„Holmesiana” de Karel Čapek

Vă invit să citiți în acest număr al Literomaniei eseul „Holmesiana” al scriitorului ceh Karel Čapek, un eseu despre structura povestirii polițiste, dar și despre ceea ce ne atrage cu atâta putere înspre zonele misterioase și întunecate ale existenței umane. Pe scurt, un eseu care ar trebui citit nu doar de împătimiții genului, ci și de cititorii ceva mai pretențioși, pentru care literatura polițistă reprezintă un simmplu subgen literar. Eseul a apărut în revista „Secolul 20”, nr. 7/1968, în traducerea lui C. Barborică. De asemenea, se regăsește și în antologia „În captivitatea cuvintelor” (trad. de Dan Raicu și Helliana Ianculescu, antologie de Alexandra Toader, Editura Univers, 1982). (Bozz)

Karel Čapek

Holmesiana

Nopți de-a rîndul n-am dormit ca să pot scrie acest articol: nu din pricină că m-aș fi cufundat în adînci meditații, ci prins fiind de lectura captivantă a unuia sau altuia dintre teribil de misterioasele cazuri de criminalistică, uluit, zăpăcit, pierzîndu-mi capul de nerăbdare; din fericire însă în lecturile mele am întîlnit capete mai solide ca de pildă papa Tabaret și istețul Lecoq, Ebenezer Gryce și Sherlock Holmes și inspectorul Ganimard sau inspectorul Beale și Mackenzie… cu toți niște inși în stare să descurce ițele oricărei afaceri, fie ele cît de încurcate. Am sacrificat multe nopți liniștite pentru a le urmări activitatea și veghea mi-a fost răsplătită; cunosc acum toate metodele polițiste, crimele, șiretlicurile, procedeele tehnice, travestiurile, tertipurile și fărădelegile pe care le poate comite pînă și cel mai șmecher făptaș. Avertizez cu toată seriozitatea pe oricine ar avea vreun gînd rău cu mine că aș putea să-l dau gata în mii de chipuri, dintre cele mai ingenioase.

Îmi îngădui să-mi prezint și cartea mea de vizită specială: și eu am încercat cîndva să scriu un volum de povestiri polițiste; și deși eram absolut serios în intențiile mele, am zămislit în cele din urmă volumul „Troița”. Din păcate nimeni n-a băgat de seamă că e vorba de proză polițistă. Se vede treaba că n-am izbutit în suficientă măsură.

Povestirea sau romanul polițist (mă refer la forma lor pură și nu la diversele lor specii hibride, la contaminări cu romanul pasional grevat și de ambiții literare) este un fenomen literar la fel de simplu ca și poezia epică sau basmul pentru copii. Dar pentru că tocmai cele mai simple, mai trainice și mai izbutite lucruri au origini extrem de ramificate ne vom vedea siliți a purcede în căutarea lor în mai multe direcții. Cu riscul de a fi considerat pedant voi enumera cam o duzină de teme ce se cuprind chiar și în cea mai simplă proză polițistă.

Tema crimei. Tema cea mai de efect din punct de vedere psihologic. Lecturile despre crime procură oamenilor o formidabilă plăcere. Poate pentru că le simt nevoia. De aceea citesc povestiri polițiste și rubrica „Sălile tribunalelor”. Desființați-le și veți vedea îndată că oamenii vor începe să se adune seara pe la porți sau la gura sobei și să-și povestească una după alta crimele săvîrșite în ultimii cincizeci de ani pe tot cuprinsul județului: cum și-a omorît morarul nevasta; cum într-o bună zi o să-și ucidă cizmarul nevasta; cum fură primarul. Crima, trebuie recunoaștem, are în ea ceva esențialmente captivant.

Unii susțin că ar fi vorba de nevoia de senzațional, de plăcerea pe care o procură răscolirea nervilor și frica. Dar nu cred că asta e totul. Oamenii nu-și spun unul altuia povești cu strigoi numai pentru că aceasta le furnizează emoții poetice, ci de fapt pentru că întru cîtva ei cred în realitatea lor; nu manifestă interes pentru crime numai pentru valoarea lor literară, ci și pentru că, în general, sînt posibile. Îi tulbură perspectiva plină de groază că fapta criminală este realizabilă. Îi captivează revelația înfricoșătoare a anumitor virtualități. Pe omul incapabil de crimă îl impresionează crima tot atît de puțin ca parfumul trandafirilor pe cel bolnav de guturai.

Un psihanalist ar zice că întîmplările criminale ne captivează deoarece acestea reprezintă singura posibilitate deschisă de a studia criminalitatea refulată. Poate ar denumi fenomenul o obiectivare a înclinațiilor criminale latente sau într-altfel tot atît de savant. În ceea ce mă privește nu pot să nu fiu de acord; dar mai cred că lecturile polițiste, în afară de înclinația noastră latentă spre crimă, obiectivează și înclinațiile noastre latente și înverșunate spre dreptate: răscolesc nu numai pe criminalul din noi ci și pe Sfînta Fehmel (1). Iară tu, cititorule de povestiri polițiste, iei parte la crimă dar, totodată, o și osîndești; se ridică în sufletul tău Cain, dar și un glas care îți strigă: „Ce ai săvîrșit? Fi-vei blestemat”.

De unde nu rezultă că plăcerea lecturilor polițiste este înălțătoare din punct de vedere moral sau invers, ci pur și simplu că această plăcere este dublă și deci tot pe atît de tulburătoare.

