Flash fiction stories – martie 2022 (II)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Gri închis

Alexandra Niculescu

Pace paix paz peace, deci pace începe cu p, aceeaşi literă cu care încep putere şi paradox. Omul ar trebui s-aducă nişte frumuseţe în lume, s-o facă plină de culoare şi nu mă refer doar la genul de culoare puternică pe care o au pereţii caselor din America Latină, dar uite că acum e pace din nou, s-au retras agresorii din ţara agresată şi ce-a mai rămas? Numai griul, nu oricare, ăla închis, fumuriu, în urma lor, asta e culoarea neculoare, nu altele. E păcat pentru că ar putea da bine griul ăsta în nişte combinaţii de haine sau mobilă sau clădiri.

Acum toate femeile îşi vopsesc părul în gri închis fumuriu ca să arate că nu uită, că orice reconstrucţie începe pe ruine gri închis fumurii. Facem ceva să nu se uite aşa repede, spun ele, ca şi cum s-ar mai putea uita. Nu s-au uitat multe, dar asta n-a împiedicat nimic.

Merg cu metroul şi cu autobuzul şi văd capetele bărbaţilor: nu s-au schimbat, le recunosc, aceleaşi chelii mândre, acelaşi păr negru, acelaşi blond spălăcit, totul ca-nainte, în timp ce noi toate ni l-am vopsit în gri închis.Lung, scurt, buclat, spiralat, electrizat, în coc, în coadă, împletit, drept, tot e gri închis. Exact ca ce-a rămas în urmă.

Până acum griul era al asfaltului, al cerului înnorat, al ochilor unui băiat, al caloriferului electric necesar în casele fără centrală termică, al blugilor care atrag mai mult decât alţii, al copertei cărţii unui scriitor pe care mulţi îl iubesc şi mulţi nu pot să-l sufere – cum se întâmplă mereu-, al rochiei lui Kate Middleton, aia ieftină de la Zara, al maşinilor care te stropesc la semafoare. Şi după ce-a acoperit o ţară întreagă, acum e al tuturor femeilor.

Pe mine m-a chemat Sara să le vopsesc pe ea şi pe cele trei fete pentru c-am lucrat într-un salon odată şi să iasă ca lumea, a zis. Treaba a mers bine până laAna,cea mică: nu voia în ruptul capului, de ce să facă ea ca toată lumea? Stătea cocoţată pe birou şi dădea din picioare dacă cineva se apropia, aşa că m-au lăsat singură cu ea s-o conving cu vorba bună. Înainte de asta, surorile ei şi maică-sa au defilat prin cameră şi i-au tot arătat: ce nu-ţi place? Arată şi bine, dar ea se strâmba şi se punea pe bâzâit. Nu ştiu de ce-au crezut că pe mine o săm-asculte, n-am talente din-astea şi niciodată n-am vrut să conving pe nimeni de nimic, fiecare să facă ce-l taie capul, dar acum mă simţeam datoare.

Nu-ţi place culoarea în general? am încercat eu. Mie, de exemplu, îmi stă chiar aşa nasol? Arăt altfel decât mă ştii? A dat din cap că da. Păi nu mai eşti tu, chiar când râzi, parcă nu eşti veselă, nu zic c-arăţi mai babă, dar mai tristă, da. Şi pe urmă tu eşti tu, dar gândeşte-te cine-o să se mai uite la mine?

Mi-a făcut semn să m-aşez lângă ea, pe birou, şi-a lăsat şi ea picioarele în jos, şi ni le bălăngăneam amândouă ca şi cum eram pe marginea unei piscine, în plină vară şi ne fereamde soare şi de stropii aruncaţi de copiii care strigau şi fugeau de jur-împrejur.

De ce să nu se uite? Nu griul din părul tău o să-i oprească.

Bine, dar eu logica n-o pricep. De ce trebuie noi să facem chestia asta, cu ce mai ajutăm acum? Şi de ce noi?

Am ridicat din umeri şi m-am dat mai lângă ea.

Cum se numea cartea aia pe care-o citiţi voi, toţi adolescenţii? Nu era ceva cu gri în titlu?

A râs şi m-a privit mirată. De unde ştii c-am citit-o? N-am citit eu prostia aia.

