Drumul spre Macondo

La rubrica „Invitatul/invitata Literomaniei” invităm diverşi scriitori, artişti, oameni din domeniul literar şi cultural pentru a ne scrie despre „mania” literaturii (ca să parafrazăm numele platformei noastre), despre gustul/pasiunea lor pentru literatură, despre relaţia personală cu literatura, cu scrisul şi cititul, despre importanţa literaturii în viaţa lor. În acest număr, invitata noastră este eseista și profesoara universitară Rodica Grigore, conferențiar (disciplina Literatura comparată) la Facultatea de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu. Printre cărțile publicate se numără: „Realismul magic în proza latino-americană a secolului XX. (Re)configurări formale şi de conținut” (2015), „Călătorii în bibliotecă. Eseuri” (2016), „Cărți, vise și identități în mișcare. Eseuri despre literatura contemporană” (2018), „Între lectură și interpretare. Eseuri, studii, cronici” (2020). (Literomania)

Nu m-am priceput niciodată să vorbesc despre mine. Nu mi-a plăcut niciodată să o fac, am și evitat acest lucru cât de mult am putut, convinsă că cei care simt mereu nevoia să spună totul tuturor (chiar și celor deloc interesați!), să comunice orice noutate pe care o descoperă (sau pe care doar cred ei că o descoperă) și orice lucru pe care îl văd (ori îl cumpără…) nu fac altceva decât să se transforme – uneori, chiar fără să-și dea seama – în niște imagini false, asemenea unor panouri publicitare personale care, fie ele și frumos colorate, nu înseamnă nimic, nu spun nimic autentic, câtă vreme doar vorbesc, dar nu comunică.

Așa că literatura a însemnat întotdeauna pentru mine tărâmul lucrurilor și trăirilor autentice. Un loc unde nu te izbești la tot pasul de frumuseți artificiale, de imagini retușate la infinit, de zâmbete false. Un refugiu. O salvare. Și o soluție – desigur, nu la toate problemele vieții cotidiene, ar fi imposibil așa ceva, însă la unele dintre ele, cu siguranță. De ce citesc? De ce scriu? Pentru că literatura e dovada că simpla existență nu-i întotdeauna suficientă, ca să-l parafrazez pe Fernando Pessoa. Și pentru că nu pot altfel. Pentru că într-o lume atât de plină de măști, am nevoie de altceva, de ceva adevărat – ceva care să mă salveze de eternele aparențe, de risipirea în rutină. Scriu despre cărțile ori autorii care-mi plac (și) pentru a reuși să spun despre mine, indirect, toate acele lucruri pe care, altfel, nu le-aș putea spune suficient de bine ori pe care, dintr-o foarte veche timiditate, nu aș ști cum să le spun.

Am înțeles toate astea foarte de timpuriu, încă din anii studenției. De fapt, încă mai dinainte, de când am citit pentru prima dată, pe când eram la liceu, romanul lui Gabriel García Márquez, „Un veac de singurătate”. N-am să uit acele câteva zile când pur și simplu n-am mai ieșit din casă, fascinată de acel text care, cumva, purta în el o întreagă lume; și care, incredibil, dar adevărat, reușise să mă includă și pe mine în ea! Pe urmă, și pe „Don Quijote” l-am citit și l-am privit altfel. Dovadă că, într-adevăr, modernii sunt precursorii clasicilor… De altfel, de romanul „Un veac de singurătate” se leagă o amintire care mi-e dragă și care și acum, după ani de zile, încă mă uimește prin stranietatea unei situații pe care nu credeam că-mi va fi dat s-o trăiesc. Și care îmi vine în minte ori de câte ori iau în mână acel volum. Dar la care am ajuns și acum, încercând să scriu câteva rânduri pentru a răspunde invitației atât de generoase a Literomaniei (mulțumesc încă o dată!), tocmai pentru că această întâmplare vorbește, fie și indirect, despre călătoria mea spre literatură. Cred că și despre mine. N-aș putea spune mai bine ce înseamnă literatura pentru mine sau de ce am ales acest drum în viață decât așa, amintindu-mi despre lucrurile astea care exprimă, în felul lor, tot ceea ce, altfel, mi-ar fi greu să aștern pe hârtie. Sau pe ecran.

