„Grand Hotel Europa” (fragment) de Ilja Leonard Pfeijffer

Un roman năucitor despre atmosfera și identitatea Europei, concentrat în jurul unui hotel care adăpostește contradicțiile multiple ale continentului.

Un scriitor neerlandez se stabilește la Grand Hotel Europa, un loc „pe vremuri grandios“, pentru a scrie povestea relației abia încheiate cu Clio, specialistă italiană în istoria artei. Pentru ea se mutase de la Genova la Veneția, cu ea călătorise în Malta, Palmaria sau Cinque Terre în căutarea ultimului tablou, pierdut, al lui Caravaggio. Pe măsură ce rememorează această dragoste, devine fascinat de personajele care populează hotelul: un majordom cu maniere rafinate din altă epocă, un valet care citește „Eneida”, un magnat grec, un bătrân erudit, o poetă feministă – totul pe fundalul unei Europe care, asemenea marii iubiri a protagonistului, „trăiește în trecut“.

„Un stil care amintește de Nabokov, Tom Wolfe, Baudrillard, Umberto Eco, Wes Anderson…“
The New York Times Book Review

„Un mare roman autobiografic, nostalgic și poetic, despre Europa și declinul ei.“
Le Figaro

„Un roman puternic și fascinant care nu se uită ușor.“
La Stampa

Portretul făcut Europei în „Grand Hotel Europa” de Ilja Leonard Pfeijffer nu este nici pe de parte măgulitor. Aceasta e prezentată în plin declin, incapabilă să concureze cu restul lumii și condamnată să se transforme într-un parc de distracții. Trecutul ei glorios, ilustrat de sutele de monumente și muzee, devine principala și aproape singura ei sursă de venit: „Pe scena lumii, Europa a devenit irelevantă și și-a pierdut influența asupra viitorului. Trec zile în șir fără ca măcar să se gândească la noi chinezii, cred că mă încumet să afirm asta. Europa nu mai produce nimic. Toate obiectele pe care punem mâna zi de zi sunt produse în China. Hainele noastre vin din Bangladesh și India, iar visurile noastre, de la Hollywood. Cele din urmă fabrici, care își dau ultima suflare pe continentul nostru, mai sunt ținute deschise de sindicate și de disperare, dintr-o nostalgie care nu-și mai are locul, în pofida oricărei logici, până când sunt și ele adăugate, ca patrimoniu industrial, la interminabila noastră listă de monumente care stau mărturie a vremurilor mai bune. Am instituit o economie bazată pe servicii, rafinată și dezvoltată până în cele mai mici detalii, ca să facilităm îmbogățirea chinezilor pe continentul nostru și să ne administrăm propria ruină. Dar, în realitate, nu mai avem nimic de vânzare decât trecutul nostru“.

Povestitorul ne prezintă cu ironie mai multe tipuri de turiști și ridiculizează încercarea lor de a găsi un loc cât mai autentic pentru selfie-urile cu care se vor lăuda pe social media. Turismul, văzut inițial ca un colac de salvare, are însă și un efect distrugător. Acțiunea cărții ne dă ocazia să descoperim problemele Veneției (se găsesc suvenire cu luminițe la fiecare colț de stradă, dar lipsesc produsele alimentare de bază), ale Amsterdamului (închirierea camerelor de către particulari prin Airbnb devine o amenințare pentru confortul și siguranța orașului), ale Giethoornului (exploatat de afaceriști străini) sau ale Cinque Terre (inundate de milioane de turiști anual). Turismul devine astfel, paradoxal, atât singura șansă a Europei cât și condamnarea ei la moarte.

În acest decor inundat de turiști care nu au habar de istorie și nici măcar decența de a se îmbrăca adecvat, Ilja și Clio pornesc într-un periplu ce parodiază stilul lui Dan Brown pentru a descoperi ultimul tablou pierdut al lui Caravaggio. Clio, istorică de artă, bănuiește că pictorul a fost ucis și că portretul recunoscut oficial nu este decât un fals. Căutarea tabloului și povestea lor pasională de dragoste se termină brusc atunci când Clio decide să accepte o slujbă mai bine plătită în Abu Dhabi, iar Ilja își dă seama că nu ar putea trăi în afara Europei, cu toate neajunsurile și contradicțiile ei. Aici se încheie misiunea rememorării trecutului, dar prezentul oferă surprize nebănuite, căci tabloul lui Caravaggio se dovedește a fi mai aproape decât credem.

