Platforma literară independentă Literomania i-a dedicat un dosar amplu, întins pe cinci numere (nr. 386-nr. 391), scriitorului brașovean Ștefan Baciu (1918-1993). Plecat din țară la sfârșitul anilor ’40, acesta a construit, departe de București, o operă și o rețea culturală care au conectat literatura română la un circuit mondial, dar care au rămas mult timp ignorate sau marginalizate în istoriile literare autohtone. Exilul lui Ștefan Baciu nu a reprezentat doar o ruptură politică, ci și una simbolică. În timp ce literatura română postbelică era constrânsă de realismul socialist și de controlul ideologic, Baciu publica, traducea, coresponda și intervenea critic într-un spațiu cultural liber, plural, multilingv. Prin activitatea sa poetică (să nu uităm că a fondat și a condus în exil „MELE. International Poetry Letter”, o revistă de poezie care a adunat în jurul ei poeți din întreaga lume, inclusiv din România), dar și prin cea jurnalistică și eseistică, Ștefan Baciu a contribuit decisiv la promovarea poeziei moderne într-un cadru eliberat de orice fel de constrângeri, în special ideologice sau politice.
Cu toate acestea, după 1989, recuperarea acestui scriitor în România, țara sa natală, a fost fragmentară. Câteva ediții, mențiuni sporadice și referințe rapide nu au reușit să redea complexitatea unei personalități literare care a funcționat simultan ca poet, critic, mediator cultural și arhivar al exilului. Dosarul de față își propune să corecteze această lacună printr-o abordare amplă, documentată și contextualizată. Articolele și eseurile din dosarul „Ștefan Baciu, un scriitor brașovean în exil” sunt semnate de Ioana Pârvulescu, Adina Dinițoiu, Yoshiro Sakamoto, Adrian Lesenciuc, Raul Popescu, dar și de artiști care l-au cunoscut pe Ștefan Baciu, stabilit în ultima sa parte a vieții în Hawaii, sau au fost doar influențați de poezia acestuia: Tom Haar, Keijiro Suga, Tony Quagliano sau Ryuta Imafuku. Câteva dintre aceste materiale au fost preluate din revista „MELE Arhipelago. Scrisoare arhipelagică de poezie”, număr aniversar, din decembrie 2018, dedicat centenarului nașterii lui Ștefan Baciu, număr îngrijit de Yoshiro Sakamoto, căruia îi mulțumim pentru acordul de a-le republica în dosarul Literomania. Menționăm că Yoshiro Sakamoto, profesor la Universitatea din Kyoto, are un doctorat despre viața și opera lui Ștefan Baciu, publicat în 2024, cu titlul „Ștefan Baciu – Viața unui poet exilat și cântecele care răsună peste Ocean”, la editura japoneză Kotoni.
Dosarul „Ștefan Baciu, un scriitor brașovean în exil” a fost coordonat de Adina Dinițoiu și Raul Popescu.
1. Viața și opera lui Ștefan Baciu
VIDEO: Ștefan Baciu, un scriitor brașovean în exil
Dosarul „Ștefan Baciu, un scriitor brașovean în exil” din Literomania are la bază documentarul cu același titlu, realizat în 2025 de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, un documentar în care povestea fascinantă a poetului brașovean Ștefan Baciu, scriitor, diplomat și jurnalist care și-a trăit destinul între România interbelică, exilul din America Latină și cariera universitară din Honolulu, este spusă pe mai multe voci. Prin interviuri, documente audio de arhivă, fragmente de poezie, documentarul reconstituie portretul unui intelectual liber care a purtat mereu cu el memoria Brașovului și a literaturii române.
Documentar realizat cu sprijinul: Stoica & Asociații; Muzeul Casa Mureșenilor – Casa „Ștefan Baciu”, Brașov; Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Brașov; Editura și Anticariatul Aldus, Brașov; Societatea Română de Radiodifuziune.
Interviuri cu: Ioana Pârvulescu, scriitoare; Astrid Hermel, directorul Editurii Aldus, Brașov; Adrian Lesenciuc, scriitor, președintele Filialei Brașov a USR; Valer Rus, managerul Muzeului Casa Mureșenilor; Roxana Cornea, muzeografă, Casa „Ștefan Baciu”; Traian Dumbrăveanu, muzeograf, Casa „Ștefan Baciu”; Yoshiro Sakamoto, autorul volumului „Ștefan Baciu – Viața unui poet exilat și cântecele care răsună peste Ocean” (Editura Kotoni, 2024).
VIDEO: Ștefan Baciu, poetul și memorialistul în exil
Vă invităm să urmăriți dezbaterea „Ștefan Baciu, poetul și memorialistul în exil”, un eveniment din seria „Vara, într-o joi”, serie organizată de Filiala Brașov a Uniunii Scriitorilor din România la Banca de Cultură Apollonia, în parteneriat cu Primăria Municipiului Brașov și Centrul Cultural Apollonia.
Discuția explorează opera, destinul și memoria unuia dintre cei mai importanți poeți români ai exilului, Ștefan Baciu, și relevanța scrierilor sale astăzi.
Invitați: Adina Dinițoiu (critic literar, editor coordonator Literomania) și Raul Popescu (scriitor, editor coordonator Literomania)
Moderator: Adrian Lesenciuc (scriitor, președintele Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România)
Evenimentul a avut loc în data de 14 august 2025, la Banca de Cultură Apollonia din Brașov.
Portret al poetului la tinerețe: Ștefan Baciu
de Raul POPESCU
Ștefan Baciu (gravură în linoleum de K. Hübner)
Personalitate culturală complexă – jurnalist, eseist, cronicar, memorialist, poet –, Ștefan Baciu reușește un lucru pe care nimeni nu l-a mai făcut cu atâta talent și dăruire: a dus cu el poezia românească în ținuturi străine, de poveste, ținuturi cum numai simboliștii mai imaginaseră, unde, păstrându-i esența – imaginarul și, implicit, lexicul românesc –, a transpus-o în contexte dintre cele mai ludice și exotice. Altfel spus, i-a dat o formă proprie, unică. Modernitatea și avangardismul acestei poezii nu ar fi existat, însă, fără cultul memoriei, un cult căruia „desțăratul” Ștefan Baciu i-a dedicat întreaga sa ființă.
Să nu uităm, totuși, că începuturile poetice ale lui Ștefan Baciu sunt unele timpurii și își au originea în Brașov, „orașul cu grădinile zidite în cărămizi de stele” („Copil de oraș”) – topos de referință mai ales în poezia scrisă în exil. În 1933, publică în revista „Răboj” poemul „Eu”, reluat în același an, de această dată în limba germană, în revista brașoveană „Klingsor”. Tot în 1933, înființează, cu un elan juvenil, efemerele reviste „Start” și „Stilet”. La nici 18 ani, în 1935, debutează în volum, la Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, cu „Poemele poetului tânăr”, care a primit Premiul Fundațiilor Regale și Premiul Societății Scriitorilor Români. Iată ce va scrie mai târziu referitor la acest moment în volumul „Praful de pe tobă”:
„Premiul Fundațiilor Regale, pe care, împreună cu Virgil Gheorghiu, pianistul și poetul de excepțional talent, și Simion Stolnicul, l-am luat în 1935, a făcut în presa literară din țară, pe drept sau pe nedrept, din mine, un copil-minune.
