„Oh! cât eram de fericit că inima mea se înfiora şi că fusesem în sfârşit în stare să iubesc!”

Se simți slăbit și i se făcu iarăși frig. În ultima vreme i se întâmpla tot mai des. Se ridică și se întinse pe canapeaua desfăcută și transformată în pat, unde se ghemui în poziție fetală: alt lucru care începuse să i se întâmple tot mai des de la o vreme. Se culcă direct pe pilotă, trase pătura peste el și închise ochii. De ar fi putut rămâne așa pentru totdeauna!

În asemenea momente își pierdea tot curajul și era convins că nu mai are mult de trăit; numai Daniela l-ar fi putut convinge că situația nu e chiar atât de disperată, însă de mult îi era tot mai clar că nu îi păsa cu adevărat de nimeni și că nu avea sentimente. Teama ei de orice implicare afectivă devenise exasperantă și era însoțită de o ostilitate și ranchiună crescânde pentru faptul că își dăduse seama de asta, încât ajunsese să o deteste. Faptul că știa foarte bine cât l-ar fi putut ajuta în momentul actual, dar că refuza constant să o facă, cu un soi de încăpățânare neclintită, fără să se sinchisească, îl oripila și îl umplea de furie. „E ca și cum ai trece pe lângă cineva căzut pe stradă, plin de sânge, și l-ai lăsa acolo, de teamă să nu te murdăreștiˮ, conchisese el. Se întrebase cum de o îngrijise pe sora ei muribundă atâta vreme. O dată, ajuns la capătul răbdării după un nou puseu de teamă ca prietenia lor să nu depășească limitele, transformându-se în „altcevaˮ, o întrebase „de când e așa”. „Cred că dintotdeaunaˮ, dăduse ea din umeri. „Minunatˮ își spusese, lămurit. Ce păcat că nu mi-am dat seama mai devreme… Aș fi fugit de ea ca dracul de tămâie.ˮ

„Deci dintotdeauna, adică de copil, ai avut oroare de implicarea afectivă, ai avut mereu spaima de-a nu înșela așteptările celuilalt, de-a nu fi împovărată cu suferința lui și cu cererea lui de ajutor? De-a nu avea de suportat «declarații» ?ˮ Daniela dăduse din cap, dar fără să pară deloc stânjenită. „Ești un monstruˮ, îi venise atunci să îi spună. Dar pe moment se abținuse: încă nu voia să rupă orice punte, şi nu dintr-o dată.

Manifestările fricii de implicare afectivă continuau să apară, și fiecare i se părea mai îngrozitoare ca alta. Când îi replicase, înfuriat și ranchiunos, că nu îi mai vine să revendice nimic și respectiv să îi mai ceară ceva, ea interpretase într-un mod stupefiant: „Asta e rețeta fericirii, ce bine c-o descoperi! Azi nu mai ai revendicări, mâine renunți la nemulțumiri, poimâine te trezești că apreciezi ce ți se întâmplă…ˮ

Uluit și înfuriat și mai rău decât de obicei, izbucnise: „Renunță la asemenea rețete de fericire, că te fac să abandonezi totul.ˮ Și atunci, reacția ei, cu totul neașteptată și neobișnuită, îl stupefiase din nou: „Mi-am promis să renunț la aceste sfaturi, să știi! Chiar azi, după ce am constatat aceeași vehemență a negării la tine ca și la Adela. Asta e… am încercat ce mi-au dictat conștiința și experiența… dar nu cred că trebuie să îmi cer iertare dacă eu sunt fericită astfel. Și nici dacă nu-mi doresc în proximitate spirite neguroase și revendicative. Cât despre mine, știu sigur că nu e vorba de resemnare (poate de predare voii Domnului, care întotdeauna are planuri mai bune pentru noi, s-a dovedit) ci de împăcare. De-aici și fericirea. Dar nu fac rețetă deși mi-ar plăcea să cunoască/resimtă și cei din jur acest sentiment.ˮ