Cărți, multe cărți, unele aranjate pe rafturi, altele așezate jos, direct pe dușumea. Aer închis și fierbinte, mirosind a hârtie. Căldură și soare. Un soare orbitor care intră pe ferestrele încăperii și în lumina căruia se văd firișoarele de praf pe care orice mișcare le ridică de pe rafturile cu cărți. Acesta e Macondo, un Macondo pe care l-am găsit și în care am locuit câteva săptămâni dintr-o vară pe care n-aș putea-o uita niciodată.

Ajunsesem aici, în acest loc ce părea mai degrabă unul al imaginației, însă era cât se poate de real, pe când îmi pregăteam lucrarea de diplomă, înaintea ultimului an de facultate. O lucrare despre proza lui Gabriel García Márquez. Epuizasem toate cărțile pe care le putusem găsi și mi se părea că nu-i destul, că mai trebuie să citesc. Și atâta am căutat, am întrebat și am insistat, încât, până la urmă am descoperit… nu America, ci, pentru mine, ceva chiar mai important, în acel moment. Iată ce se întâmplase: cu doar câteva săptămâni în urmă, Biblioteca Universitară din Sibiu primise o donație importantă, constând în multe cărți în limba spaniolă, cărți care încă nu intraseră în circuitul oficial și nici nu fuseseră sortate, ordonate, clasificate. Provizoriu, până în toamnă, fuseseră toate așezate într-o încăpere dintr-un sediu secundar al bibliotecii, un soi de magazie spațioasă.

Sătule până peste cap de insistențele mele și, fără îndoială, agasate de prezența mea constantă pe acolo, bibliotecarele au decis să-mi permită accesul la acest fond de carte, încă neatins de alt cititor. Cum era toiul verii, și vacanță pe deasupra, iar o parte din personalul bibliotecii era în concediu, condiția care îmi fusese pusă (și pe care o acceptasem pe loc!) era să ajung în camera unde erau depozitate cărțile cu pricina dimineața, la prima oră, și să fiu închisă (realmente și literalmente încuiată cu cheia!) acolo, dată fiind valoarea respectivelor volume și statutul lor, deocamdată unul neoficial, ca să-l numesc astfel. Zis și făcut! La ora opt fără un sfert eram deja la bibliotecă, așteptând să fiu condusă în micul tezaur cu cărți, iar în urma bibliotecarei, care se grăbea să plece la treburile ei, auzeam cheia în broască. Și rămâneam acolo până la 15.30, când cheia se auzea din nou, ușa se deschidea – și trebuia să plec.

Nu putea fi altfel la Macondo, acel extraordinar Macondo, decât așa cum era în camera plină cu cărți de la etajul al treilea al bibliotecii, unde în fiecare dimineață mă duceam cu bucurie pentru a fi încuiată pentru o zi întreagă. Printre cărți, printre multe cărți despre a căror existență în oraș nu știa încă nimeni, într-o liniște care mi se părea de început de lume, în care se auzea doar scârțâitul stiloului meu și foșnetul paginilor pe care le răsfoiam. Cu o lumină strălucitoare, în care se vedea totul, aproape că-ți puteai percepe mișcările ori respirația în ea – sau, cine știe, poate că-ți puteai vedea chiar gândurile… Și cu un aer fierbinte și ușor prăfos, mirosind a hârtie. Inconfundabil.