Pot să recunosc azi, cu distanța pe care mi-o dau anii și geografia, că în fericita mea copilărie din Brașov am fost copil, dar niciodată minune. Recunosc, desigur, că pentru criticii, profeții și diagnosticienii de meserie ai literelor românești de-atunci era din cale-afară de amuzant să facă pariuri, pronosticuri și profeții pe seama mea”.
Citește aici articolul complet
Ștefan Baciu – poetul nostalgiei, poetul libertății
de Raul POPESCU
Ștefan Baciu (Honolulu, 1988)
În toamna anului 1946, Ștefan Baciu, împreună cu soția sa, Mira Simian, pleacă în Elveția, ca atașat de presă, devenind într-un timp foarte scurt consilier de presă pe lângă legația din Berna. Aventura plecării din București este relatată de Baciu atât în „Praful de pe tobă” (1980) cât și în „Bucareste – Estação Norte” (1959) (volum despre care Adrian Lesenciuc a scris un amplu eseu publicat în Literomania), motiv pentru care nu mai insist asupra acestui episod. În 1948, când este rechemat în țară de autoritățile comuniste, Ștefan Baciu alege să nu se întoarcă, iar în 1949, cu ajutorul Organizației Internaționale a Refugiaților, pleacă în Brazilia, stabilindu-se la Rio de Janeiro. Din 1953, va lucra ca redactor de politică internațională la unul dintre cele mai importante gazete politice din Brazilia, „Tribuna da Imprensa”. Episodul brazilian va ține, din păcate, doar până în 1962, când se va muta la Seattle, apoi, în 1964, în exoticul Hawaii. Aici, de altfel, va muri, în 1978, soția sa, Mira, apoi el, în 1993.
Poezia lui Ștefan Baciu, cel care a părăsit România în 1946, fără a se mai întoarce vreodată, se transformă total, capătă profunzimi și valențe pe care nu le-ar fi avut, cred eu, dacă ar fi rămas în țară. Apropierea de cercurile avangardiste sud-americane, formate din pictori și scriitori veniți din întreaga lume, îi schimbă perspectiva, o amplifică, transformându-l pe Baciu într-un poet cosmopolit. Cu toate astea, dorul de țară, de locurile și oamenii dragi, devine amprenta inconfundabilă a acestui poet, o marcă proprie.
Nu întâmplător, așadar, primul volum de versuri scos după plecarea din România se numește „Analiza cuvântului dor” (Cartea Pribegiei, Argentina, 1951). Poetul de numai 33 de ani își strigă dorul de țară („Te privesc prin ocheanul întors/ Al inimii mele ca de pe-un dâmb./ Oricât ai fi de departe, oricât ai fi,/ Prin lumea de-o clipă, țara mea,/ Te salut…// Te păstrez în suflet, țara mea tristă,/ Pământ roditor încolțit de foame/ Și nu pot uita nici în somn/ Că în zilele amare tu ai hrănit/ Dorul meu de libertate”, „Patria”). Deja și-a asumat statutul de „poet pribeag”, folosind memoria ca vehicul de acces în locuri care îi sunt interzise. Deja sfidează geografia convențională, alăturând, excentric, locuri despărțite nu numai de distanțe imense, ci și de cutume și mentalități diferite. Dar acesta e un amănunt care nu contează deloc pentru poetul nostru, un poet al „Statelor Unite ale Poeziei”: „Poete din Sibiu, poetul din Guatemala cântă și pentru tine/ Poete din Giurgiu, poetul din Panama va auzi de tine/ Poete din Roman, poetul din Quito e fratele tău./ Noi toți, voi toți, poeți din Rio de Janeiro și Craiova/ Din Sighișoara, din San José, din Târgoviște, din La Paz,/ Ne vom întâlni după o lungă rătăcire/ Într-o fantastică aventură a strofelor noastre/ Pe autostrăzile și aerodromurile poemului.” („Apel”)
Citește aici articolul complet
Octav Șuluțiu despre traducerile lui Ștefan Baciu din Georg Trackl
Copertele celor două ediții din volumul „ 25 de poeme din Georg Trakl” (Arhiva Literomania)
O traducere e totdeauna un lucru dificil, chiar când nu e vorba de plăpânda și subtila poezie. Italianul califică pe bună dreptate pe traducător drept un trădător. Tot ceea ce poate face traducătorul este ca, atunci când nu creează din nou, adică nu-și însușește modelul spre a face din el ceva original, să se apropie pe cât posibil — dar niciodată complet — de modelul său.
Ștefan Baciu a reușit să dea în traducerea sa o justă idee despre ceea ce e poezia lui Trakl în original. Tânăr poet, cu resurse de talent verificate și în plină dezvoltare, Ștefan Baciu nu a cutezat să-l asimileze și să-l falsifice pe Trakl, recreându-l, însușindu-și-l. El a preferat calea mai fidelă a urmăririi textului și redării sale exacte, așa ca să salveze ideea și atmosfera, atunci când nu putea salva muzicalitatea. Muzicalitatea lui Trackl e și imposibil de redat, ea fiind legată inseparabil de spiritul specific al limbii germane. Putem spune însă că într-unele poezii traduse, ca „Sonia” sau „Vară”, Ștefan Baciu a izbutit să dea un echivalent românesc al acestei muzicalități specifice, fără să trădeze textul original.
Traducerile lui Ștefan Baciu din Trakl sunt bune și le lipsește foarte puțin pentru a fi excelente. Verificate cu originalul nu li se poate aduce chiar nici o obiecțiune. Serviciul pe care-l face Ștefan Baciu literaturii române este deci efectiv și confrații săi întru poezie au de ce să-i mulțumească.
Ceea ce ne întrebăm însă e dacă aceste traduceri își vor da roadele și dacă poezia lui Trakl va reuși să inspire pe tinerii poeți români, așa cum i-a inspirat poezia lui Esenin, tradusă atât de magistral de Zaharia Stancu. Nu e numai o întrebare ci și un deziderat. Căci din confruntarea poeziei române cu sensibilitatea lui Trakl, cred că prima nu va avea decât de câștigat. Cu o condiție evident: să nu ducă la o imitație servilă, ci la o asimilare organică. Eminescu a asimilat pe Lenau — și pe ceilalți poeți germani — și a făcut o nouă poezie, originală. Când va apare poetul român care să-și însușească organic pe un Rilke sau pe un Trakl și să ne dea o nouă poezie, așa cum a reușit-o Eminescu?
