Flash fiction stories – ianuarie 2024: „În grija Anei” de Ana Mirabela Diacu

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

În grija Anei

Ana Mirabela Diacu

Se aud cheile în ușă, apoi pași pe hol:

-Am ajuns, mamă! Cum te simți? Câteva zile voi sta doar cu tine. Poftim, ți-am adus narcise din grădina mea, un buchet proaspăt și parfumat.

Femeia zâmbește. Chipul ei se limpezește ca o apă clară.

-Mulțumesc! Ce bine că ești aici…!

Fata o îmbrățișează și îi sărută mâinile:

-O să fie bine, mamă! O să fie bine!

Bătrâna e întinsă într-un pat micuț, cu lenjerie albă. Poartă cămașă de noapte roz, din bumbac. Camera ei este mică și răcoroasă. Pereții sunt acoperiți cu tapet alb cu flori mici, roșii. Lângă pat se află o noptieră pe care sunt așezate câteva cărți, ochelarii, o icoană a Sfântului Arhanghel Gabriel și o fotografie alb-negru a unui bărbat frumos, cu mustață și pălărie neagră. Lângă geam se află o bibliotecă plină de volume vechi, îngălbenite; alături un lampadar cu lumină galbenă, difuză. Pe peretele dinspre ușă, o vitrină cu pahare și bibelouri vechi.

Tânăra deschide larg ferestrele. Aerul curat de primăvară umple repede toată încăperea.

-Vrei să stai mai aproape de fereastră? Îți aduc un scaun aici? întrebă ea.

-Nu, nu… rămân întinsă, mulțumesc.

Bătrâna nu se simțea în stare să se ridice. Adulmecă toate mirosurile: de pin, de brad, de pământ ud, de flori. Casa ei se află chiar la marginea unei păduri.

Aerul ușor rece face ca fața să nu îi mai fie atât de palidă, obrajii prind încet, încet o nuanță trandafirie. Aerul acesta parfumat și răcoros o făcea să simtă cum îi mișcă sângele prin vene, o făcea să se simtă încă vie, dar nu pentru mult timp. Știa că nu mai are mult, nu era nevoie să îi spună nimeni că se apropie de sfârșit. Îl simțea așa cum simți furtuna când e foarte aproape.

Trupul ei ceda cu fiecare zi care trecea. „Bătrânețea e mai urâtă decât se spune, de fapt” se gândea. Parcă era închisă într-o carcasă, într-o mașinărie grea, nefuncțională. Mintea îi era însă conștientă de tot ce o înconjoară, lucidă și trează. Poate tocmai discrepanța aceasta era cea care dădea naștere atâtor suferințe.

Se simțea neputincioasă și îi părea atât de rău că toată grija a căzut pe fetița ei. „Ai milă de noi, Doamne, ai milă de noi” își spunea femeia oftând.

-Ți-am pregătit supa ta preferată, spune Ana apropiindu-se cu un bol aburind.

O hrănește pe mamă încet, lingură după lingură… îi șterge gura și o alintă apoi pe creștet.

-Încă puțin, te rog, mai mănâncă puțin. După-masă, îți voi da haine curate și îți împletesc părul, dacă vrei.

Bătrâna zâmbește și face un semn discret de aprobare.

Soarele coboară încet după brazi. Casa e curată, rufele spălate și întinse afară, pâinea pentru mâine e băgată deja la copt în cuptorul sobei. Bătrâna a adormit. Frântă de oboseală, Ana se întinde lângă mama ei, la marginea patului. O privește cum doarme și se gândește că în scurt timp nu o va mai vedea. Parcă și trupul ei s-a micit de la o vreme. Cât de greu îi va fi! Încercând să alunge gândurile negre, fata trage adânc aer în piept și închide ochii. Toată camera miroase a narcise. Își amintește de copilărie, de frații ei…

În fiecare primăvară plecau la cules narcise în poiana cu același nume. Când a mai crescut și au luat-o și pe ea pentru prima oară în acel loc, a fost mai mult decât un vis. Au plecat de dimineață. Era o zi senină, cu soare și vânt cald. Au apucat-o pe Drumul Căruțelor. Aveau de mers câțiva kilometri buni. Împreună cu ei au plecat și alți copii din sat, era deja o tradiție să aduci narcise din poiană, imediat ce ele înfloresc.

Pentru Ana, părea că drumul nu se mai sfârșește. Era din ce în ce mai cald. Au urcat câteva dealuri și au continuat să meargă pe cărări. Și chiar când simțea că nu mai poate continua, iar tălpile o ardeau, în fața ei a apărut imaginea aceea pe care nu avea să o mai uite nicicând: câmpuri întregi de narcise albe se întindeau înaintea ei, delicate și fragile. Era o altă lume. Totul părea ireal, mai frumos decât cel mai frumos lucru văzut vreodată.

Se așeză la umbra unui copac și se bucura de răcoarea ademenitoare. În jur, peste tot, doar flori. Mirosea divin. Foarte aproape de ea curgea un izvor. Se aplecă să bea și își potoli setea cu apa rece și limpede. Se auzeau râsetele și chicotelile celorlalți copii care culegeau flori și alergau.

Ana se așeză iar la umbra copacului și privea nemișcată spre întinderea puzderie de flori.

La un moment dat, se făcu liniște. Nu se mai auzeau nici păsările, nici glasurile celorlalți copii. Se ridică și începu să alerge în căutarea fraților ei. Copacii se transformaseră în niște vietăți stranii care își mișcau mâinile în aer, iar din pământ se ridicau flăcări mari ce mistuiau totul în calea lor. Norii de fum acopereau soarele și lumina scădea în intensitate. Fetița începu să strige și să ceară ajutor, însă nimeni nu îi răspundea. Păsările scoteau sunete stranii, iar țipătul lor o înfiora.

Pustiu, flăcări și fum. Ana se îndreptă către izvor și începu să își ude hainele și părul, pregătită să treacă prin focul ce o înconjura: „Trebuie să scap de aici!” își spunea.

Făcu doi pași în spate, pregătită să își ia avânt și să treacă prin văpaie. Pentru o clipă, își aduse aminte de mama care o așteapta acasă. Pentru ea trebuia să scape de aici, pentru mama.

-Mamă, mamă! strigă Ana și sări din pat.

A fost un vis, ce bine că totul a fost doar un vis. Bătrâna doarme liniștită lângă ea.

Pe sub ușa camerei, însă, se strecoară un fir gros de fum. Fata fuge repede să deschidă toate ferestrele; în bucătărie pâinile au ars în cuptor.

-Nu sunt bună de nimic, de nimic! își zise printre lacrimi.

Ana-Mirabela Diacu (n. 1986) este absolventă a Facultății de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. În prezent este asistent medical de farmacie. Scrie poezie pe grupurile: Cenaclul literar noduri și semne, Cronopedia, Literatura pe tocuri, Cenaclul maximinist, Cenaclul literar „Țara cuvintelor”, Poesis 2020, Arta poetica, Radio Poema, Arena literară, poezie.ro, Clipa de alb, Jurnal poetic, Literatură pe tocuri, Cercul literar de la Cluj. A participat la proiectul „Poemele izolării” realizat de către Muzeul Național al Literaturii Române Iași în martie 2021. Cele mai recente texte de proză au fost publicate în revista Liternautica, aprilie și septembrie 2022. Primul volum de versuri „Lumini și umbre” a apărut în februarie 2023 la Editura Heyday Books.