Flash fiction stories – aprilie 2024: „O frumoasă, Doamne!” de Emanuel Pope

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

O frumoasă, Doamne!

Emanuel Pope

Urăsc să fiu patetic deși ăsta e numele meu și ca să mă ascund cumva de câte ori beau îndrăznesc să-mi învârt spiritul și arta, atâta cât este, în exact inversul a ceea ce sunt. Așa și azi, ieri, mă rog, depinde când vei citi toate astea. Am eu bafta asta, ca lucrurile să mă întâlnească mereu în unghiul lor cel mai obscur sau interzis. Anume, ieri am fost la marea petrecere irlandeză și fiindcă de-acum am ajuns să fumez numai când beau, am ieșit afară din pub. Și cum aici marile momente niciodată nu se întâmplă înăuntru, de cate ori te hotărăști să ieși puțin și să iei ceva aer liber știi clar că afară e întotdeauna adevăratu’ spirit dur al serii și e normal să fii pregătit să pierzi sau să câștigi totul în două minute. Nici nu mi-am aprins bine țigara și a început jocul:

-ești irlandez?

-nu.

-dar de unde ești?

– România.

– ah, you are gypsy too.

– nu, nu sunt. Deși mă gândeam că noi făceam mișto mereu de tata că e țigan blond. În fine…

– o, tu ești, te văd după ochi și vă știu. Am stat odată cu două fete din România. Tradu-mi: te sărut!
Cea care-mi vorbea era clar the most beautiful girl you’ve ever seen, o văzusem și o remarcasem cum toți o făcuseră în pub. Ai fi văzut-o și orb dacă ai fi fost și chiar dacă totul țipa în tot ce era nu puteai să o ignori, cum sta în pantalonii ei roșii, pe tocuri roșii și mijlocul ei îți ajungea pe undeva pe la jumătatea pieptului. Și acum îmi vorbea:

– sunt o traveller, știi? Din Watford. Cunoști?

– da, știu, am fost pe acolo.

– știi? eu sunt mândră de familia mea și așa și verii mei de aici (în jur erau câțiva mostruoși cu care nimeni nu ar fi vrut să aibă de-a face). Noi nu suntem ca țiganii ăia care se rușinează. Știi. Suntem mai buni ca țiganii englezi. Ăștia mereu se dau că nu sunt. Noi nu suntem așa. Vrei o țigară?
Îmi terminasem țigara și nu voiam, dar nici n-aș fi spus nu. Din multe motive. În plus, eram amețit și îmi plăcea s-o văd cum îmi dansa în timp ce îmi vorbea. Pentru că asta făcea. Ținea un ritm al ei și-și balansa trupul. Ușor, ușor, în fumul de țigară.

– am 21 de ani, tu?

– 55 și…

– ești? nu!

– sunt.

– uite, acolo. Și-mi arătă pe geamul pub-ului înăuntru. Ea e mama mea. 37. Ce zici de ea?

– frumoasă! Și era. Și pe ea o văzuse bine toată populația pub-ului. Îmbrăcată în colanți în tipare africane, nu aveai cum s-o ratezi. Plus balcoanele.

– toți o plac! Ești singur?

– nu, cu prietena mea, e din Kerry.

– you f * bastard. Femei dure! Norocosule! și ce faci pe aici?

– petrec!

-auzi! Petrece? Și se adresă râzând tuturor sau niciunuia de față.

Pentru un timp mă lăsă și, după câteva minute, după ce mi-am stins țigara, am făcut stânga-mprejur și am dat să mă îndrept spre ușa de intrare, bucuros că scap doar cu atât. Dar nu. Cum nu aveam încotro și treceam pe lângă grupul lor numeros, ea se întoarse ca și cum își plănuise mișcarea și mă apucă de braț:

-ai curaj să dansezi cu mine? Știi, cu mine nimeni nu dansează pentru că le e frică de verii mei. Tu ești străin.

Ce puteam face? intrasem amandoi de braț și cum muzica era în toi, deja eram în mijlocul atmosferei. Normal, ea arăta dansând tot ce-i putea tinerețea, iar eu făceam doar așa față situației, simulând că totul ar fi o greșeală. Viața e dură, îmi spuneam, deși o încântare aș fi măgar să nu recunosc că exista. În fine, s-a sfârșit și cântecul, și circul, a mai făcut o piruetă și era atât de frumoasă, Doamne! Eu mi-am spus că am îmbătrânit rău și, neașteptat, ea m-a condus la masă, unde era prietena mea.

-ești o norocoasă!

I-a spus solemn și s-a înclinat oarecum artificial, dar și adevărat totodată în fața ei. Și cumva mi-a indicat să mă așez. Am ascultat-o. Ne-a pupat apoi pe toți și-a plecat. S-a topit. Eram vreo cinci la masă. Toți râdeam. Dar râsul fiecăruia, chiar și surprinși cum erau majoritatea, era altfel de râs. Când mi-am băgat nasu’ în guinness-ul meu ca să salvez orice tăcere, băutura era plină de mirosul trupului ei. Nimic, ever, nu va opri tinerețea să fie ceea ce este. Tipul de alături, de vreo 70, fost rocker, s-a aplecat după un timp către urechea mea și mi-a spus atât: God is good!

…

Vă mulțumesc! și probabil, nu probabil, ci sigur, dacă n-aș fi băut, nu v-aș fi povestit toate astea.

Emanuel Pope s-a născut la Brăila, în 1969. Din 2002, pe meleaguri străine, acum trăind la Londra. A debutat în reviste ca poet și prozator, și a publicat în antologii, private sau publice, dar și câteva plachete și volume de versuri, o broșură cu proză scurtă și mai multe traduceri.