Fără a face compromisuri în privința esteticului, romanul se încadrează în categoria littérature engagée și reușește să atragă atenția cu privire la câteva probleme ale societății contemporane: turismul, suprapopularea, criza refugiaților, declinul economic, globalizarea, migrația. „Grand Hotel Europa” este în primul rând o operă de ficțiune, așadar nu își propune să tragă o concluzie clară și să ofere soluții, ci lasă răspunsurile în seama cititorului. Dar frazele lungi și poetice, care trădează formarea clasică a autorului, sunt și un manifest sau, mai bine zis, o declarație de dragoste pentru bătrâna Europă. (Irina Anton)

Grand Hotel Europa (fragment)

Ilja Leonard Pfeijffer

Eike Schmidt, care era de trei ani director al muzeului Uffizi, a povestit că prioritatea fundamentală era încă aceeași ca la numirea lui în funcție cu trei ani în urmă, și aici se referea la problema jenant de banală, practică, dar aproape de nerezolvat a lungimii cozilor. Avea în grijă o colecție de o mie de ani, cu tot ce a creat mai frumos omenirea, dar se vedea nevoit să se ocupe de timpii de așteptare la intrarea în muzeu. Când începuse, situația era intolerabilă. Turiștii stăteau cel puțin trei ore la coadă și deja erau epuizați dinainte de a intra în sfârșit în muzeu. Și, de fapt, trebuia să fie sincer și să spună că lucrurile tot așa stăteau. Mijloacele lui erau limitate. Muzeul său se afla într-un palazzo vechi de secole din centrul istoric al Florenței și nu putea fi pur și simplu renovat pentru a facilita accesul fluxului de turiști, care sporea necontenit. Nu putea să extindă programul, căci doar când propusese asta, deja i se declarase război de către sindicatele personalului muzeului. Acum făcuse apel la competența specialiștilor americani în domeniul managementului, menținerii sub control și influențării maselor de oameni. În ei își pusese speranțele. Pe urmă a vorbit cu înflăcărare despre misiunea științifică a muzeului său și a muzeelor în general, dar singur a recunoscut că suna ca un anacronism umblător în vremurile astea care cereau, mai presus de toate, controlul mulțimilor.

Antonio Paolucci era un distins intelectual în vârstă, care arăta de parcă în orice clipă l-ar fi putut cita pe Dante din memorie și care a și făcut-o, „Tosto fur sovr’a noi, perché correndo/ si movea tutta quella turba magna“ din cântul al optsprezecelea al „Purgatoriului”, unde o ceată de păcătoși ce se făceau vinovați de lene și de exces de timp liber au fost osândiți să alerge veșnic unii după alții. Cu asta și-a început intervenția. După aceea a zis că, în cazul muzeului Ufizzi al stimatului său coleg Schmidt, „tutta quella turba magna“ ajunge la patru milioane de vizitatori pe an, ceea ce era, negreșit, o cifră considerabilă, dar că el, în muzeele Vaticanului, se confruntă cu un interes cu 50% mai ridicat.

Pe lângă asta, muzeul său era unic în lume, pentru că nu fusese niciodată menit să fie muzeu, ci tezaur al Sfântului Scaun. Colecția era focul cristalizat a două milenii de devoțiune creștină, epicentrul identității culturale a Europei și inima și conștiința artistică a Sfintei Biserici Catolice. În mod intenționat folosea cuvinte mari, pentru că voia să atragă atenția că această colecție de artă nu fusese niciodată destinată publicului, cu atât mai puțin unui public de milioane. Nu doar colecția, ci și structura muzeală făcea parte din interiorul privat al palatului papal. Milioanele de vizitatori trebuiau să fie goniți prin odăile private ale Sfântului Părinte, dacă îi îngăduiam o mică exagerare, dar cam aici se ajungea. Nu trebuia să mire pe nimeni că asta provoca imense probleme, fiindcă odăile fragile și scârțâitoare nu fuseseră niciodată destinate să fie călcate în picioare de șase milioane de vizitatori pe an.

Michelangelo ar fi fost uimit dacă ar fi auzit că douăzeci de mii de oameni pe zi vizitează Capela lui Sixtină. Asta nu fusese niciodată intenția lui. Cardinalii trebuiau să țină un conclav acolo o dată la douăzeci, treizeci de ani. Pentru asta fusese făcut totul, ca să servească drept sediu exclusiv de reflecție și contemplare în cercul închis al lumii bisericești, unde până și cardinalii tăceau din respect, și nu drept atracție de bâlci. Marea problemă cu asta era, în opinia lui Paolucci, că nu poți pur și simplu să îngădui lucruri la care structurile astea nu rezistă fără să scapi nepedepsit. Oamenii respiră, iar respirația a șase milioane de vizitatori pe an reprezenta, în combinație cu praful și cu cojițele de piele descuamată, o amenințare fatală pentru frescele Capelei Sixtine.

Dispusese recent să fie restaurate frescele și să fie montată o instalație de purificare a aerului pentru a le proteja de propria lor faimă. Fusese o operațiune extrem de complexă, care costase zeci de milioane de euro, fiindcă, în mod evident, nu poți pur și simplu să te apuci să dai găuri și să instalezi țevi în zidurile unui monument istoric unic. Avea să ne scutească de detalii, dar concluzia era că noua instalație high-tech de purificare a aerului nu făcea față. Nu aveai cum să ventilezi aerul pentru șase milioane de vizitatori pe an. În concluzie, a spus că există până la urmă două posibilități. Fie închideam Capela Sixtină pentru public, fie frescele lui Michelangelo ar fi dispărut în câteva decenii. Din păcate, prima variantă nu era realizabilă din punct de vedere politic.

Ilja Leonard Pfeijffer, „Grand Hotel Europa”, traducere din limba neerlandeză de Irina Anton, Editura Nemira, București, 2023, 720 p.