„Down with the System” de Serj Tankian (introducere)

Introducere

Era abia 5 dimineața și simțeam deja c-aș fi fost lovit de un camion. Stînd pe marginea patului din camera mea de hotel din Denver, cu telefonul lipit de ureche, mă întrebam cum am ajuns, oare, în situația asta. La celălalt capăt al firului era Howard Stern – ei bine, nu doar Howard, ci toată echipa lui ciudată de la emisiunea radio – care mă luau la rost.

Cu două săptămîni mai devreme, System of a Down lansase al doilea album, „Toxicity”, iar acum era albumul numărul unu din țară. Cred că putem spune că eram, cu siguranță, una dintre cele mai neașteptate trupe care au ajuns în vîrful topurilor din istoria modernă a muzicii: o trupă americană-armeană care cîntă un amestec greu de clasificat de riff-uri foarte agresive de metal, ritmuri neconvenționale cu schimbări de tempo și piese din folclorul armean, cu mine, care alternam între a mîrîi, a țipa sau a cînta suav niște versuri care puteau trece de la absurdități avangardiste la declamații socio-politice furioase în decursul unei singure fraze. Dar vestea despre succesul nostru surprinzător în topuri a fost umbrită de un eveniment neașteptat. Ziua în care am ajuns pe locul unu a fost 11 septembrie 2001.

Stăteam cu ochii lipiți de televizor în dimineața aceea limpede, însorită și teribilă de marți atunci cînd am văzut al doilea avion lovind Word Trade Center. Ca majoritatea oamenilor, eram într-un șoc absolut. Cum s-a întîmplat asta? Cine ar face așa ceva? De ce? Politicienii și mulți alții din mass-media au dat rapid niște explicații simple, de genul „ei ne urăsc drepturile”. Dar eu înțelegeam istoria Orientului Mijlociu, citeam „New York Times”, „The Economist” și tipul acesta de supra-simplificare a situației nu se potrivea cu felul în care vedeam eu lucrurile. În cele din urmă, m-am retras și am făcut ceea ce fac întotdeauna atunci cînd încerc să înțeleg ceva ce nu pot descifra complet: am scris. La două zile după atacuri, mi-am postat gîndurile sub forma unui eseu cu titlul „Understanding Oil” pe site-ul trupei.

„Terorismul nu este o acțiune umană spontană lipsită de credință”, am scris. „Oamenii nu deturnează avioane și nu se sinucid pur și simplu fără să reflecteze la acțiunile lor.” În paragrafele următoare, am aprofundat politica externă a Statelor Unite, în special prețul destul de mare al consumului nostru de petrol. Am explicat că atacurile de pe 11 septembrie au fost „o reacție la nedreptățile care există în întreaga lume, dar care sînt invizibile pentru majoritatea americanilor”. Aveam o lungă și mîrșavă istorie de luat în considerare. Guvernul Statelor Unite obținuse concesii petroliere din partea Turciei prin acorduri secrete după Primul Război Mondial în schimbul ignorării genocidului armean, comis de turci. De asemenea, a înlăturat un lider ales pe principiu democratic în Iran și l-a înlocuit cu un rege pentru a avea acces la resursele țării. Guvernul american s-a aliat atît cu Saddam Hussein, cît și cu talibanii atunci cînd acest lucru s-a potrivit cu interesele sale. Sancțiunile impuse în Irak contribuiau la suferința în masă din moment ce, de obicei, afectau mai mult oamenii săraci.

Cu cît priveai mai atent, cu atît atacurile de pe 11 septembrie erau mai puțin șocante, de fapt. Simțeam deja setea pentru răzbunare din întreaga țară și mă îngrijorau consecințele acțiunilor care se bazau pe aceasta. „Dacă bombardăm Afganistanul sau oricare alt loc pentru a satisface cererile publice, foarte probabil vom omorî civili nevinovați în acest demers”, am scris, „vom crea și mai mulți martiri care își vor pierde viețile ca răspuns la represalii, împotriva represaliilor”. Am sugerat, în schimb, o abordare multilaterală care i-ar aduce pe teroriști în fața justiției internaționale.

Ce am scris în eseul respectiv a fost reluat de mulți alții în lunile și în anii care au urmat. Multe dintre idei sînt percepute acum ca înțelepciune convențională. Dar nu a fost receptat deloc bine la momentul publicării. Mulți au interpretat în felul acesta: întreaga națiune este în șoc, este în doliu, iar solistul uneia dintre cele mai populare trupe din țară sugerează că noi am adus ceea ce s-a întîmplat asupra noastră. Este o interpretare excesiv de simplificatoare a ceea ce am vrut să zic, dar o-nțeleg.