Am împins-o uşor cu umărul. Lasă, că ştiu, la fel am citit şi eu când aveam exact vârsta ta „Jurnalul Laurei Palmer”. Mi-am cumpărat-o singură şi n-am arătat-o nimănui, ştiam că n-ar trebui s-o citesc, dar ştiam că sunt multe scene din alea în ea şi eram curioasă.

Bine, şi? Ce vrei de fapt? Să-mi fac părul gri închis pentru asta?

Nu, nu pentru asta, ştii pentru ce.

Ea s-a dat puţin în spate şi s-a sprijinit cu palmele de birou. Dădea din cap ca un copil care nu vrea să deschidă gura: ştiu, ştiu, solidaritate şi toţi împreună. Nu sunt de acord. Nici că din cauza unuia s-au măcelărit o groază de oameni care n-au cerut nimic, nici că noi trebuie să facem gestul ăsta. Unde e alegerea? Unde e libertatea? Nici ei n-au avut-o, nici eu,atunci ce arătăm? Chestia asta, solidaritatea, eu zic că trebuie să vină din tine, din om adică, nu să fie impusă, cu ce suntem altfel dacă facem un gest bun dar practic îl impunem?

Mă uitam prin cameră, aşa fac eu când nu găsesc ce să spun: erau nişte şosete îndesate între elmenţii caloriferului, era un tricou mototolit pe pat şi era rucsacul ei aruncat pe jos, din care ieşeau căştile mari de culoarea căpşunei, aşa că m-am legat de ele: uite,bine,o să ai părul gri închis cum nu-ţi place, dar poţi să porţi în continuare căştile astea, şi cu ele imposibil să arăţi ca o babă sau prea tristă sau cum zici. Nu simţi şi tu ceva, nu ştiu, un fior, acolo, când vezi că se-adună lumea, de exemplu, şi cântă împreună sau când toţi fac acelaşi gest ca să se ştie că înţeleg ce s-a întâmplat, nimic?

Şi-a ridicat picioarele din piscina noastră imaginară şi acum stătea turceşte şi-şi tot aranja părul după urechi. Când mi-a răspuns avea vocea şi mai subţire şi mă privea de parcă eu decideam: nu e vorba despre asta, ce te faci că nu-nţelegi? E că nu suport să mă simt constrânsă, obligată să fac ceva, iar pe urmă imaginea de ansamblu, din care fac parte, să fie una armonioasă. Nu e alegerea mea, dacă vreau să arăt că ştiu ce-a fost, vreau să fac singură ce-mi trece prin cap, habar n-am acum ce, poate să ies goală puşcă şisă scriu pe mine că-mi pasăsau să trimit câte o scrisoare în fiecare zi unei familii sau orice, înţelegi? Dar nu asta, pentru că nu vine din mine, e tot un lucru impus, cum a fost la ei, nu pot.

Ar fi trebuit să continui, să mai încerc, să aduc alte argumente, eu doar i-am zâmbit.Aş fi vrut s-o mângâi pe păr, dar m-am abţinut, m-am dat jos de pe birou, am văzut că mi se agăţase ciorapul, m-am plimbat puţin prin cameră şi m-am oprit în faţa televizorului. Era un ecran negru şi eu mă uitam în el: culorile mele se vedeau estompate, rochia era vag albăstruie, am făcut un pas înapoi, unul înainte, şi nu-mi dădeam seama ce culoare are părul meu. Am vrut să mă întorc spre ea să-i spun asta, dar m-am răzgândit.

Bravoo, Bill!

Oana Neda

-Bravoooooo, Bill!- vocea de la 2171 km în linie dreaptă îl emoţionă mai tare decât fusese pe toată durata ceremoniei. Ți-am spus eu că eşti latura genială a familiei? Hai, ia-l pe Mîţ şi la băut cu voi!

Iubeşte la nebunie să vorbească cu Maria la telefon. De când s-a mutat cu Mîţul în Anglia, vorbesc o dată pe săptămână. Şi râd cu lacrimi de infantilismele lui taică-său, de colegii de la Universitate, de regimul alimentar impus de Mîţ, de prostiile debitate de prietenii comuni, pe care Maria le povesteşte plină de şarm şi extrem de „vizual”.