Citește aici articolul complet
„Praful de pe tobă” de Ștefan Baciu – câteva note de lectură
de Adina DINIȚOIU
⁎ Scriitorul brașovean Ștefan Baciu (născut la 29 octombrie 1918, la Brașov, decedat pe 6 ianuarie 1993, în Honolulu-Hawaii, S.U.A.) a părăsit România în 1946, înainte de instalarea comuniștilor (sovietici) la putere. A plecat ca atașat de presă la Berna (din partea partidului social-democrat, al cărui lider, Constantin Titel Petrescu – de care se apropiase și care l-a ajutat să plece la Berna – urma să fie în scurtă vreme arestat și închis). Plecarea marchează începutul unei extraordinare aventuri existențiale, alături de soția sa, Mira Simian: din Berna va ajunge în America Latină, mai întâi la Rio de Janeiro (peste zece ani de presă politică internațională la cel mai înalt nivel), apoi Seattle și, în cele din urmă, Honolulu-Hawaii, unde cei doi vor fi profesori universitari. În 1979, imediat după moartea prematură a Mirei, Ștefan Baciu va scrie volumul de memorialistică ce-i este dedicat și îi poartă numele, „Mira”, editat în regim propriu, la editura asociată revistei sale internaționale de poezie, Editura Mele, Honolulu. Urmează, în 1980, tot la Editura Mele, volumul de memorii „Praful de pe tobă” (memorii 1918-1946) – despre care va fi vorba aici – un volum de mare valoare documentară și literară pentru interbelicul românesc (dar nu numai, fiindcă acoperă și istoria multiculturală a Brașovului în perioada de formare a scriitorului, copilărie și adolescență).
⁎ În România, după 1989, i s-au publicat lui Ștefan Baciu patru volume de memorialistică: „Un brașovean în arhipelagul Sandwich-Hawaii”, Editura Eminescu, 1994; „Praful de pe tobă”, Editura Eminescu, 1995, cu un cuvânt-înainte de N. Carandino; „Însemnările unui om fără cancelarie (evocări)”, Editura Albatros, 1996 (reia o parte din evocările din „Praful de pe tobă”); „Mira”, Editura Albatros, 1998. Cert e că, în deceniile care s-au scurs, Ștefan Baciu a intrat într-un con de umbră – deși sora lui, împreună cu soțul său, au reușit, în ultimii lor ani de viață (începutul anilor 2000), să contribuie decisiv la deschiderea casei memoriale „Ștefan Baciu” de la Brașov. Dincolo de însemnătatea internațională a poetului și profesorului universitar Ștefan Baciu (a lăsat urme importante la Universitatea din Honolulu, și în genere pentru istoria literaturii latino-americane), scriitorul rămâne – și trebuie recuperat ca atare – un important memorialist al Brașovului multicultural de după Unire, și mai ales al interbelicului bucureștean (anii ’30-’40).
Citește aici articolul complet
Mirabila Mira
de Ioana PÂRVULESCU
Stânga: Coperta volumului „Mira” (ediția din 1998, Editura Albatros). Dreapta: Mira Simian Baciu (foto de Francis Haar)
Un om își povestește cu cea mai mare simplitate întreaga viață. Își dă seama, încă de la început, că povestea pe care o scrie are doi autori, dintre care numai unul viu. Autorul viu va semna cartea. Celălalt va da titlul. Astfel, numele amîndurora se vor afla, amestecate, pe copertă: Ștefan Baciu, „Mira”. Sau, citit altfel: Ștefan Baciu, Baciu Mira.
Un cuplu unit de paginile unei vieți ca „un roman de dragoste amestecat, ici-colo, cu un roman de aventuri”. Într-adevăr, pe cît de simplu și de potolit este tonul amintirilor, pe atît de complicat și de aventuros este firul lor. Viața Mirei Simian începe la Rîmnicu Vîlcea. Viața lui Ștefan Baciu începe la Brașov. Viața lui Ștefan Baciu și a Mirei începe la București, cu un malentendu împăcat curînd într-o dragoste care are ca fundal anii ’40, adică „Bucureștii cu hîrtie albastră la ferești”. În 1946 cei doi obțin pașaport diplomatic, se pregătesc în taină de plecare, fără să știe că drumul este fără întoarcere. Trec, cu trenul comun și cu spaima personală, graniță după graniță, mereu controlați și amenințați de soldați ruși, ajungînd, nu fără peripeții, la Berna. Este primul popas pe o hartă care li se deschide mereu înainte, transformîndu-i, în decursul unei vieți, în cetățeni ai lumii și locuitori ai mai multor limbi. Căci de la Berna pleacă la Paris, apoi la Marsilia, de unde ajung, cu clasa a treia a unui vas de emigranți, la Rio de Janeiro. Nimeresc în prima noapte la un hotel plin de gîndaci zburători, într-un cartier rău famat. În Brazilia iau viața de la capăt și, după mai bine de zece ani petrecuți sub un cer nou, au o casă cu o splendidă terasă și zeci de prieteni, majoritatea poeți, gazetari, artiști.
Citește aici articolul complet
Cartea Mirei
de Raul POPESCU
Coperta volumului „Mira” (ediția din 1979, apărută Editura Mele, Honolulu)
„La un moment dat, orchestra a început melodia:
«Le plus beau de tous les tangos du monde
Est celui que j’ai dansé dans tes bras»,
și eu, care nu dansam niciodată, recunoscându-mă unul din cei mai slabi și mai stângaci «dansatori» din lume, am invitat-o pe Mira pe podiul unde câteva perechi dansau în ritmul acelei melodii. Mira, care a fost întotdeauna o dansatoare plină de vervă și de ritm, mi-a condus pașii în așa fel încât la un moment dat aveam, literalmente, impresia că plutesc. O fericire tristă a pus stăpânire pe mine și am simțit cum un nod imens mi se ridica în gât. Era în toamna târzie a anului 1948, eram căsătoriți de trei ani, lăsam în urma noastră nu numai un mic trecut, ci o lume întreagă, și trista muzică a orchestrei mi se păru în clipa aceea sfâșietoare, în sensul în care «sfâșietor» este orice tangou argentinian… Astăzi, când pentru a nu știu câta oară evoc depărtata noapte, nodul mi se urcă în gât și simt că mă despart de «ceva», de data aceasta însă în chip iremediabil.”
Fragmentul de mai sus face parte din volumul „Mira” de Ștefan Baciu, volum de memorii dedicat soției sale, Mira Simian-Baciu. Scena descrisă se petrecea în toamna lui 1948, iar evocarea ei – în volumul „Mira” – se întâmpla în 1978, după 30 de ani de la tristul, dar minunatul dans, și la doar o lună de la moartea Mirei. Volumul, scris direct în limba română, a apărut târziu la noi, în 1998, la cinci ani de la moartea lui Ștefan Baciu și la 20 de ani după scrierea lui.
