și provocările permanente ale prezentului. Istoria colonială este, în acest fel, ea însăși pusă în discuție, împreună cu toate ideologiile ei, dar și cu marile și spinoasele sale probleme (multe dintre ele încă nerezolvate).

Desigur, tema principală a romanului lui Abdulrazak Gurnah este, după cum chiar titlul cărții sugerează, abandonul. Singurătatea, pierderea, înstrăinarea decurg de aici, iar ceea ce aduce laolaltă totul – deopotrivă oameni și sentimente (în mod aluziv-simbolic chiar și locuri) – sunt cele două tulburătoare povești de dragoste ce se împletesc cu tragica istorie (uneori și cu înșelătoarea politică) a Africii de Est. Naratorul, așa cum se va vădi la un moment dat, este Rashid, fratele lui Amin, care ajunge din Zanzibar tocmai la Londra, cu o bursă de studii, exact în perioada care a marcat trecerea de la colonialism la independență pe această insulă. Iar dacă elementele britanice par a rămâne, cumva, la un nivel mai degrabă exterior pentru numeroase dintre personajele implicate, ceea ce contează pentru toți sunt elementele culturii musulmane și swahili, care, alături de rădăcinile arabe, reprezintă fundamentul pe care se construiește și evoluează existența personajelor din acest roman.

Povestind, Rashid trebuie să se confrunte cu propria reticență de a repeta clișeele consacrate ale narațiunii miraculoase și de a adopta modelul istorisirilor orientale. Astfel că narațiunea sa va fi în egală măsură lucid-realistă, dar va include și permanente reminiscențe culturale, care duc, desigur, spre tradiția poveștilor cu și despre Insula Mirodeniilor și a povestirilor arabe din „O mie și una de nopți”. Căci acest narator nu se ferește să amintească de djini, de viziuni-revelatorii, de călătorii uluitoare, de dispariții inexplicabile – totul petrecându-se în ritmul oceanului, granița Zanzibarului și, deopotrivă, fereastra spre lume a acestei insule, calea spre salvare și, pentru unele personaje, spre libertate și împlinire. Acesta este, cel puțin aparent, cazul lui Rashid, care abandonează și el ceva, de astă dată fiind vorba despre ținuturile natale și tradițiile adânc înrădăcinate, pentru a trăi la Londra asemenea oamenilor albi. Departe de casă, el va afla despre revoluția din Zanzibar prin intermediul scrisorilor celor dragi și al articolelor din presă, părând a fi cumva detașat de realitatea atât de dură a acelor ani tulburi. Schimbările politice și sociale care au loc acasă devin, privite astfel, o extraordinară metaforă a tranziției îndelungate (parcă nesfârșite…) în care este el însuși implicat, încercând să se adapteze regulilor unei lumi care, orice va face, îi va rămâne străină în esența ei. Rashid înțelege că universul copilăriei sale dispare treptat în tumultul evenimentelor care afectează Zanzibarul, nimic nu va mai fi la fel, așa încât întoarcerea pe care o visează uneori, aflat la Londra, nu mai poate însemna decât recursul la amintire și la toate mecanismele rememorării, câtă vreme realitățile la care se raportează el obsesiv nu mai există, fiind înlocuite de noile legi ale unei orânduiri pe cale de a se construi. În fond, nici unul dintre personajele romanului nu pare a înțelege pe de-a-ntregul implicațiile violentei revoluții din Zanzibar și nici urmările pe care le vor avea schimbările dramatice care afectează toate nivelurile existenței. Timpul pare a nu mai avea răbdare, locurile dau senzația, chiar și ele, că nu mai sunt aceleași și că nici nu mai pot rămâne la fel într-o lume pradă unor asemenea transformări.

„Abandon” dă inițial senzația unui roman istoric centrat asupra multora dintre problemele stringente ale lumii contemporane (exilul necesar, uneori autoimpus, violența, singurătatea, ciocnirea civilizațiilor), dar ceea ce-l individualizează pe Gurnah în contextul literaturii actuale este sensibilitatea aparte, arta sa de a da glas atât colonizatorului, cât și colonizatului, capacitatea de a privi lucrurile din mai multe perspective, astfel încât tehnica punctului de vedere primește o consistență sporită. Nelipsit de accente autobiografice (inclusiv detaliul că Rashid ajunge la Londra, unde va și studia), romanul acesta reprezintă și o foarte interesantă și bine pusă la punct structură livresc-intertextuală, la fel ca și creațiile anterioare ale lui Gurnah, care mereu a avut tendința de a se raporta la autorii postcoloniali. De pildă, în „Memory of Departure” sunt identificabile ecouri din „A Grain of Wheat” (1967) de Ngugi wa Thiong’o, un impresionant roman având acțiunea plasată în perioada care a precedat proclamarea independenței în Kenya (deloc întâmplător, Gurnah a și scris o foarte frumoasă prefață pentru una dintre edițiile ulterioare – Penguin Modern Classics – ale acestei cărți reprezentative pentru literatura africană a secolului XX). Apoi, „Admiring Silence” (1997), povestea unui refugiat din Zanzibar care se întoarce, după ani, acasă, duce pe dată cu gândul la celebrul text al lui V.S. Naipaul „The Mimic Men” (1967), la care trimit, de asemenea, și anumite fragmente din „Desertion”, chiar dacă Gurnah nu are incisivitatea mușcătoare a lui Naipaul. Dar „Abandon” se situează, în mod voit, pe o poziție diametral opusă multora dintre creațiile care, tangențial sau parțial, l-au influențat pe autor și cucerește într-un fel la care, poate, cititorul nici nu s-ar aștepta la primul contact cu textul. Căci Abdulrazak Gurnah evită cu grijă căderea în exotismul decorativ și știe cum să trateze spinoasele probleme politice fără a cădea în parti pris-uri de prisos. Și, poate mai presus de toate, doar aparent paradoxal, construiește un roman care se adresează sensibilității citadin-contemporane, dar care rămâne întru totul fidel valorilor lumii tradiționale pe care o descrie. După cum va mărturisi autorul însuși, „«Desertion» este povestea unor oameni care s-au născut într-un loc, dar au ajuns să trăiască în altul.” Nimic altceva decât atâtea și atâtea povești de viață ale oamenilor zilelor noastre.

Abdulrazak Gurnah, „Abandon”, traducere și note de Andreea Năstase, Editura Litera, Bucureşti, 2022