„În fine, un semn ce nu e totuși complet inumană ˮ, își spusese atunci, neîncrezător, gândindu-se totodată cât de mult se pot minți oamenii. „Fericită datorită unui hău de pustiu afectiv…ˮ „Nu-mi vine să cred ca semăn chiar atât de mult cu Adela. Ea era normală, ne-am fi înțeles bine… Da, trebuie să vezi și cum reacționeaza ceilalți, chiar dacă tu ești fericită astfel (dar chiar ești ?!). Îmi pare bine că ți-ai dat seama – înseamnă că nu ești egolatră. Și ai dreptate să nu-ți dorești în proximitate spirite neguroase și revendicative, doar că soluția e… un pic de empatie. Încearcă și ai să vezi.ˮ

Reacția sa firească ar fi fost să îi spună că e smintită și nesimțită, completată cu îndemnul „să se cauteˮ. În loc de asta, comentase ceva mai ponderat: „Faptul că ai ieșit din «cercul tău» mă îndeamnă să îți mai spun ceva: asemenea gesturi, de-a da asemenea sfaturi cuiva suferind, sunt… inumane (prefer să evit termenul clinic, mai dur). E ca și cum i-ai predica cuiva lihnit de foame și subnutrit binefacerile postului. La tine funcționează fin cauza «educației» care te-a făcut să îți împietrești sufletul ca să te aperi de suferință și să renunți la anumite revendicări și nemulțumiri și să apreciezi ce ți se întâmplă. E o apărare disperată, probabil singura posibilă, împotriva unor dorințe normale – pe care eu și Adela, de exemplu le am/le avea –, iar pe de altă parte camuflează pesimismul și depresia pe care le condamni și le critici necontenit la ceilalți. Așa că gândește-te că fiecare se apără cum poate și el de nenorocirile vieții ăsteia, și fii mai îngăduitoare și empatică. Doar că ție ți-e mai comod așa și îți dă o scuză ca să nu te mai implici deloc.ˮ

Dar meandrele dialogurilor și ale modurilor lor diferite de-a gândi continuaseră neschimbate. „Dacă ai vrea, ai găsi timp ca să vorbim la telefon, o acuzase el, reluând o nemulțumire mai veche. Mi-e greu să cred că chiar nu ai avea zece-cincisprezece minute o dată la câteva zile. Sper că nu vrei să mă faci să cred că ai avut timp vara trecută sa mă suni cinci seri la rând, și alte câteva într-un interval redus, și un an întreg nu ai mai avut nicio seară disponibilă !ˮ Iar răspunsul ei, ca de obicei, îl dezarmase și îl agasase: „Ei, hai să nu ne alintăm și să nu revendicăm…!ˮ

Fusese nevoit să recunoască încă o dată că eschivele ei erau de neocolit. „Eludează și o dă pe glumă întruna. Nu îi pasă de ce aș vrea eu, și care e ceva atât de banal, dar probabil ei i se pare excesiv sau «alint»ˮ, încât, din nou agasat, îi răspunsese pe șleau: „Dar gândindu-mă bine, nu mai revendic nimic. Am făcut-o destul și mi-a ajuns postura de solicitant. Și tot degeaba.ˮ Și atunci primise acea „rețetăˮ uluitoare și oripilantă a fericirii, la care ripostase violent.

Încercând să uite de neplăcerea pe care i-o stârneau amintirile despre relația cu Daniela, se întoarse cu gândul la Adela. O notație din jurnalul ei îi plăcuse, dar nefiind sigur ce înțelesul enunțului, o întrebase pe Daniela. „A apărut un bărbat care mă face să zâmbesc dimineața și să vreau să port haine.ˮ „Nu înțelegˮ, îi scrisese el Danielei. „Da, pentru că zăcea pe canapea într-un halat sau cămașă de noapte toată ziuaˮ, îi explicase ea. „Asta era deci !ˮ Amănuntul îl făcuse să se simtă stânjenit, dezvăluind o degradare pe care până atunci nici bețiile, nici gradul în care se dădea atunci în spectacol nu îl făcuseră să o bănuiască.