Ștefan Baciu – un personaj cu un destin de rătăcitor, a cărui operă, din cauza comunismului instaurat în 1947, a căzut în uitare, fiind eventual evocată doar în câteva lucrări din mediul universitar, dar necunoscută publicului larg, operă aflată într-un continuu proces de recuperare, ca multe altele, de altfel, în România de după 1989. Cam așa s-ar putea rezuma destinul acestui scriitor născut în 1918 în Brașov. Voi încerca, însă, în rândurile de mai jos, să dau o anumită culoare și consistență acestui rezumat biografic. Și cum poți să cunoști foarte bine un scriitor, dacă nu prin opera sa și, dacă există, prin memoriile sale, dar și din mărturiile altora? În cazul lui Ștefan Baciu, există și memoriile („Franctiror cu termen redus” – 1968; „Sub Tâmpa în Honolulu” – 1973; „Mira” – scrisă în 1978 și publicată în 1979, în Honolulu, iar mai apoi, în 1998, în România, la Editura Albatros; „Praful de pe tobă. Memorii 1918-1946” – volum rarisim, greu de obținut, în România existând, ca și în cazul „Mirei”, o singură ediție, cea din 1995, de la Editura Eminescu), dar și opera, deloc neglijabilă, ba chiar foarte consistentă, formată din volume proprii de poezie („Poemele poetului tânăr” – 1935, volum pentru care Ștefan Baciu, la numai 17 ani, primește Premiul Fundațiilor Regale și al Societății Scriitorilor Români; „Poeme de dragoste” – 1936; „Micul dor” – 1937; „Drumeț în anotimpuri” – 1939; „Căutătorul de comori” – 1939; „Cetatea lui Bucur” – 1940, volum reeditat la Editura Humanitas, în 2006; „Lanterna magică” (în colaborare cu Traian Lalescu) – 1941; „Analiza cuvântului dor” – 1951; „Poemele poetului pribeag” – 1963; „Îngerul malagambist în insula Oahu” – 1967; „Poemele poetului singur” – 1979; „Peste o mie de catrene…” – 1980, volum reeditat, în 1995, la Editura Aldus din Brașov), dar și din antologii („Antologia poeziei latino-americane”, două volume – 1974; „Antologia poeziei surrealiste latino-americane” – 1981). De asemenea, Ștefan Baciu este autorul a peste 5.000 de articole, răspândite cu generozitate atât în reviste și ziare din România, cât și în publicații din afara țării.
Citește aici articolul complet
Ștefan Baciu. Prima viață (I)
de Adrian LESENCIUC
Coperta volumului „Bucareste – Estação Norte” (Edições o Cruzeiro, Rio de Janeiro, 1961)
Suntem într-un decembrie estival cu puțin înainte de înghețul de scurtă durată al Crizei Rachetelor din Cuba, cu un an înainte ca poetul Vinicius de Moraes și compozitorul Antônio Carlos Jobim să ilustreze mișcarea unduioasă a tinerei în trecere spre plajă prin ceea ce avea să devină una dintre melodiile canonice ale lumii, „Garota de Ipanema”, totodată începutul bossa nova, într-un Rio de Janeiro care anunța printr-o voce puternică a presei scrise „Cortina de Ferro sôbre Cuba”. Vocea era cea a românului Ștefan Baciu de la „Tribuna da Imprensa” și se exprima explicit despre deturnarea cauzei revoluționare a lui Fidel Castro, demascând regimul totalitar de la Havana la puțin mai mult de un an după încheierea revoluției. Cât privește celălalt reper al Americii Latine, „Garota de Ipanema”, Ștefan Baciu își va aduce aminte mai târziu, în „Praful de pe tobă”[1], de seara plecării din Brazilia, a recepției de adio organizate în rua Montenegro, „în cartierul Ipanema de unde avea să plece muzica «bossa nova»” (p. 45), de unde se vedea statuia lui Iisus Mântuitorul de pe dealul Corcovado.
Citește aici articolul complet
Ștefan Baciu. Prima viață (II)
de Adrian LESENCIUC
În aceeași manieră, cu aceeași luciditate și cu același aer al raportării distante la orice formă de manifestare a tendințelor dictatoriale, Ștefan Baciu va trece în revistă anii bucureșteni. Aici textele sunt mai multe, se expun ca evocări de persoane sau gravitează în jurul unor evenimente la care a fost martor, evidențiază oameni care au contat în viața lui – spre exemplu Victor Popescu, colegul de la Drept care l-a orientat spre „Universul literar” – sau care au contat și pentru națiune, precum aviatorul Alexandru Șerbănescu, dar și personalități nefaste în viața națiunii, precum ideologul național-socialismului german Manfred von Killinger, trimis de Hitler să facă ordine în România (textul nu putea să nu reflecte și activitatea „Gândirii”, al cărei secretar de redacție fusese, dar și o proiecție dintr-un alt unghi asupra lui Nichifor Crainic, cel zugrăvit ulterior în „Praful de pe tobă”, de data aceasta în calitate de colaborator al baronului german, ori reacția generalului Rădescu sau poziția fermă a pamfletarului Arghezi în raport cu acesta), oameni al căror parcurs indecis a devenit expresia incertitudinii ideologice a epocii. Există printre textele din această etapă portrete ale unor persoane cu orientare precisă în raport cu eșichierul politic, cum ar fi stângistul Scarlat Callimachi, Prințul Roșu, care a vizitat îmbrăcat în proletar mausoleul lui Lenin, care a sprijinit avangarda românească, care s-a aliniat politicii Partidului Comunist, dar care avea să dispară discret, strivit de însăși ideologia pe care a servit-o, sau figuri remarcabile, întinate de istoria cumplită a acelor ani și dispărute aproape complet, cum este cea a generalului Ilie Șteflea, unchiul Mirei și nașul său de cununie, pe care îl evocă și în „Praful de pe tobă”, dar căruia îi construiește un profil distinct în „Armisticios e «libertadores»”.
Citește aici articolul complet
„Ștefan Baciu între poeți & pictori. Culorile libertății în America Latină”
de Raul POPESCU
Muzeul „Casa Mureșenilor” din Brașov găzduiește expoziția „Ștefan Baciu între poeți & pictori. Culorile libertății în America Latină”, expoziție organizată în colaborare cu Biblioteca Academiei Române și curatoriată de Roxana Maria Cornea. Expoziția va putea fi vizitată până pe 30 martie 2026 (Piața Sfatului nr. 25).
Ștefan Baciu și soția acestuia, Mira Simian Baciu, au părăsit România în 1946. Vor sta la Berna timp de doi ani, pentru ca în 1949 să se stabilească la Rio de Janeiro, în Brazilia, unde Ștefan Baciu va scrie la cotidianul „Tribuna da Imprensa”, devenind unul dintre cei mai respectați jurnaliști pe teme politice. În această calitate, va călători prin mai toate țările Americii Latine și va cunoaște diverse personaje din lumea politică și culturală a vastului continent, printre care i-am putea enumera pe Octavio Paz, Manuel Bandeira, Gabriela Mistral, Alfredo Zalce, Eliseu Visconti, Carlos Mérida, Francisco Amighetti, Oswaldo Guayasamín, Eugenio Granell, Alfonso Ximénez, Omar Rayo etc. A locuit în Brazilia aproape 14 ani, timp în care legăturile sale cu reprezentați ai diverselor mișcări artistice au devenit din ce în ce mai strânse, legături pentru care stau mărturie lucrările expoziției „Ștefan Baciu între poeți & pictori. Culorile libertății în America Latină”, în cadrul căreia puteți admira lucrări semnate de nouă pictori latino-americani: Jean Charlot (Mexic – Franța), Alfredo Zalce (Mexic), Eliseu Visconti (Brazilia), Carlos Mérida (Guatemala), Francisco Amighetti (Costa Rica), Oswaldo Guayasamín (Ecuador), Eugenio Granell (Porto Rico – Cuba – Spania), Alfonso Ximénez (Venezuela) și Omar Rayo (Columbia).