Vorbim despre era de dinainte de social-media, astfel că reacțiile negative n-au venit într-un val digital copleșitor, cum s-ar întîmpla astăzi, dar totuși au venit. Am fost condamnat în ziare, pe site-uri muzicale și peste tot la posturile de radio, inclusiv de către Howard Stern care era, fără dubiu, cea mai populară personalitate din media a întregii țări, pe vremea aceea. Casa de discuri a insistat să scoatem eseul de pe site-ul trupei noastre și pentru prima dată în viață am cedat în fața unei astfel de cereri. Atît de intensă a fost presiunea. E de remarcat că o mare parte din furia care s-a îndreptat împotriva mea și a trupei avea o nuanță xenofobă. Am fost văzuți ca emigranți ai Orientului Mijlociu care îndrăzneau să critice țara care i-a primit și care le-a oferit oportunități. (Cu toate că Armenia nu se află, de fapt, în Orientul Mijlociu, dar nimeni nu s-a împotmolit în distincții geografice.)

În seara de dinainte, înainte să intru prin telefon la emisiunea lui Howard, am avut o întîlnire cu colegii mei de trupă în același hotel. Nu erau nici ei cu mult mai mulțumiți de mine decît erau ceilalți. Toți visaseră la ceea ce tocmai realizasem – un album care să fie numărul unu, dar acel succes era umbrit de amenințări cu moartea și acuzații din care rezulta că toți eram niște trădători. Acesta era marele moment al trupei, numai că eseul meu amenința să ne distrugă pe toți. La întîlnirea aceea, primul lucru pe care mi l-a spus Daron, chitaristul nostru, a fost: „Încerci să ne omori pe toți?”. Îmi amintesc că i-am spus că am scris adevărul, totul putea fi verificat. „Cui îi pasă dacă e adevărul?” De data asta era John, toboșarul nostru, cel care se răstea la mine. Ulterior, el a comparat situația în care eram cu a ține un elogiu la o înmormîntare și a spune, de față cu familia și cu prietenii îndoliați ai decedatului, că acesta a fost, de fapt, un idiot. Poate fi adevărul, dar nu e prea inteligent (sau prea sensibil) să-l spui. „Nu e momentul potrivit să vorbim despre asta”, a mai spus el.

M-am căit în fața băieților. Am crezut naiv că într-o democrație poți spune adevărul.

Participarea la emisiunea lui Stern în dimineața în care începea turneul nostru a fost considerată o măsură necesară pentru gestionarea situației. Știam că eu trebuie să intru în direct și să-i calmez pe toți. Rick Rubin, cel care a produs primele noastre două albume, șeful casei de discuri, îl cunoștea pe Stern și m-a ajutat cu apelul. În plus, mi-a dat un sfat-cheie: „Să nu încerci să-l provoci pe Howard. Dacă o faci, n-o să meargă bine. Încearcă doar să-l faci să vorbească despre abuzurile guvernului și chestii de genul ăsta. El știe că guvernul SUA a făcut lucruri rele în trecut”.

Așa m-am trezit transpirat la telefon înainte ca soarele din Denver să răsară. Ciudat era faptul că, din cauza criticilor primite, puțini oameni citiseră, de fapt, eseul care deja fusese scos de pe site. Printre aceștia se numărau și Howard, și Robin și toți ceilalți care se aflau în studioul lui Howard în dimineața aia. Tot ce au citit ei era o interpretare distorsionată a cuiva care rezuma ce am scris eu.

Din primul minut de conversație, mi-am dat seama că Howard și echipa lui erau pregătiți pentru o confruntare aprinsă. N-am căzut în capcană. Am refuzat să încerc să-mi rezum eseul de trei pagini pentru ei. De fiecare dată cînd aruncau cîte o acuzație la adresa mea, eu răspundeam calm, exact cum îmi sugerase Rick. În loc să comentez greșelile guvernului Statelor Unite, explicam că toate guvernele comit nedreptăți. Atunci cînd m-au întrebat despre consecințele grave ale zonei de interdicție aeriană și embargoului împotriva Irakului, m-am rezumat la a le indica felul în care s-au raportat cei de la „New York Times” la acest subiect. Am recunoscut că publicarea eseului meu a fost, cel puțin, un caz de bad timing.