La un moment dat întâlnise o notație care îl impresionase profund: „Azi mă bucur și îmi este bine. Mulțumesc, Doamne!ˮ Știa ce înseamnă: zilele în care se simțea astfel erau foarte rare și cu atât mai prețioase. Cum ar fi putut să nu știe, când el însuși trăise astfel?!

„Nu-mi vine să cred ce mult semăn cu Adelaˮ, își repetase în gând. Apoi, tulburat, îi scrisese Damielei: „Daca ai face un efort să înțelegi ce înseamnă așa ceva, ai înțelege cam totul despre mine… și, inerent, despre Adela.ˮ Spre stupefacția lui, primise un răspuns pe cât de neașteptat, pe atât de violent: „Eu nu-ți cer să înțelegi cum dormeam în ultimele ei luni de viață, atentă la orice sunet scotea peste noapte… nici să-ți imaginezi cât de greu îmi era s-o bag și scot din cadă sau să o ridic de pe unde pica prin casă și cu ce inimă strânsă plecam la treabă știind că poate oricând cădea departe de telefon fără să se mai poată ridica… Deci te rog să mă scutești de îndemnuri la empatie!ˮ

Lipsa de noimă și agresivitatea replicii îl făcuse să îi dea una pe măsură: „Iar eu te rog să mă scutești de hachițele tale ! Ce-ți veni să-mi vorbești așa ?! S-a întâmplat vreodată să nu înțeleg ceva din ce îmi spui ?! Întâmplător, știu foarte bine prin ce ai trecut.ˮ Nu îi stăteau în fire asemenea violențe de limbaj, mai ales cu femeile care însemnau ceva pentru el și se întrebase cum avea să reacționeze cealaltă. Spre noua lui surpriză, și nu prea, Daniela nu se supărase. „Nu cred că știi decât frânturi … nimeni nu știe (nici măcar Mara)… deci nu poți dimensiunea consumului de tot felul. Dar am notat și te scutesc bucuroasă de hachițele mele. Cel puțin în aceste zile în care mă chinuie gripa dar trebuie să duc la capăt multe treburi importante.ˮ

Nu era prima oară când o atitudine tăioasă o readucea la sentimente mai blânde… ceea ce îl făcuse să își spună, cu o umbră de cinism, că aveau dreptate cei ce susțineau că la un moment dat trebuie să pui piciorul în prag cu femeile. Cândva, avusese tendința de-a face pe plac femeilor, ceea ce se dovedise a nu fi întotdeauna recomandabil. Așa cum se mai întâmplase de la o vreme, revelația îi provocase schimbare esențială a viziunii. „Chiar trebuie mereu să facem un soi de skandenberg psihologic?ˮ

Multă vreme se temuse mereu de ripostele violente ca reacție la propriile sale atitudini agresive. Și știa bine de unde i se trăgea asta.

Desprinzându-se din gândurile apăsătoare, se uită în jur. Nu mai făcuse curat de câteva luni: îi era prea greu să ia aspiratorul din bucătărie, să îi monteze ţevile şi furtunurile şi să îl plimbe prin casă. Noroc să nu se strângea multă mizerie.

Și când se gândea că Melania remarcase o complicitate între ei și că, atunci când este cu ei, discuțiile sunt interesante! Își aminti amuzat cum Melania o plăcuse pe Daniela din cărțile sale – deși între personaj și „modelˮ diferențele erau substanțiale – și ținuse să o cunoască personal la lansarea ultimei lui cărți și, apoi, se reîntâlniseră ultima dată când venise în țară și stătuseră îndelung de vorbă toți trei la localul acela cu un copac mare în curte.