Citește aici articolul complet
Ștefan Baciu – viața unui poet exilat și cântecele care răsună peste Ocean (I)
de Yoshiro SAKAMOTO
Ștefan Baciu, citând adesea maxima poetei venezuelene Lucila Velásquez, „Poezie, rezistă!”, și-a orientat activitatea literară înspre eliberarea societăților închise, iar „Acțiunea și Revoluția” în poezia sa erau mijloace de a urmări „Libertatea și Adevărul”. Poezia lui, antologie-editare, scrierile (auto)biografice sunt cristalizări ale acestei rebeliuni poetice. Cu toate acestea, esența celei mai remarcabile încercări poate fi găsită în „MELE. International Poetry Letter”. MELE înseamnă „Poezie”, „Cântec” sau „Rugăciune” în limba hawaiană, indicând nucleul tradiției literare orale, esențială în cultura hawaiană. În numele MELE, Baciu a trimis scrisori prietenilor săi împrăștiați în întreaga lume pentru a le recruta poeziile și operele de artă. Răspunzând apelului său, poezii, piese de teatru, artă vizuală, fotografii sau ilustrații, mesaje personale, opere literare diverse au ajuns de pe tot globul în mâinile lui Baciu, și s-au întors, în cele din urmă, înapoi, în lume.
Printre acestea s-au numărat și lucrările lui Octavio Paz, o comoară a literaturii latino-americane, dar și ale altor poeți importanți din mișcarea modernistă braziliană, printre care Manuel Bandeira, Carlos Drummond de Andrade sau Raul Bopp. Mulți alți poeți importanți ai Americii, precum poeții revoluționari și dizidenți din Nicaragua, Pablo Antonio Cuadra, Ernesto Cardenal sau poetul-călugăr Thomas Merton, poetul strălucitor din Ecuador, Jorge Carrera Andrade, costaricanul Francisco Amighetti au contribuit la MELE cu lucrările lor. De asemenea, s-au alăturat și și-au împărtășit nostalgia prin poezie, eseu sau proză scriitori și artiști români din exil: Eugène Ionesco, Mircea Eliade, Emil Cioran, Marcel Iancu, Andrei Codrescu, etc. Și scriitorii români rămași în țară, inclusiv cei care fuseseră condamnați ca dizidenți politici, au împărtășit poeziile lor, pentru MELE, cu Ștefan Baciu: Victor Valeriu Martinescu, Ion Caraion ș.a. Chiar dacă MELE a reunit poeți și artiști renumiți, s-a opus elitismului literar și, prin urmare, s-a deschis și unui public mai larg. De exemplu, copiii au fost invitați să publice poezii în „MELE Keiki”, adică „MELE/poezie-în-copii”. MELE a inclus și poezii ale unor colaboratori anonimi, poezii strecurate pe sub ușa biroului lui Baciu din universitate. În această comunitate de poezie oarecum tangibilă, dar și simbolică, au fost dărâmate zidurile inutile din jurul naționalității, rasei, clasei, sexului și vârstei. Controlul, autoritarismul au fost refuzate în spiritul MELE.
Citește aici articolul complet
Ștefan Baciu – viața unui poet exilat și cântecele care răsună peste Ocean (II)
de Yoshiro SAKAMOTO
În 2024, am publicat „Ștefan Baciu – Viața unui poet exilat și cântecele care răsună peste Ocean”, o monografie Ștefan Baciu. Deși este o lucrare academică, am încercat să scriu despre poezia și viața scriitorului brașovean, precum și despre „nostalgia” sa („Dor”, „Saudade”, „Aloha”) pentru patrii, pentru ținuturile pierdute și oamenii dispăruți, într-un mod poetic și romanesc, cu pasiune. Nu m-am concentrat doar pe poezia și viața lui Baciu, ci am dedicat pagini semnificative și prieteniilor poetice pe care acesta le-a legat în țară și în exil. Mai mult, cartea nu vizează doar o contextualizare a operei lui Ștefan Baciu în literatura română, ci și în cea internațională. Am călătorit foarte mult în dorința de a cunoaște fiecare dintre locurile în care a trăit Baciu – România, Elveția, Hawaii, i-am întâlnit și intervievat pe prietenii și cunoscuții săi care încă mai erau în viață. Cartea este și o colecție de citate din poezia acestuia, dar și din nenumărați poeți care au scris de-a lungul timpului în MELE. De asemenea, este și o colecție de povești legate de viața și poezia scriitorului brașovean.
Pentru a cunoaște mai bine această carte, aș dori să schițez liniile directoare pentru fiecare secțiune și capitol. În prima parte, cronica vieții lui Baciu servește drept fir de urzeală, iar poemele care cântă pierderea patriei și singurătatea exilului servesc drept fir de bătătură, țesând împreună o imagine completă a destinului său. Procedând astfel, scot la iveală modelul „nostalgiei” care se află în centrul poeticii lui Ștefan Baciu.
Contextul este istoria secolului XX. Spiritul poeziei sale este unul liber, sfidând opresiunea comunistă de după cel de-Al Doilea Război Mondial, cruzimea dictaturilor militare din America Latină, imperialismul, capitalismul agresiv și opresiunile coloniale din Hawaii. Se poate spune că întâlnirile, prieteniile pe care Baciu le leagă de-a lungul timpului, solidaritatea și empatia pe care o arată celor care au fost înghițiți, răvășiți și împrăștiați de marile valuri ale istoriei l-au inspirat să scrie. Partea întâi este, prin urmare, și o biografie critică despre călătoriile din exil ale scriitorului brașovean.
Citește aici articolul complet
2. Despre Ștefan Baciu – evocări, portrete
De ce îl iubesc pe Ştefan Baciu
de Ioana PÂRVULESCU
Pentru că are spirit avangardist.
Pentru că e braşovean şi şagunist. Adaug un motiv personal: pentru că, braşovean fiind, a scris o carte despre Bucureşti: „Cetatea lui Bucur”.
Pentru drumul pe care îl face pe harta lumii de pe strada Michael Weiss din centrul Braşovului, unde s-a născut, la Bucureşti, apoi în Elveţia, apoi peste ocean, în America de Sud, apoi spre nord, la Seattle, şi, în fine, în mijlocul Pacificului, în insulele Hawaii – Honolulu şi pentru că îşi presară tot drumul cu poeme şi articole. Şi pentru că, într-un titlu, a legat Sub Tâmpa de Honolulu.
Pentru versul: „Cât te urăsc, oraşul meu iubit” (e vorba de Bucureşti).
Pentru că a luat Premiul Fundaţiilor Regale la numai 17 ani.
Pentru că e singurul poet care a scris un jurnal în versuri: în fiecare zi un catren, timp de trei ani de zile.
