Flash fiction stories – aprilie 2024: „Mesaj într-o sticlă” de Daniela Albu

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Mesaj într-o sticlă

Daniela Albu

Rochia era superbă, exact cum o visase: absolut impecabilă. Irina a plătit cu cardul și a cerut cu amabilitate să fie expediată acasă. Apoi l-a sunat pe șofer pe telefonul mobil. Era supărată de lipsa lui de disciplină. De multe ori părăsea mașina sub diferite pretexte, fie ca să cumpere un sandviș, fie un ziar, sau orice altceva. Obișnuia să ofere atât de multe explicații și scuze încât era inutil să te deranjezi chiar să-l întrebi unde fusese. Nu putea înțelege cum de o companie atât de mare continuă să îl țină în serviciu de atâția ani. Dar se calmă spunându-și că, deși era directoare de departament, nu avea nicio scuză că îl folosește în interes personal.

Se destinse pe bancheta din spate, întrebându-se pentru o clipă dacă complimentele designerului fuseseră sincere. Îi tot spunea cât de minunat arăta în rochia ei de logodnă. Ideea fusese să fie de o simplitate elegantă, fiindcă amândoi își doriseră ca ceremonia să aibă loc pe malul mării. Se gândi că totul merge conform planului. Soacra ei fusese extrem de utilă cu logistica, în timp ce propriei ei mame îi păsa mai puțin, sau cel puțin așa i se păruse când fusese să discute cu ea și o găsise relaxată la piscină, savurându-și ginul cu tonic. Maică-sa i-a repetat cu sarcasmul ei obișnuit de ce nu suporta nunțile și înmormântările, cu toate că i-a reamintit că nu e vorba deocamdată decât despre logodnă, tot insista să nu se grăbească, să nu facă o mare greșeală. Irina nu avea de gând să asculte toate aceste sfaturi. Nu era ea de vină pentru divorțul părinților și se simțea încrezătoare în viitor. Alin era un tânăr frumos. Ei i se părea puternic și promițător și, ce era cel mai important, avea încredere în el. Invitațiile la logodna de pe malul mării erau superbe și neobișnuite, de un bun gust ireproșabil. Prietena ei cea mai bună a avut acea idee genială de „mesaj într-o sticlă”. Invitațiile, tipărite pe hârtie de pergament de calitate rafinată, au fost rulate, legate cu o panglică subțire albastră și așezate în sticle drăguțe, cu o altă panglică subțire albastră pe gât, purtând o etichetă frumoasă cu numele invitaților. În interiorul sticlei, era un strat de nisip cu pietricele și scoici, iar pluta avea aplicată drept ornament o stea de mare minusculă: o idee originală. Peste două zile, vor fi logodiți pe malul mării.

Deodată simți nevoia să fie în brațele lui.

— Treci pe la biroul lui Alin, te rog! îi spuse șoferului, când erau la doar câteva străzi distanță.

Știe că mai sunt atâtea alte detalii de pus la punct și că mama lui Alin deja o aștepta să ia prânzul împreună, dar nu poate rezista impulsului puternic de a fi ținută în brațele lui o secundă.

Biroul directorului adjunct era gol. Nici măcar secretara nu era acolo. Recepționera a recunoscut-o și a informat-o că ieșiseră toți în pauza de prânz la restaurantul din apropiere. A traversat strada și a intrat în restaurant. Alin nu era acolo. A văzut-o pe secretara lui luând prânzul împreună cu alți colegi, dar nu a vrut să o întrerupă. Secretara a recunoscut-o și a venit să-i spună foarte politicos că Alin avea o programare la dentist. Irina se simți stânjenită și se întoarse la mașină.

Mașina s-a oprit la semafor înainte de a traversa podul. Încă se gândea la rochie când i-a văzut acolo, la intrarea în micul parc, sărutându-se cu pasiune, Alin și o tânără roșcată atrăgătoare.

Nu putea să respire și amuțise, deși se simțea ca și cum ar fi fost înjunghiată. Mașina își continuă traseul. Rămăsese împietrită. O fulgeră în gând imaginea invitațiilor, mesajul din sticlă. De fapt, fusese o idee tâmpită, fiindcă cine lasă un mesaj într-o sticlă lansează în necunoscut o chemare disperată de ajutor. Șoferul impasibil își bea sucul ținând volanul doar cu o mână. „Nunți și înmormântări”, avea dreptate mama ei. Va trebui să contramandeze întâlnirea de la prânz? Ce era de făcut? Noroc că logodna este programată pentru poimâine.

Plânse în tăcere, lacrimile șiroiau în neștire pe fața ei îngrozită, complet nemișcată. Șoferul se prefăcea că nu vede nimic, cu același profesionalism cu care se prefăcea că nu-l observase pe Alin sărutându-se cu femeia aceea. Îi trecu prin minte că poate era totuși ceva de capul lui de își păstrase slujba asta atâta timp.

Apoi nu se mai gândi decât la frumusețea rochiei și la ziua de poimâine.

Daniela Albu este poetă, prozatoare şi editoare în grupul LiterNautica, membră a cenaclurilor şi colaboratoare la Cenaclul Societății române de haiku, cenaclul Bucureştiul Literar şi Artistic, Arena literară, cenaclul „Poeții cetății”, Monitorul de poezie, cenaclul Maximist, Instituto Cultural Colombiano Casa Poética Magia y Plumas, Grupul literar Art Creativ, Cenaclul „Lucian Blaga”, Sebeș, Cenaclul „Alexandru Vlahuță” Râmnicu Sărat, Cenaclul „Nicoale Labiș”, membră a paginii Club des Poètes.