Era un august canicular, iar fiecare zi începea cu un cer senin, înalt și albastru-albastru, un albastru intens și adânc, pe care, de atunci, cred că nici nu l-am mai văzut niciodată. Sau, dacă l-am văzut, nu m-a mai atins niciodată în acel fel… Imediat dupa ce bibliotecara pleca, deschideam toate geamurile încăperii, căci înăuntru aerul era închis și fierbinte și mirosea foarte tare a hârtie. Pe urmă, înainte de a începe să citesc, priveam rafturile cu cărți și-mi treceam degetele pe cotoarele lor, orice mișcare ridica firișoare de praf fin, care sclipeau de-a dreptul hipnotic în lumina soarelui care inunda, nemiloasă, totul. Erau câteva clipe de fericire intensă, fiindcă mă simțeam unica stăpână a unei comori, mă bucuram că sunt acolo și că găsisem ceea ce căutam – pentru că într-adevăr găsisem foarte multe cărți extrem de interesante, la care, altfel, mi-ar fi fost imposibil să ajung altfel. Nu mă gândeam pe atunci (însă recunosc că mă gândesc acum, când, cu siguranță, n-aș mai accepta asemenea condiții, nimeni nu le-ar mai accepta!…) ce s-ar întâmpla dacă bibliotecara ar uita să vină să-mi descuie ușa după-amiaza, înainte să plece. Nu aveam, pe atunci, telefon mobil, iar locul unde mă găseam era la etajul al treilea, într-o clădire cu o grădină uriașă. Dar nu mă gândeam decât ce bucuroasă sunt că puteam citi atâtea și atâtea lucruri, într-o liniște incredibilă, simțind, efectiv, nu că toată lumea e a mea, dar, cu siguranță, că e a mea acea parte a lumii pe care mi-o doream.

Nu mi-am dat seama în acele clipe, dar, după ani, am realizat că, într-un fel, mă aflam în camera lui Melchiade din romanul lui García Márquez. Și că, de fapt, eram la Macondo. Nu putea fi altfel la Macondo, acel extraordinar Macondo, decât așa cum era în camera plină cu cărți de la etajul al treilea al bibliotecii, unde în fiecare dimineață mă duceam cu bucurie pentru a fi încuiată pentru o zi întreagă. Printre cărți, printre multe cărți despre a căror existență în oraș nu știa încă nimeni, într-o liniște care mi se părea de început de lume, în care se auzea doar scârțâitul stiloului meu și foșnetul paginilor pe care le răsfoiam. Cu o lumină strălucitoare, în care se vedea totul, aproape că-ți puteai percepe mișcările ori respirația în ea – sau, cine știe, poate că-ți puteai vedea chiar gândurile… Și cu un aer fierbinte și ușor prăfos, mirosind a hârtie. Inconfundabil. Da, încă scriam cu stiloul pe atunci. Și, da, a ține în mână o carte părea o fericire care nu se putea compara cu nimic. Chiar și azi, în epoca ecranelor, tabletelor și publicațiilor electronice, a ține în mână o carte bună este, pentru mine, o fericire neasemuită.

Merg și acum, după ce-au trecut ani de zile de la acea vară, la biblioteca universitară din oraș. Și de câte ori intru în clădire (chiar dacă aceasta nu mai e cea de atunci, ci un sediu nou și foarte modern!), am senzația stranie că ajung la Macondo. Că acolo este cu adevărat Macondo. Cărțile aranjate pe rafturi, aerul în care se pot vedea, uneori, în lumina soarelui, firișoare de praf, liniștea și poate că și (mai ales…) amintirea unei veri caniculare și a unei camere încuiate parcă transformă toate lucrurile și fac ca acea graniță în general foarte clar trasată între realitatea de fiecare zi și literatură să dispară. Îmi place încă să scriu acolo, chiar dacă acum se scrie mai degrabă pe tastatură, în fața unui ecran… De fapt, acolo am scris ultimele pagini dintr-o carte pe care încă de când eram studentă mi-am dorit s-o pot scrie, despre Gabriel García Márquez și realismul magic al prozei latino-americane în secolul XX, și pe care am scris-o până la capăt amintindu-mi de zilele din urmă cu ani, când eram atât de fericită că descoperisem o bibliotecă, încât mi-am dat seama abia apoi că ajunsesem la Macondo. Și, de fapt, că mă descoperisem pe mine însămi. Îmi place și acum să merg uneori printre acele rafturi cu cărți și să le ating cotoarele cu degetele, înainte de a începe să scriu, să-mi spun că sunt ale mele, numai ale mele și că, dacă știi să observi, în viața de fiecare zi se pot întâmpla atâtea lucruri ce par posibile numai în literatură. Doar realitatea nu se sfârșește la prețul roșiilor, câtă dreptate avea Gabo…