Din perspectiva Penelopei

Fără îndoială, readucerea în actualitate a unor texte consacrate ale literaturii universale nu mai este de mult o noutate – şi cu atât mai puţin una absolută, căci încă de la începuturile secolului al XIX-lea, Charles şi Mary Lamb au publicat celebrele lor „Tales from Shakespeare”. Mai târziu, însă, şi mai cu seamă după a doua jumătate a secolului XX, nu a mai fost suficientă simpla actualizare prin recursul la repovestirea mai mult sau mai puţin simplificată (ori voit simplificatoare) a unor cărţi celebre. Astfel, procedeul s-a nuanţat şi, sub influenţa ideilor postmoderne, numeroase istorii, adesea cu accente mitice, au redevenit contemporane, la modul ironic, parodic, ludic sau, alteori, sub forma pastişei literare. Autori extrem de diferiţi, de la Robert Graves ori Roger Lancelyn Green şi pană la Christa Wolf sau Angela Carter s-au îndreptat, în anumite etape ale creaţiei lor literare, spre aceste procedee, raportându-se fie la nesecatul potenţial al mitului, fie la domeniul folclorului ori al basmelor. Nu altceva face scriitoarea canadiană Margaret Atwood în romanul „Penelopiada”, apărut în anul 2005; o carte care, după cum cititorul îşi poate da seama chiar de la titlu, este centrată în jurul Penelopei, atât de fidela soţie a lui Ulise din „Odiseea” lui Homer.

Desigur, Margaret Atwood ştie cum să speculeze pană şi cele mai mici detalii, pornind, implicit, chiar de la nenumăratele controverse cu privire la autorul epopeii antice ori la epoca redactării celebrului text. Dar, spre deosebire de înflăcăraţii critici de diverse orientări care, practic, au şi creat acest domeniu al nesfârşitelor controverse mai ales în ultimele decenii, Atwood nu duce lucrurile mai departe decat ar fi cazul, căci ea nu alege, în romanul acesta, să sugereze şi cu atât mai puţin să se situeze de partea celor care, în anumite momente, n-au ezitat să susţină că „Odiseea” ar fi nici mai mult, nici mai puţin decât o scriere ce promovează egalitatea între sexe sau că textul original ar fi fost, în realitate, scris de o femeie. Ci, îndepărtându-se cu grijă şi cu subtilitate de orice ar putea însemna exagerare sau depăşire a echilibrului şi a măsurii – estetice, desigur –, scriitoarea este, însă, cu atât mai originală, reluând, în „Penelopiada”, o serie de întâmplări cunoscute cititorului „Odiseei”, dar având perfecta intuiţie de a se limita doar la câteva fapte determinante din perspectiva pe care cartea aceasta o adoptă şi, mai ales, din perspectiva naratorului. Căci, în fond, tocmai aici, la nivelul naratorului şi al întâmplărilor pe care alege să le relateze/retrăiască e de găsit marea noutate a textului lui Margaret Atwood, în primul rând deoarece naratorul este însăşi Penelopa, totul fiind povestit din punctul ei de vedere. Totul, adică mai ales întâmplările care i-au marcat existenţa, dintre acestea mai cu seamă uciderea servitoarelor considerate necredincioase, la întoarcerea lui Ulise în Itaca. Şi, pentru a face acest detaliu şi mai pregnant, romanciera utilizează un subtil artificiu de construcţie, şi anume intervenţiile corului format din cele douăsprezece servitoare, în fapt, ajutoarele credincioase ale Penelopei în eforturile ei de a-i ţine cumva la distanţă pe hrăpăreţii peţitori care ajunseseră să trăiască o viaţă de huzur pe spatele familiei lui Ulise, distrugând, practic, ei înşişi, încetul cu încetul, exact ceea ce-şi doreau cel mai mult, zestrea Penelopei. De aici sentimentul de vinovăţie al acesteia atunci când tinerele sunt ucise fără milă de soţul ei, cel care le considera complicele neruşinaţilor pretendenţi la mâna soţiei sale. Iar aceste mustrări de conştiinţă o vor urmări pe fidela Penelopa şi după ce va ajunge pe tărâmul lui Hades şi-şi va petrece zilele rătăcind prin nesfârşitele câmpuri cu asfodel, tânjind, însă, după alte flori, brânduşe, poate…