L-a încurajat întotdeauna. Îşi aminteşte scandalul monstruos făcut de taică-său când a obţinut bursa în Anglia. E adevărat, era în clasa a zecea, iar bursa era oferită de Fundaţia Soros, la momentul la care bătrânul era fan activ al ziarului „România Mare” şi îl dorea pe Vadim preşedinte. O vede clar pe Maria, în uşa bucătăriei, cu mâinile în şolduri şi un zâmbet sarcastic pe figură, explicându-i ritos lui taică-său perspectiva unui profesor de ţară. Pe măsură ce o asculta, spectrul păstoririi în engleză a fiilor de ţărani cooperatori din Zorleni devenea din ce în ce mai apăsător.

Au plecat împreună la Otopeni. Era un ger de crăpau pietrele şi compartimentul de clasa I avea geamurile acoperite cu promoroacă.

-Să îţi rupi mâinile şi picioarele, Bill!- i-a urat sec înainte de check-in. Apoi s-a întors pe călcâie şi a plecat fluturând poalele paltonului ăluia mov, oribil şi lung. Fără lacrimi, fără îmbrăţişări, fără nimic.

-Bravoooo, Bill!

A fâşâit a victorie plasa coşului. Trei puncte şi victorie muncită. Îi plac colegii de clasă ai Mariei. L-au „adoptat” fără rezerve şi de vreo câteva luni joacă baschet cot la cot cu ei. Şi pentru ei, slavă Domnului, e tot Bill „just Bill”, aşa cum l-a prezentat Maria, când l-a adus prima oară. Avea palmele transpirate, dar i-au trecut emoţiile după primele pase. A jucat în delir până când s-au aprins luminile de la felinarul din colţ şi a ţopăit fericit spre casă, repetându-i Mariei la nesfârşit cum a interceptat el pasa de la Bogdan. După aia şi-a dat seama că ea fusese pe trepte tot timpul jocului şi au râs din nou, ca doi demenţi, cu câte o îngheţată în mână, în drumul spre casă.

-În seara asta rămânem la bunica, Bill.

Probabil că taică-său avea iar şedinţă la partid şi avea să vină acasă beat. Dar la bunica era bine, că era linişte. Urcau amândoi pe magazia de lemne, îşi puneau mâinile sub cap şi stăteau uitându-se la cer. Maria fuma câte o ţigară. I-a dat şi lui una iarna trecută. Kim mentolat. Dar a speriat-o groaznic, că i s-a făcut rău de la fum. Şi nu mai vrea să o supere pe Maria, aşa că stă liniştit cât ea fumează şi vorbesc despre Nichita Stănescu şi despre băieţii din echipă.

-Bine, Bill!

Atât a apucat să audă, horcăitul Mariei, care era chircită lângă calorifer, în colţul camerei. El reuşise să o scoată pe maică-sa din încăpere, să îi deschidă uşa de la intrare şi să îi şuiere: „du-te la bunica”!

S-a întors la timp ca să vadă cum bocancul lui taică-său se înfigea în stomacul Mariei. O dată, de două ori, de trei ori. Şi-a înfipt unghiile în palme şi a rămas în uşă.

Tu eşti mic, lasă că mă descurc eu. Dacă se mai întâmplă vreodată, trebuie să o iei pe mama şi să fugiţi la bunica, înţelegi?

Îi spusese asta acum câteva luni, când a stat cu ochiul vânăt vreo două zile. Apoi ea a zâmbit şi au jucat, până târziu în noapte, jocul lor preferat: unul spunea titlul unei melodii, iar celălalt trebuia să o fredoneze, iar dacă greşea, primea o pedeapsă. A adormit şi a luat-o pe Maria în braţe prin somn; lipit de spatele ei, se simţea la adăpost: de palma lui taică-său, până şi de golănaşii din cartier, care îl puneau să fure ţigări pentru ei…

-Bravoooo, Bill!

O priveşte mândru de faptul că a reuşit să desfacă inelele prin care e trecut lacătul ce încuie uşa cămării. Nu e tocmai convins că bunica nu va număra borcanele de dulceaţă de cireşe amare şi nu îi va altoi o palmă la fund, când va constata că se împuţinaseră. Ce mai contează? Depune recipientul pântecos în mâinile Mariei, care îi ciufuleşte părul.

-Ai zis că sunt mai tare ca d’Artagnan, nu? îşi infoaie pieptul micuţ, strâns în tricoul albastru cu barcuţe albe şi roşii.

-Păi, cum altfel? Maria ciuleşte urechea spre uşă: Ia mai ia şi unu’ cu caise.