Dar ce se cristalizase de curând era un pustiu afectiv dintre cele mai neverosimile, care și acum i se părea de necrezut. Și atunci își aminti de ceva similar, întâlnit în romanul aceluiași mare scriitor rus care îl pasionase pe unchiul său: visul lui Stavroghin cu tabloul lui Claude Lorrain, Acis şi Galatea, pe care el îl denumise Vârsta de aur și despre care spune în final:„…inima mea se înfiora la aceste gânduri. Oh! cât eram de fericit că inima mea se înfiora şi că fusesem în sfârşit în stare să iubesc!”

Se ridică de pe canapea, unde își petrecea majoritatea timpului – „ca Adelaˮ, îi trecu fulgurant prin minte – și se duse la fereastră. Era un gest pe care îl repetase de nenumărate ori. Strada se întindea cu patru etaje mai jos, cât vedeai cu ochii și pierzându-se la un moment dat, urcând puțin și făcând o curbă, în afara vederii. Curba aceea îl incita întotdeauna, prin porțiunea nevăzută de dincolo de ea, deși știa foarte bine ce era acolo: doar o străbătuse de atâtea ori. Blocurile și casele se înșirau la nesfârșit, cu ferestrele care se luminau de-acum pe rând, flancate de ambele părți de copaci, brazi în cea mai mare parte și, în dreapta, de versantul împădurit urcând la nesfârșit, iar în stânga, de panta care cobora până la strada paralelă utilizată drept contrasens de către mașini. Era o priveliște care îl relaxa de fiecare dată; simplul fapt că știa de existența ei îi dădea o liniște și o siguranță inconștientă.

Își spunea uneori că singura sa reușită desăvârșită – deși și aceasta relativă, în comparație cu a altora – era scrisul. Deblocarea tardivă care îl făcuse să își publice cărțile scrise cu treizeci de ani în urmă se datorase unei prietene, al cărei soț debutase la cincizeci de ani și îl întrebase retoric: „Și tu ce faci? Aveai niște chestii extraordinare.ˮ Fusese ca un declic, iar instaurarea epidemiei mondiale îi accelerase determinarea. Apoi, scrisese ceea ce considerase a fi primul său roman adevărat, pornind de la o experiență supranaturală avută după moartea tatălui său, și care apăruse la editura care îl debutase cu volumul de eseuri care, și el, zăcuse treizeci de ani deoparte. Avusese parte și de prima lansare de carte, și atunci apăruse, ca din neant, Daniela, care îl secondase în scrierea următoarelor două cărți, pe care le considera, deopotrivă, cele mai reușite. Se gândise, amuzat, că femeile fuseseră, în ambele cazuri, un stimulent remarcabil și își amintise, prin contrast, de experiența inversă a regelui Henric al II-lea al Angliei, care se plângea că ar fi putut cuceri Europa, „dar au fost femei în viața meaˮ.

Fuseseră, de altfel, un stimulent și în continuare, prin aprecierile pe care i le transmiteau. De la psihanalista lui, Mihaela, care spusese că e „minunat de talentat în a transmite tristețea, durerea, singurătatea și speranțaˮ, că „citind am fost cu dumneavoastră în întuneric în toate întâmplarile suferinței viiˮ și că e „singurul scriitor care e atent cu personajele, fiind viu cu ele și ținând la ele fiindcă nu sunt pretexte în viață pentru a scrie și că „e uluitor pentru că viața dumneavoastră n-a fost ușoară. Aveți inima vie.ˮ, și până la Madi, care îi scrisese în stilul ei foarte personal „Ma biche, très bien écrit. Cu analiza ta clinică şi studiul sub lupă, ca de obicei, minuţios şi sincer. Îmi placeˮ, pentru ca la ultimul fragment publicat într-o revistă, să îl copleșească de-a dreptul: „La fel de bun analist ca întotdeauna, plonjând în spaţiul sinelui şi scoţând de acolo peisaje fantastice, demne de atmosfera tenebrelor fantastice inaugurate cândva de lord Byron.ˮ

Fragment din romanul în lucru „Ocazii pierdute”