Indiferent de ce spuneam sau de ce nu spuneam, părea că Howard e indignat, și toată cohorta lui se comporta de parcă era datoria lor patriotică să mă pună la punct. Îmi aduc aminte clar cum priveam pe fereastra din camera de hotel și vedeam Colosseumul din Denver de peste drum. Urma, în aceeași seară, să cîntăm acolo. Pe ecranele din exteriorul arenei erau afișate steaguri enorme, și din difuzoare se auzea în buclă „God bless America!”. În zilele acelea, așa era peste tot. Politicieni, prezentatori de știri, jurnaliști, la naiba, chiar și personalul din recepția hotelului, toți purtau pe revere insigne cu steagul. Parcă steagul devenise un soi de marcaj universal care să delimiteze ceea ce devenea o întrebare obsesivă în săptămînile de după 11 septembrie: ești cu noi sau ești împotriva noastră? Mai tîrziu, tot în aceeași zi, George W. Bush a formulat această idee într-un discurs în care se adresa congresului: ori ești cu noi, ori ești cu teroriștii! Cam așa era și-n discuția cu Howard; era modul lui de a verifica dacă eu, și prin extensie întreaga trupă, eram cu SUA sau împotriva ei. Nu exista nici loc pentru nuanțe, nici cale de mijloc.

La un moment dat, Howard m-a întrebat direct dacă noi urîm America. „Nu, iubim America!”, am spus. Era adevărat. Iubeam, iubesc America. Dar nu cred să mă fi simțit mai puțin parte din ea ca în acel moment. Toți cei patru bunici ai mei supraviețuiseră genocidului armean. Ai mei s-au cunoscut în Beirut, acolo unde m-am născut. Am locuit acolo pînă la șapte ani, cînd am fugit de Războiul Civil din Liban și am emigrat în California. Nu vorbeam engleză, nu înțelegeam cultura, am crescut într-o comunitate de lîngă Los Angeles care era în marea ei majoritate populată de armeni-americani. Dar nu cred să mă fi simțit vreodată mai mult ca un imigrant, ca un outsider cum mă simțeam în acea zi, cu Howard Stern la telefon.

Cu toate astea, cred că interviul a calmat spiritele, per ansamblu. Probabil că o firmă de PR specializată în situații de criză ar fi putut considera interviul ăsta drept un exemplu remarcabil de reflecție. Dar nu m-am simțit prea grozav în legătură cu asta. Mă deranjează și în ziua de azi. Nu sînt supărat pe Howard sau pe altcineva, ci sînt dezamăgit de mine. Nu regret că am scris acel eseu, dar regret că nu l-am apărat mai mult. Mi-am reținut loviturile. A fost un moment dificil în care să susții adevărul și, deși am făcut asta scriindu-l, cînd presiunea a crescut, am dat înapoi.

Credeți-mă, a fost un moment intens. Toți erau înfiorați. Cînd deschideai televizorul, pe burtieră apăreau numărul de victime și niște citate scoase din context de la experți și oficiali publici care preziceau care pot fi următoarele ținte – instalații nucleare, stații de tratare a apei, adunări publice. Turneul nostru – care, trebuie să mă credeți pe cuvînt, se numea „The Pledge of Allegiance Tour” (un titlu care, trebuie să recunoaștem, a fost ales cu luni înainte) – a trebuit să fie amînat, din moment ce nu se putea călători în interiorul țării. Am fost printre primele trupe care și-au reluat turneul, deși o adunare de oameni într-o arenă părea un eveniment destul de riscant. Dar în ceea ce ne privește, pericolul a fost amplificat și mai mult prin amenințările interne și prin ura îndreptată împotriva noastră.

Primul nostru single, „Chop Suey!”, practic fusese interzis la radio. Refrenul piesei, „I don’t think you trust in my self-righteous suicide/ I cry when angels deserve to die” – părea, într-adevăr, o referință ireală la evenimentele șocante de pe 11 septembrie, deși fusese, evident, scris cu mult timp înainte. Dar interdicția în sine a fost doar un efort neinspirat al celui mai important conglomerat radio al țării, Clear Channel, de a interzice piesele care (simțeau ei) ar putea deranja ascultătorii deja bulversați de atacuri. Presupun că „Chop Suey!” era candidatul evident pentru această listă a pieselor interzise, cu siguranță și mai evident decît celelalte (printre care „Imagine” de John Lennon, „What a Wonderful World” de Louis Armstrong și „Bridge Over Troubled Water” de Simon and Garfunkel).

În mijlocul tensiunii și al paranoiei, poate se înțelege de ce am cedat. Pot să privesc retrospectiv și pot să văd că, dacă aș fi încercat cu adevărat să-mi exprim părerea atunci, să contest fervoarea patriotardă care cuprinsese țara, aproape cu siguranță ar fi fost în zadar. Nimeni nu voia să audă chestiile astea, și cu siguranță nimeni nu voia să le audă la „The Howard Stern Show”.