-Bravoooo, Maria!

Acum două zile s-au luat în braţe, că era 14 februarie; nu sărbătoreau Sfântul Valentin, ci ziua lui de naştere, singurul eveniment care făcea data aia din calendar digestă, spunea ea. Bill venise în Iaşi. Au stat o seară întreagă şi jumătate din ziua următoare la poveşti. S-au dus până şi la teatrul de păpuşi şi s-au aşezat, cu genunchii la gură, priviţi curios de picii abia coborâţi din cărucioare, să privească atent povestea cu împăratul japonez şi pasărea lui fermecată. Apoi s-au plimbat prin Copou. Pe 15 seara, Maria l-a îmbrăţişat strâns de tot, şi-a pus rucsacul negru pe umăr şi a plecat spre spital; „un banal neo de sân”- aşa îi spusese, retezându-i orice întrebare suplimentară.

-Ne vedem mâine pe la amiază, sis! i-a spus. Las’ că spăl eu vasele şi scot şi câinele la plimbare, da?

Iar acum stă ţeapăn ca un cuier în mijlocul rezervei cu pereţii vopsiţi până la mijloc în verde brotac. Lângă patul Mariei tronează o chestie metalică ce are atârnată o perfuzie care picură calm. Aşază atent freziile grena în vasul cumpărat din Piaţa Unirii şi îi zâmbeşte bătrânicii din patul alăturat.

-Mata eşti Bilă? Că mi-o zis să o trezim când vii, că vrea să te roage să îmi povesteşti şi mata cum aţi furat dulceaţa din cămară…

Telegrama cu bucluc

Grig Salvan

Ilie stă singur la masă în cârciuma lui Ghiță, cu o șliboviță în față și cu lacrimi în ochi. La toate mesele sunt mai mulți la un loc, prieteni, frați, cumnați, numai el e singur la masa din colț, ascultând poveștile celorlalți și asistând, cu sufletul greu, la veselia lor. Numai el stă singur și abătut. Se uită cu obidă în tavanul afumat al cârciumii și invocă în gând pe Domnul: „Cu ce-am greșit eu, Doamne, de sunt singur pe pământ? Și nimănui nu-i pasă de mine! Oare îi pasă cuiva de mine?”. Se uită cu ochii împăienjeniți de lacrimi în jur și constată că nimeni nu se uită la el, ca și cum n-ar exista pe lumea asta.

Trăiește ca un pustnic de când nevasta l-a părăsit din cauza băuturii, nici copii nu i-a făcut, iar cu alta n-a mai încercat. E tâmplarul și geamgiul satului, câștigă atât cât să-și ducă traiul de pe o zi pe alta, cu bani de-o pâine, o juma’ de kil de salam și o sută-două de rachiu, ori de șliboviță, rația lui pentru o zi. Nici măcar cele două surori ale lui, măritate la Dej, nu mai dau nici un semn de viață și nu-l mai întreabă de sănătate. N-au mai dat pe la el pe-acasă de mai bine de un an, putea fi mort de mult, de atunci. De cumnați ce să mai zică? Nu l-au cinstit, o dată măcar, cu un rachiu ori o sută de șliboviță, așa, ca între bărbați.

Lui Ghiță bufetaru’ i se face milă de IIie, îi mai dă de băut pe cont, pentru că niciodată nu rămâne dator atunci când mai încasează niște bani pentru un geam, o ușă, un scaun ori un sicriu. Îl vede negru de supărare și se așază la masa lui.

– Ce ai, mă, Ilie? Parcă ți-a murit tot neamul!

– Da’ de-ar muri! izbucnește Ilie cu năduf. Ce să am, măi, Ghiță, singurătatea asta mă omoară. Nimănui nu-i mai pasă de mine, dacă mai trăiesc ori ba! Și cum trăiesc. Nici măcar surorilor mele de la Dej nu le mai pasă, n-au mai dat nici un semn de aproape un an, de la Paști încoace!

– Bine, mă, Ilie, dar tu le-ai mai dat lor vreun semn că trăiești? Le-ai mai întrebat de sănătate cu un telefon, o scrisoare ori măcar o telegramă?

– Bună idee! O telegramă!

Ilie face ochii mari și sare brusc de pe scaun ca iluminat de o idee genială.