Pentru portretul profesorului său de filozofie, din „Praful de pe tobă”:
„Emil Cioran, care pe vremea aceea avea cam 26-27 de ani, m-a impresionat din prima clipă prin delicateţe, prin felul său discret de a fi şi prin vocea măsurată, dar mai ales prin limbajul plin de explozii paradoxale care dădeau interlocutorului permanenta impresie că asistă la un foc de artificii. Era îmbrăcat sobru, dar elegant […] avea obrazul palid, şi un păr blond roşcat, abundent, cu un ciuf rebel care încorona o frunte nobilă şi înaltă.[…] Îl văd şi acum intrând în clasă, cu catalogul albastru atârnat sub braţ ca un fel de zmeu şi când, din fundul clasei s-au auzit câteva timide aplauze, Cioran s-a urcat la catedră şi, uitându-se la noi, realmente de pe «culmile disperării», ne-a spus cuvintele pe care nu le uit: «Decât să mă apalaudaţi, mai bine cântaţi-mi marşul funebru al lui Chopin», la care cineva a răspuns «E o ruşine să fii premiant»! «Vino să te pup» a spus Cioran, lucru pe care l-a făcut în aplauzele întregii clase. […] Notele pe care le punea în catalog erau între amabile şi generoase.”
Citește aici articolul complet
„Stefan Baciu: Walker in the world city of poetry”
by Tony QUAGLIANO
Tony Quagliano
Stefan Baciu, polyglot, internationalist, universalist, relentlessly sought what was humane and irreducibly human in the poetry of the world. As all true poets he resisted the restrictive literary and political categorizing that scholars and critics often engage in. Yes, he was a serious and lifelong student of surrealism, he would say, but not a surrealist. He was sensitive to the various and often conflicting passions represented in the intellectual and aesthetic movements in Eastern Europe and throughout the Spanish and Portuguese speaking world, and his instinct was always to seek the essential humanity wherever it may be found.
His instincts also led him to the spiritual (he had a long correspondence with his countryman, Mircea Eliade)–whether religious or secular–as the necessary antidote to the various authoritarianisms in politics and technology. In this regard, he was especially moved by the art of Jean Chariot and the spirituality in the thinking and poetry of Thomas Merton.
Citește aici articolul complet
„A note on Stefan Baciu for his centennial celebration”
by Tom HAAR
Francis Haar
I first heard the name of Stefan Baciu in the mid-1980s when I was a graduate student studying Visual Design in the Art Department of the University of Hawaii. My father, Francis Haar, an accomplished photographer and documentary film-maker, had met Prof. Baciu at the university and photographed his wife, which was used for the cover of MELE, a publication of poetry during his tenure at the university.
What is interesting is that both Stefan Baciu and my father had spent the latter years of their life in Hawaii, far away from their native lands in Europe. My father, Francis Haar (Haár Ferenc), was born on July 19, 1908 in the small town of Czernatfalu, in Brasso county, in what is now Romania. His father, who designed and created braids and trimmings for Austro-Hungarian military officers, was at that time assigned to this town for two years. The family moved to Szekszard, then to Budapest, where my father completed his college years in architectural design at the Budapest Art Academy. He worked as a draftsman for an architectural firm and studied photography on his own to document structures designed by this firm. The call to photography prompted him to open a photography studio in Budapest after his marriage to Irene (Pápa Irén) in 1934. Both of them were affiliated with a cultural organization called Munka (work), which held meetings to discuss all forms of art from poetry, literature, paintings, sculpture and photography. With some of my father’s photographs of Hungary to be displayed in the 1937 Paris World Exposition, my parents moved to Paris, where they were captivated by the active art scene.
Citește aici articolul complet
„Professor Stefan Baciu”
by Bach Mai Pham LARSEN
We have many teachers when we are students and young. Most we recall dimly, a face here, a name there, a grade perhaps. But occasionally, once in a very long while, there’s someone who transcends all the others, who connects us to the subject and the world beyond for his enthusiasm, his passion for life and his interest in students. That was Professor Stefan Baciu, my great Spanish teacher in the summer of 1967 at the University of Hawaii.
At the beginning of the class, Professor Baciu was curious about why this Vietnamese student wanted to take Spanish. I told him about my love of learning foreign languages and about other cultures. Through his encouraging and lively way of teaching, I enjoyed the class and learned a great deal that summer.
We had many conversations after class about our backgrounds, his experiences living in many countries, the political situation in Vietnam, Communism, etc… Through these conversations we formed a special bond. I appreciated and was moved by Professor Baciu’s kind and sincere attitude toward me because in traditional Vietnamese education, there was a big distance between teachers and students. We were taught to show respect and deference to our teachers which meant observing a clear distance. But Professor Baciu was a warm, open-minded and understanding human being who made his students feel at ease.
Citește aici articolul complet
„Baciu, bacio”
by Keijiro SUGA
Keijiro Suga
Baciu, bacio
Aurora in the tropics is remembering the east.
Wear your brown leather shoes, no socks,
Why not take a morning stroll on the most famous beach of your life?
White doves sing sad cucurucucu.
The bloody coliseum of ideologies collapses.
No worries, unless you go aboard the ship of souvenirs,
No dangerous song of the Sirens come your way.
„Stay here, live here Go nowhere else, forget it all.”
Shut up, you noisy Sirens!
I never told anybody
The reason why I left my patria.
I could have lived as a road sweeper.
I could have been a trader of cigars.
But with an iceberg burning in my heart,
My peregrination headed for the oceans.
Born an old man, I know no despair.
„I need no support, nor compassion, nor sympathy,
Because I am the strongest,
Because I’ve never had hope in my life.
I keep on living.”
Now I know what Professor Cioran meant.
Citește aici articolul complet
„A Dream Journal for Ștefan Baciu”
by Ryuta IMAFUKU
Ryuta Imafuku
Ștefan, I have not been to Honolulu for a long time. More than twenty years have passed since your wandering 74-year life ended on this island. One year after our intense heartfelt dialogue at Arcadia (1), you left us for the eternal kingdom of poetry, where your compatriots in exile share your diasporic longings. I had no chance to come back sooner, but held the memory of that dialogue so deeply in my heart that I am here, now, to pick it up again with your shadow.
In 1994, a book of your poetry, „Peste o mie de catrene”, was published in a limited edition by Aldus Publishing House in Brasov. It is an anthology of Romanian quatrains that you wrote from your soul, as a diary, one each day, for three years. These would be the last poetic breaths of your life. A little more than three months after our dialogue, for reasons none of us will ever know, on July 8, 1992 you put down your pen on number 1042, the last quatrain.
On the day of my visit, April 24, 1992, Honolulu’s generous springtime was ending and summer days were bringing warm, strong light. You showed me quatrain number 905, at the very moment it was finished. Its four lines flowed then like an ant path, an enigmatic blur on the paper. They are now illuminated with meaning, the letters clear and distinct.