Așa cum Edward S. Herman și Noam Chomsky au exprimat în cartea lor, „Manufacturing Consent”, dacă încerci să pui la îndoială premisa sistemului într-un scurtă exprimare, timp de treizeci de secunde, vei da impresia că ești nebun. Eram acolo să dezamorsăm o bombă, să liniștim valul de amenințări cu moartea, să ne asigurăm că nu ne scot și mai multe posturi de radio din playlist-urile lor, să ținem turneul pe drumul cel bun, să-i conving pe colegii mei că încă făceam parte din echipă.

Întotdeauna în System a existat acest sentiment, că mi-ar păsa mai mult de mesajul pe care-l transmitem și de activitatea noastră politică decît îmi pasă de trupă în sine. În fine, probabil că acest lucru era mai adevărat decît îmi dădeam seama sau decît eram dispus să recunosc la momentul acela. Colegii mei crescuseră cu visul de a deveni vedete rock. Eu nu. Îmi plăcea muzica, dar călătoria mea din punct de vedere artistic era încă în stadiu incipient. De fapt, nu studiasem și nu cîntasem cu adevărat în copilărie, și pînă la facultate, cînd pasiunea asta a luat amploare, nu mă interesase. Am avut o viață întreagă – interesantă, stratificată, diversă – înainte ca muzica să devină totul pentru mine. Am fost activist cu mult înainte să devin artist și n-am vrut niciodată să fiu unul dintre acele suflete goale care vorbesc cu milioane de oameni, dar nu comunică, de fapt, cu nimeni. Totuși, în momentul acela, cel mai important lucru era să nu stric totul pentru prietenii mei – sau chiar mai rău.

Uneori, oamenii mă întreabă cît de încîntat am fost cînd a apărut „Toxicity” și a ajuns pe locul întîi, dar nu-mi amintesc decît că eram foarte stresat. Tocmai împlinisem treizeci și patru de ani și nu aveam capacitatea emoțională sau spirituală să fac față la un astfel de nivel de anxietate pe vremea aceea. Recent am început să meditez, dar în primele zile din ceea ce a fost practica mea spirituală, am confundat pasivitatea cu lipsa agresivității. Cînd Howard ne-a încolțit, am știut cum să-l facem mai puțin ostil, dar n-am știut cum să-i răspundem. Nu învățasem cum să confrunți pe cineva, dar să ai compasiune în același timp. Nu puteam învăța, citi sau urma pur și simplu un curs despre asta. Aveam nevoie de ani, de multă experiență și de – aproape – colapsul trupei System of a Down ca să înțelegem complet acest lucru.

Chiar înainte să închid telefonul, Howard a rezumat toată discuția noastră prin fraza: „Serj a fost alături de noi și a spus lucrurile cu adevărat corecte”. Dacă e ceva ce mă scoate din minți legat de acest eveniment e exact fraza asta. N-am vrut niciodată să fiu genul de persoană care spune tot ce trebuie spus pentru a-i face pe toți ceilalți să se simtă mai bine. Asta nu înseamnă că încerc să supăr oamenii, ci mai degrabă că toată viața am muncit să înțeleg felul în care adevărurile dure pot fi transmise în momente dificile, în așa fel încît oamenii să le asculte. Într-un fel, ăsta a fost scopul principal al trupei System of a Down. Sau a fost, cel puțin, pentru mine.

N-am niciun dubiu că dimineața aceea, în emisiunea lui Howard Stern, a fost o oportunitate pierdută. Aveam multe de spus despre politica externă a Americii, despre istoria intervențiilor țării noastre în Orientul Mijlociu, despre cum însăși libertatea de expresie este prima victimă într-un război – dar n-am făcut-o. Am acționat ghidat de temerile mele. Teama de ridicol. Teama de ostracizare. Teama de violență. Teama, ca să fiu sincer, de cum nu m-ar fi iertat niciodată colegii mei de trupă. Dar îmi place să cred că lecția pe care am învățat-o din acest eșec a fost mai importantă decît eșecul în sine.

În acele momente cînd nimeni nu vrea să audă adevărul, atunci este cel mai important să-l spui. Acum știu cum e să-ți ții gura cînd cel mai important este să vorbești. Să vorbești liber. Și am jurat că asta nu se va mai întîmpla niciodată.

Traducere de Sorina Rîndașu

Serj Tankian, „Down with the System”, Hachette Books, 2024