Gradul tensiunii

„There was nothing more admirable in Auden than his complete sanity and his firm belief in sanity; in his eyes all kinds of madness were lack of discipline.” Aceste rînduri le-am citit în eseul scris de Hannah Arendt și publicat de New Yorker ca un articol regăsit; publicația chiar subliniază această frază, scoțînd-o și punînd-o înaintea textului însuși. Mă gîndesc însă că Auden a fost homosexual și pacifist, două trăsături sau viziuni care nu cred că erau considerate foarte gentlemanlike la vremea lui. Sigur, dacă citim eseul, aflăm că Arendt îl aseamănă unora dintre cele mai mari genii ale literaturii, cum ar fi Goethe și Pușkin, iar primul avea pretenția să-l considere lumea un „domn”, ceea ce nu cred că era, în timp ce ultimul cu siguranță era orice, numai domn, nu.

Dar nici nu cred că un poet poate fi gentleman. Arendt era prietena lui și pesemne că făcea parte dintre oamenii care considerau că despre prieteni nu poți vorbi decît laudativ: de pildă, ea spune că Auden era arogant numai dacă îl provocau cei vulgari. Tot ce se poate, dar Auden era el însuși un provocator prin chiar faptul că era poet și sper să nu-mi răspundeți că orice poet poate fi un domn. Aș îndrăzni să afirm că este domn cîtă vreme nu este poet. Talentul presupune să vezi lucrurile altfel și nu cred că există pe lumea asta domn care poate avea flexibilitatea unui poet. Anul trecut mă certasem cu un „domn” care este admiratorul unui mare poet, dar are păreri foarte tranșante despre ce „se face” și ce nu, păreri care unui poet de bună seamă îi par hilare.

Eseul lui Hannah Arendt este un text valoros, care însă dorește să împace totul. Dar omul și talentul său nu fac casă bună: lumea se umple de tensiuni și de sensibilități, de orgolii și de temeri pe care, de cele mai multe ori, le poți controla cumva, dar cîteodată nu poți și nici nu vrei. Asta cred eu despre Auden, despre Goethe și despre Pușkin, chiar dacă gradul tensiunii, sigur, variază de la caz la caz.