Citește aici articolul complet
VIDEO: Interviu cu Larry Kauanoe Kimura
Larry Kauanoe Kimura
Larry Kauanoe Kimura este lingvist și profesor de limba hawaiană, numit deseori „bunicul revitalizării limbii hawaiene moderne”. A cofondat organizația „ʻAha Pūnana Leo” și a depus eforturi imense pentru reintroducerea limbii hawaiene în școli. Ștefan Baciu, stabilit deja în anii ’60 în Hawaii, l-a încurajat pe Larry Kauanoe Kimura în demersurile sale și l-a cooptat printre colaboratorii fideli ai revistei „Mele”, oferindu-i șansa de a-și publica poemele într-o vreme când cultura și limba hawaiană erau marginalizate. Gestul lui Ștefan Baciu reprezintă, în fond, un gest de solidaritate culturală şi identitară – întruchipează, altfel spus, chiar idealul care a stat la baza fondării revistei „Mele”: o „comunitate poetică globală”, unde poeți de pe continente diferite, din culturi diferite, pot dialoga și, mai ales, își pot susține identitatea culturală, revigorând limbi și tradiții ignorate de cultura mainstream. Datorită acestui demers, poeții hawaieni – în frunte cu Kimura – au avut o rampă de lansare literară, iar revitalizarea limbii hawaiene a primit și o dimensiune poetică, nu doar academică sau lingvistică.
Vă propunem un scurt interviu video (în engleză) cu profesorul universitar hawaian Larry Kauanoe Kimura, un document valoros pus la dispoziția noastră de Yoshiro Sakamoto (realizator, de altfel, al interviului).
3. Recuperări
Poeme de Ștefan Baciu (I)
Portret. Foto de O. Netoliczka, Brașov
Vă invităm să citiți, în dosarul tematic „Ștefan Baciu” din acest număr al Literomaniei, un grupaj de poeme de tinerețe semnate de scriitorul brașovean. Acest grupaj, care conține poeme scrise între 1933-1943, ilustrează foarte bine, de altfel, și primele două părți (cele dedicate Brașovului și Bucureștului) ale documentarului Literomania „Ștefan Baciu, un scriitor brașovean în exil”, dar și eseul lui Raul Popescu, „Portret al poetului la tinerețe: Ștefan Baciu”.
Generație
Toți avem în sânge-o tristețe târzie
Câte-o lacrimă neștiută.
Ducem în inima grea, fumurie
Tinerețea pierdută.
Toți am uitat o iubită în seară,
Pe noi tot așa, ele.
Suspină, suspină, cântec de ceară,
Umbră de stele.
Visul de ieri îl lăsăm să se strice
Cu anii, pe piept.
Uităm că nici o femeie nu zice:
„Vino, te-aștept”.
Unii ne vindem inima-n piață
Alții uităm să murim.
Timpul ne pune cute pe față,
Încet îmbătrânim.
Toți avem în sânge-o tristețe târzie,
Tutun în pipă deloc.
Nu știu cine-mi spune: „Nu scrie,
„Arde-ți gândul în foc!”
(Din vol. „Căutătorul de comori”, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, 1939)
București
Cât te urăsc, orașul meu iubit,
Cât te râvnesc, când nu sunt lângă tine,
Căci cu o albă lamă de cuțit
Otrava ta mi-ai încrustat-o-n vine.
Eu ți-am zidit lumina-n carte,
Mi-ai fost în viață marele blestem,
Nu ești aici, dar hăuiești departe,
În somn te-aud și treaz te chem.
Nici slova, nici femeia, băutura,
Nu-mi folosesc când nu te am,
Eu am gustat de-atâtea ori tortura:
Un mort erai, dar apăreai la geam.
Oraș sătul, cu strada nemâncată,
Demonic sfânt, cerșind pe uliți,
Mi-ești mamă vitregă, mi-ești tată,
Mi-alinți obrazul și mă-nțepi cu suliți.
De câte ori nu ți-am cerut pierzarea,
Spre a-ți cădea-n genunchi apoi?
Ești flautul și ești cântarea,
Mânia ești, ce colcăie în noi.
Te simt alături ca pe-un frate.
Te răsfoiesc în gând ca pe-un album,
Prin tine m-am făcut eternitate,
Ca pasărea ce s-a născut din scrum.
O, București, sunt robul tău de-a pururi,
Căci bucuria ta amară m-a durut!
Ții cumpăna-ntre pietre și azururi,
Cu buza arsă fruntea ți-o sărut.
(Din vol. „Cetatea lui Bucur”, Colecția „Universul Literar”, 1940)
Citește aici articolul complet
Poeme de Ștefan Baciu (II)
Ștefan Baciu (Honolulu, 1984)
Vă invităm să citiți un grupaj de poeme semnate de scriitorul brașovean, poeme care fac parte din perioada exilului. Grupajul conține poeme scrise între 1963-1980. Despre perioada exilului (Rio de Janeiro, Hawaii), puteți afla mai multe din documentarul Literomania „Ștefan Baciu, un scriitor brașovean în exil”.
Fișă pentru o biografie
Nu mă îndoiesc:
după ce marea mătură a istoriei
va face curățenie în România
și soarele va lumina din nou zâmbete
se va găsi un ins oarecare
născut într-un fișier mirosind a cerneală
care va scrie așa:
Ștefan Baciu, bucureștean din Brașov,
fost plantator de cești de cafea în Brazilia.
A tradus câțiva poeți din Santo Domingo, Paraguay, Haiti,
a iubit duminicile pe Calea Victoriei
terasa puțin murdară a restaurantului Mercur
– intim prieten cu Nicu Theodoru-Chibrit –
a cunoscut și pe Tudor Arghezi și Cezar Petrescu.
Se pare că a scris douăsprezece cărți de poeme,
dar nu ne-au rămas urme despre ele
pentru că un cenzor grijuliu a vegheat
la retragerea lor din librării și biblioteci
pe vremea întunericului care venea din răsărit.
Purta ochelari.
Purtase bretele.
Apoi a devenit poet brazilian.
Mai mult nu se știe despre el.
Și dacă n-a murit –
mai trăiește și astăzi.
Declarație de principii
Înainte de izbucnirea celui de-al treilea război mondial
mai vreau puțin timp liber, timp fără orar,
să împlinesc câteva lucruri din cele mai importante.
Vreau să deschid geamul ca să văd dacă mâine va ploua
vreau să șterg praful de pe cărțile din bibliotecă
să-mi iubesc nevasta privind același tablou
vreau să scriu o constituție pentru păsări
să flutur o batistă peste cerul inutil
fără intenția unui adio sau a unei parașute.
Pe urmă, primul avion cu reacție
va scrie ultimul cuvânt.
(Poeme din vol. „Poemele poetului pribeag”, Editura Drum, Mexico, 1963)
Citește aici articolul complet
Poeme de Georg Trakl în traducerea lui Ștefan Baciu
Coperta volumulului „ 25 de poeme din Georg Trakl” (Editura Frize, 1937)
Vă propunem câteva poeme de Georg Trakl în traducerea lui Ștefan Baciu. La numai 19 ani, în 1937, Ștefan Baciu publică, la Editura „Frize” (editura lui Mihail Chirnoagă și George Vaida), o traducere din poezia lui Georg Trackl („ 25 de poeme din Georg Trakl”), cu o prefață de Octav Șuluțiu, care, de altfel, i-a și fost profesor de fanceză la Colegiul „Andrei Șaguna” din Brașov. Volumul a fost reluat la Editura Aldus din Brașov, în 1997, cu titlul „Ich bin der Sterne Presseatache. 25 de poeme din Georg Trakl” (ediție bilingvă), în care se găsesc și câteva poeme inedite de Ștefan Baciu scrise în limba germană.