Fără îndoială, imaginea asfodelulului şi numeroasele descrieri pe care scriitoarea le face acestei plante ne trimite, ca cititori neinocenţi ce suntem, direct la celebrul poem al lui William Carlos Williams: „Oh asphodel, that greeny flower,/ like a buttercup/ upon its branching stem-save that it’s green and wooden-/ I come, my sweet,/ to sing to you./ We lived long together/ a life filled,/ if you will,/ with flowers./ So that/ I was cheered/ when I came first to know/ that there were flowers also/ in hell”. Şi tocmai aici, printre florile de asfodel, îi este dat Penelopei – din nou – să o întâlnească pe frumoasa ei verişoară Elena din Troia, cauza atâtor suferinţe şi, desigur, a unui mitologic război. Dar, pentru Penelopa, mai ales cauza unei permanente suferinţe personale, câtă vreme Ulise însuşi încercase să câştige mâna minunatei Elena, dar, nereuşind, fusese oarecum silit să se mulțumească şi cu micuţa Penelopa, răţuşca, aşa cum îi spun mai toţi membrii familiei sale – pe de o parte din cauza picioarelor sale cam scurte, iar pe de alta pentru că, în copilărie, fusese salvată de la înecul pe care i-l plănuise tatăl său de un cârd de raţe. Desigur, Margaret Atwood e ironică, alegând să demitizeze la tot pasul şi în fiecare pagină consacrata poveste a Penelopei şi selectând, dintre momentele care i-au marcat existenţa, şi pe acelea care nu sunt întotdeauna de natură s-o pună în cea mai bună lumină. Astfel, ea nu are o familie prea iubitoare, căci tatăl, regele Spartei, îşi cam doreşte să scape de ea, speriat de profeţia cum că această fiică ar fi menită să-i ţeasă giulgiul, căci profeţiile erau, pe atunci, cam neclare, lăsând loc la cât mai multe interpretări tocmai pentru ca oracolele să nu poată fi niciodată acuzate că n-ar fi pus omul în gardă cu privire la viitorul ce-l aşteaptă, iar mama, o naiadă zburdalnică, e, cel mai adesea, incoerentă – dacă, desigur, nu e absentă cu totul…

În plus, Penelopa trebuie să facă faţă chiar şi după moarte confruntării cu verişoara sa, Elena, mereu intolerabil de frumoasă, de elegantă, de admirată, de dorită de toţi, desigur, un nou exemplu de frumuseţe feminină otrăvită şi/sau otrăvitoare, înrudită structural cu alte personaje feminine din proza lui Margaret Atwood, acest gen de animozitate marcând, de altfel, şi romanele „Ochi-de-pisică” şi „Femeia comestibilă”. Şi tot de pe tărâmul umbrelor, Penelopa analizează, cu o extraordinară şi adesea muşcătoare ironie, numeroasele schimbări petrecute, de-a lungul secolelor, în lumea oamenilor, biete fiinţe ce nu reuşesc să evolueze nicidecum, câtă vreme, chiar şi după milenii, îşi doresc s-o vadă, prin intermediul şedinţelor de spiritism, tot pe Elena, cea care, nu-i aşa, a adus atâta suferinţă şi din cauza căreia s-a vărsat atâta sânge, şi niciodată pe ea, exemplul prin excelenţă de femeie inteligentă, discretă, fidelă. Dovadă – dacă mai era nevoie – că unele lucruri nu se schimbă niciodată şi că, în fond, nici oamenii nu evoluează decât aparent, şi, poate, doar la nivelul vestimentaţiei…

Având în permanenţă parte de o relatare punctată de momente prin excelenţă livreşti, menite să sublinieze iar şi iarăşi suferinţa nemeritată a celor douăsprezece servitoare, precum şi mustrările de conştiinţă ale Penelopei, romanul lui Margaret Atwood include numeroase fragmente în versuri, uneori cu ton baladesc, alteori burlesc, dar şi scurte scene teatrale, parodie excelentă a unui fragment din „Eumenidele” lui Eschil, aceste fragmente intercalate încercând, cumva, să urmărească, în linii mari, destinul literaturii şi al culturii universale, spre finalul „Penelopiadei” cititorul având surpriza să descopere chiar şi o pseudo-conferinţă – cât se poate de doctă, totuşi – de paleoantropologie… În acest fel, cartea de faţă reuşeşte să fie o lectură antrenantă şi plăcută, un text ce se citeşte cu plăcere şi pe nerăsuflate, dar care, cu toate acestea, nu e niciodată superficial, căci sub zâmbetele personajelor sau chiar sub acela, presupus, al autoarei, „Penelopiada” este şi un excelent exemplu de scriitură voit ambiguă, furnizând material din belşug pentru numeroase interpretări polemice, dar, deopotrivă, ştiind cum să spună o serie de lucruri esenţiale nu doar despre condiţia umană, în general, ori despre mereu posibilele lecturi în cheie mitică ale marilor texte ale literaturii universale, ci mai cu seamă despre fidelitate, gelozie, aşteptare, dezamăgiri, dragoste şi moarte.

Margaret Atwood, „Penelopiada”, traducere de Gabriela Nedelea, Editura Nemira, Bucureşti, 2021