Se cuvine a mă abate aci puțin pentru a arăta deosebirea esențială dintre păcat și crimă. Povestirea polițistă nu are nimic comun cu păcatul. Păcatul este o anume stare urîtă a sufletului, pe cînd crima este un anume curs urît al lucrurilor. Există păcate grele care nu constituie crime grele și invers. În clipa în care scriitorul începe să se ocupe de sufletul criminalului, el părăsește terenul povestirii polițiste. Iată de ce aici nu va fi pomenit numele lui Dostoievski.

Motivul dreptății. Tema propriu-zisă a povestirii polițiste este duelul dintre crimă și justiție. În unele povestiri sîngeroase se întîlnește în luptă cu fapta criminală o ordine superioară și oarecum misterioasă care în cele din urmă împarte răsplata și pedepsele. În povestirea polițistă această ordine superioară nu există; izbînda finală este exclusiv rodul inteligenții și metodei de factură absolut omenească.

Pasiunea pentru întîmplările în care se pune problema dreptății este veche de cînd lumea. Așa de pildă felul în care Solomon împacă pe cele două negustorese constituie o frumoasă demonstrație de ingeniozitate polițienească; am mai putea cita cazuri asemănătoare și din povestirile indice, arabe etc. La toate popoarele s-au păstrat istorioare despre judecători înțelepți care au izbutit să descopere pe făptași în cel mai uimitor chip și numai datorită agerimii lor. Acestea constituie o prea frumoasă tradiție a ingeniozității, raționalismului, experienței practice și observației umane, excluzînd orice amestec metafizic.

Cu alte cuvinte, în timp ce tema crimei răspunde nevoii primitive, generale și ascunse de a comite crime, tema dreptății răspunde nevoii la fel de primare și de pătimașe de a da curs justiției; dar în povestirea polițistă ambele preocupări se mărginesc la saturarea intelectuală a curiozității umane fără o participare pasională.

Motivul enigmei. Am să vă spun însă acum că nici crima și nici justiția nu reprezintă motivele cele mai importante și mai profunde ale prozei polițiste. La început de tot stă un alt motiv, mai vechi: Sfinxul care pune întrebări-ghicitoare; plăcerea sălbatică, emoționantă a creierului de a descuia ușile ferecate ale problemelor.

În cea mai îndepărtată vîrstă a culturii trecutului veți găsi din belșug dovezi literare ale acestui teribil imbold intelectual: Oedip răspunzînd Sfinxului care stă gata să-l înghită (fiindcă orice enigmă îl înghite pe om); ghicitorile chinezești, Turandot, ghicitorile indice, malaeze, persane și arabe și mai știu eu care, pînă la șaradele copiilor…

Proza polițistă nu se preocupă deloc de violuri, incendii, paricide și de cine știe ce alte fapte oribile, ci de situații extrem de încurcate și misterioase în fața cărora se oprește mintea cu dramul ei de posibilități, raționamente, experiență și presupuneri. În proza polițistă trebuie să se creeze situații la fel de paradoxale, imposibile, absurde și inimaginabile ca în ghicitori; și atunci apare Oedip, vreau să spun detectivul, care descoperă dintr-o dată ambiguitatea și eroarea anumitor date, le redă sensul lor autentic și gata. Detectivul este omul pe care nu-l sperie șiretlicurile intelectuale și răpune Sfinxul nemilos.

Motivul acțiunii. Am spus că povestirea polițistă reprezintă o soluționare a unei enigme; acum declar că povestirea polițistă este de fapt o compoziție epică și tema ei o constituie o acțiune individuală neobișnuită. Criminalul este un fel de erou; e învăluit de romantism, e un proscris, un răzvrătit; fiindcă duce de nas pe zbiri, pe judecători, legea; el se bucură de simpatia complice a poporului… Criminalul (în romane) este inevitabil un reprezentant al individualismului orgolios și extrem. Fiecare erou epic este un exclusivist și un solitar, fie că acționează singur, fie că este șeful altora, ceea ce nu-i decît o altă formă a solitudinii individualiste.

Pe de altă parte, crima este epică și aventuroasă și pentru că făptașul ei este hăituit ca un elefant sălbatic, ca un tigru sau ca un urs. Cele mai vechi instincte omenești sînt cele vînătorești; este cert că în afară de pictură omul preistoric din Cro-Magnon și Altamira a născocit poezia epică atunci cînd, sugînd măduva dintr-un os, povestea în ce chip grozav a prins bizonul și cum a dat de urmele unei cirezi de mamuți. Povestirea polițistă reprezintă literatura cea mai veche; povestirea polițistă este documentul preistoric din epoca primară cel mai bine păstrat. Arta vînătorii este mai veche decît arta scrisului.

Detectivul este un astfel de om primar, un vînător, un hăitaș. Dar totodată detectivul este și un individualist de factură epică, întocmai ca și criminalul, prada sa. De regulă el are un dispreț total pentru aparatul polițienesc și investighează pe cont propriu; între el și poliție, care este instrumentul societății organizate, există o animozitate de netăgăduit, dacă nu chiar o luptă. Totdeauna face cu totul altceva decît poliția; e un geniu solitar, adesea un tip ciudat și posac. Riscul constituie plăcerea lui de sportlv și de erou.

(1) Tribunal popular conspirativ în Westfalia medievală, care apăra pe asupriți și sancționa pe asupritori.

În românește de C. BARBORICĂ

Sursă foto aici