Cântece de metanii
Surorii
Pe unde treci se face toamnă și seară
Sălbăticiune albastră, ce răsună sub arbori
Lac părăsit în seară.
Zborul păsărilor încet răsună,
Melancolia peste semicercurile ochilor tăi.
Zâmbetul tău îngust răsună.
Dumnezeu a îndoit pleoapele tale
Stelele caută noaptea, copil din vinerea mare,
Arcul frunții tale.
Apropierea morții
O seară care merge în satele întunecoase ale copilăriei,
Lacul de sub sălcii
Se umple cu gemetele infectate ale melancoliei.
O pădurea, care apleacă ușor ochii bruni
Când din mâinile de os ale singuraticului
Se prăbușește purpura zilelor sale extaziate,
O apropierea morții. Lasă să ne rugăm.
În noaptea asta se desfac în perne călduțe
Îngălbenite de fum de tămâie, mădularele fragile ale amanților.
Citește aici articolul complet
„Sorcove și colinde din Arhipelagul Sandwich” de Ștefan Baciu
Vă invităm să citiți câteva colinde semnate de Ștefan Baciu, poeme-urări compuse după câțiva ani de la stabilirea sa în Hawaii, împreună cu soția sa, Mira Simian. Mai exact, după 1970. O parte dintre acestea au apărut în volumele „Singur în Singapur” sau „Radiografia cuvântului dor”, iar unele au rămas doar sub forma unor felicitări trimise prietenilor de peste mări și țări. Aceste colinde nu au neapărat o valoare estetică (deși nu sunt lipsite de ludic și ingeniozitate), după cum remarca și cercetătoarea Andreea Teliban în articolul „La curțile documentului. Falsificatorul de colinde” („Observator cultural” nr. 1238, 2024), ci mai degrabă au o valoare sentimentală, rod al dorului de patrie care l-a bântuit până la sfârșitul vieții sale pe poetul de sub Tâmpa. În articolul mai sus citat, Andreea Taliban scrie următoarele: „An după an, Ștefan Baciu căuta să își surprindă amicii cu noi colinde, sorcove, cântece de stea. Manuscrise sau dactilografiate, ornate întotdeauna cu desene, Ștefan Baciu își multiplica prin fotocopiere poeziile-urări, uneori mai adăuga o felicitare olografă, și le expedia din vreme amicilor români. Unele au ajuns la destinație, altele au fost interceptate. Însă nimic nu putuse împiedica invazia colindelor hawaiiene. Un gest cald, uman, o apropiere simbolică de un trecut deja îndepărtat, de oamenii și locurile lăsate în urmă”. Vă propunem mai jos șase poeme din seria acestor colinde hawaiiene.
Colind din Pacific
Peste păduri de bambus și de cocotieri
Din Honolulu până în Baleare
între banane și între umbre de meri
steaua sus răsare!
Peste trecut de zăbrele și de granit
peste prezentul sfâșiat în ziare
peste legende, peste istorie și mit
steaua sus răsare!
Peste distanțe și peste cimitire
peste nădejdi și peste barca pe mare
peste tăceri și peste bacoviene clavire
steaua sus răsare!
Peste pescarul de crabi din Molokai
peste copiii din Blaj și din Șeica Mare
peste insule, peste Gura de Rai
steaua sus răsare
ca o taină mare!
Honolulu, Crăciun/ Anul Nou 1973-1974
Citește aici articolul complet
4. Mira Simian Baciu (1920-1978)
„Farmece” de Mira Simian
Coperta volumului de poezie „Farmece” (Fundația Regală Universitară „Carol I”, Paris, 1966) (Arhiva Literomania)
Vă propunem spre lectură câteva poeme din volumul „Farmece” de Mira Simian. Volumul de poeme al Mirei Simian este o raritate. Cu o copertă semnată de celebrul artist vizual Francis Haar, fotografia reproducând un covor brazilian pictat de artista Tana din Bahia-Brazilia, volumul a apărut în 1966, la Paris, la Fundația Regală Universitară „Carol I”, în numai 320 de exemplare. Mira Simian (1920-1978) a fost poetă, traducătoare, eseistă, pictoriță, a predat din 1964 la Universitatea din Hawaii, mai întâi ca lector de limba spaniolă, apoi ca profesor de literatură franceză. A murit în Hawaii, în 1978, și a fost atât de emoționant evocată de soțul ei, Ștefan Baciu, în „dubla autobiografie”, cum o numește acesta, „Mira” (Editura Albatros, București, 1998), volum despre care puteți citi mai multe în cele două texte din acest dosar, semnate de Ioana Pârvulescu și Raul Popescu.
Început de macumbă
Acum n-o să mai fiu nicăieri.
Pe nicio plajă a lumii
Pe niciun deal în soare sau ploaie
Niciun liliac nu va mai înflori
Niciun trandafir. Nicio petală.
Grădinile vor rămâne goale.
Nu voi mai trece prin niciun deșert
În furtună. Mașini răsturnate
Burți de animale metalice
Uitate în nisip.
Hotelurile nu se vor mai întuneca
Vârtejuri nu vor mai intra
Prin uși ferecate.
Nebunul în cămașa-i udă
Nu va mai juca ultimul ban.
Steaua de argint, chimirul cu gloanțe
Revolverul, Șeriful nu vor mai fi.
Gologani vor cădea. Clincănitul
Pomenii pe mese pustii.
Ochi negri, adânci, văgăuni
Răsunetul sălilor goale.
Nu voi mai urca nicio scară.
Pe treptele Piramidei ierburi vor crește
Buruienile Lunii.
Nu voi mai descoperi nicio insulă
Nicio mare, niciun lac, niciun val.
Nu voi mai asculta nicio limbă.
De undeva, de pe o fereastră
Ce-i zid, un măr va pleca
Un măr în năframă.
Luna. Un blestem va porni.
Rostogolindu-se în lume.
Șerpi. Păianjeni. Stele moarte.
Cenușa vulcanului stins.
Zdrențele morții.
Citește aici articolul complet
Radu Țuculescu – un virtuoz al genului scurt
Călătorie în Est
„Chifteluța” de Dino Buzzati
Lumea lui Tadej Golob
„Ospățul Împăratului” de Dino Buzzati
Ștefan Baciu – poetul nostalgiei, poetul libertății (II)
„O șopârliță” de Juan Burghi
Fawzia Zouari. Stories and Secrets
Poeme de Georg Trakl în traducerea lui Ștefan Baciu
„Oameni care vor fi mereu cu mine” (fragment) de Narine Abgarian
Poeme de Ana Patricia Collazos
„Există un om care obișnuiește să-mi dea cu o umbrelă în cap” de Fernando Sorrentino
„Călăul” de Silvina Ocampo
Maja Lunde. Memories and Hopes
Drumuri printre amintiri…
„Pierderea și recuperarea firului de păr” de Julio Cortázar