– Mersi, Ghiță! Cât îți datorez?

Și scoate niște mărunțiș din buzunar.

– Păi, două sute de șliboviță, cinci lei.

– Mă, vezi că acuma n-am.

Și înșiră pe masă cele câteva monede.

– Dar mâine am de luat niște bani de la cineva pentru un geam.

– Nu-i nici un bai, Ilie. Îmi dai când ai.

– Bine, Ghiță, mersi încă o dată. Seară bună!

Adună în pumn cei câțiva bănuți și iese glonț pe ușă, apoi trece strada fără să se asigure, un camion e gata să dea peste el, mai aude în spate zgomotul de frâne și vocea șoferului:

– Mă, bețivu’ dracu’, cască bine ochii atunci când treci strada!

Dar lui nu-i mai pasă, intră val-vârtej în oficiul poștal, spre spaima funcționarei care tocmai își strângea lucrurile, gata să închidă oficiul.

– Domnu’, îmi pare rău, e ora închiderii!

– Scuzați-mă, doamnă, numai o telegramă, vă rog! Ceva foarte urgent!

– Bine, dacă e urgent… și-i întinde omului nostru un formular de telegramă. Dar bani de telegramă ai?

Ilie înșiră aceleași câteva monede pe tejgheaua ghișeului.

– Cam puțin, se arată funcționara dezamăgită. Vezi, să nu scrii mai mult de două cuvinte!

Ilie completează adresa uneia dintre surorile lui și apoi textul: „Fratele vostru Ilie a murit!”

– Păi, ce-am zis eu să scrii numai două cuvinte, numai două, atât! și rupe nervoasă formularul, apoi îi întinde altul.

De data asta Ilie se conformează și scrie doar două cuvinte: „Ilie mort!”.

Funcționara se declară, în sfârșit, mulțumită de text, deși cască ochii mari la vederea conținutului, uitându-se când la telegramă, când la Ilie. Dar, la urma urmei, nu e treaba ei.

– Când ajunge? întreabă Ilie nerăbdător.

– Păi, poate chiar azi, deși e cam târziu, dar mai sigur mâine dimineață!

A doua zi, pe la prânz, Ilie se înființează la cârciuma lui Ghiță cu banii pentru datoria de ieri și mai comandă o sută de șliboviță.

– Ce zici, Ghiță, oare au primit surorile mele telegrama mea de ieri?

– Nu știu ce să zic, Ilie, ieri era destul de târziu, telegrama sosește instant la oficiul poștal teritorial, dar depinde de poștaș când o duce la destinatar.

– Eu zic că ar fi trebuit s-o primească. E deja amiază. Ar trebui ca surorile mele să sosească cu trenul de Dej-Ilva Mică.

– Trenul de la Dej tocmai a sosit în gară, dacă au venit cu trenul, probabil că vor fi aici într-un sfert de oră.

Nici nu trece bine sfertul de oră, când două femei îmbrăcate în negru din cap până în picioare își fac apariția în cadrul ușii. În prima clipă, Ilie nu recunoaște în cele două doamne îndoliate pe surorile lui, dar ele îl recunosc imediat. Din doi pași sunt amândouă lângă el, cu umbrelele într-o mână și poșetele în cealaltă mână.

– Aici erai, frățioare? îl iau ele la întrebări.

Apoi se uită, încruntate, spre Ghiță:

– Ăsta-i mort! Îi dai de băut mortului? țipă ele înfuriate.

Se întorc apoi din nou către acuzat:

– Ce e cu telegrama de aseară?

– Am vrut să văd și eu dacă îi mai pasă cuiva de mine, dacă mai plânge cineva după mine dacă eu dispar din lumea asta! se scuză Ilie, cu ochii în lacrimi, plângându-și singur de milă.

– Aha! Și pentru asta trebuia să ne pui la cheltuieli și pe drumuri! Să plătim acatiste la popa din cartier pentru sufletul tău, să-l plătim pe clopotar, care trage clopotele după tine încă de aseară, să comandăm sicriu la pompe funebre și colaci la brutărie?

Și nici una, nici două, dă-i și rupe umbrele și poșete de capul bietului Ilie. Să simtă, în sfârșit, pe pielea lui dragostea de soră. Încât cu mare greu l-a scos Ghiță bufetaru’ pe săracul Ilie din mâinile iubitelor sale surori.