„În trei țări străine” de Adelheid Duvanel

În 2015, Radu Țuculescu a publicat, la Editura Biblioteca Revistei Familia, două antologii de literatură elvețiană de expresie germană. Prima este o antologie de proză, „America nu există (antologie de proză contemporană de expresie germană)”, iar a doua este o antologie de poezie, „De-a lungul străzii fluieră o mierlă (poezie elvețiană de expresie germană)”. Atât traducerea, cât și alegerea autorilor și a textelor apărute în cele două antologii îi aparțin lui Radu Țuculescu. În acest număr al Literomaniei, vă propunem proza scurtă (de tip flash fiction) „În trei țări străine” de Adelheid Duvanel, proză apărută în antologia „America nu există (antologie de proză contemporană de expresie germană)”.

În trei ţări străine

Adelheid Duvanel

Mâinile nepoatei mele luminează, au cu adevărat un nimb tămăduitor, chiar dacă în jurul capului ei nu se poate observa nicio lumină. Când bea prea mult seara, fața-i devine apatică; pare buhăită și are senzația că i s-au lipit de obraji bucăți calde de slănină. Tramvaiul din țara străină în care trăim de scurtă vreme nu coboară dintr-o dată un etaj mai jos ci trece peste ele, iar stația se arată minunat împodobită. Când împlinise douăzeci de ani, de ziua ei de naștere, a primit de la trei cunoștințe noi trei benzi mici cu marșul funerar de Chopin, iar de la mine o motoretă. Ea spuse, cu o melancolie pe care nu i-o observasem până atunci niciodată: „Nu se poate face nimic a doua oară bine și pentru tot trebuie plătit în viață, după cât am învățat eu”. În ritmul muzicii auzite la radio, ea cânta: „Nu sunt o eroină”.

Melancolia aceea n-am mai remarcat-o în noua țară străină în care am poposit. Monsieur C., noul nostru vecin, o căuta des pe nepoata mea, îi lua mâinile strălucitoare într-ale sale, albe, lungi, o privea adânc în ochi și rostea nimicuri. Atunci se stingea lumina mâinilor sale.

Când în noua țară, fu nevoită, odată, să meargă la medic, mă rugă s-o însoțesc și încheie: „Pentru ca medicul să creadă că aparțin cuiva”.

Pe câmpuri, pe drumuri și-n fața caselor ședeau femei bătrâne cu baticuri negre, rochii lungi, negre și pălării din paie. Una împletea ciorapi, ghemuită la pământ și păzea caprele la marginea terenului din jurul școlii. Alta trecea cu o seceră prin fața noastră. „Precum moartea”, zicea nepoata mea.

Câteodată fumează nepoată-mea și Monsieur C., o țigară cu hașiș. Stă întinsă lângă el ori șed amândoi pe câte un scaun. Mi-a rămas în amintire cum Monsieur C. constata: „Oamenii sunt pentru mine precum niște ornamente”. Nepoata mea e de părere că picioarele ei sunt prea groase. Fiecărei noi cunoștințe îi împărtășește această părere. Legătura dintre nepoata mea și Monsieur C. nu am considerat-o ca o legătură de dragoste. Totuși, într-o seară, nepoata mea a plâns și s-a văitat că Monsieur C. i-a mărturisit, prin telefon, că nu o mai iubește și a numit cămașa ei de noapte din nylon o „ucigașă a iubirii” – din bumbac ar fi trebuit să fie! Atunci am călătorit într-o a treia țară străină.

Nepoata mea vindecă, acolo, bolnavi cu ajutorul mâinilor.

(Proza face parte din volumul „Ultima zi de primăvară”, ed. Luchterhand, 1997)

Adelheid Duvanel s-a născut la Basel în 1936. S-a dedicat literaturii cu o discreție de-a dreptul periculoasă. Autoare a (doar) câteva volume de proză scurtă, Duvanel s-a aplecat, în general, asupra unei singure teme: cea a singurătății fundamentale. Personajele sale trăiesc într-o lume (sunt obligate s-o facă) în care totul începe foarte bine și sfârșește, inevitabil, dramatic. Opera ei poartă masca celor neîmpliniți. A scris numai proze scurte, extrem de concentrate, care în ultimii ani au cucerit un public din ce în ce mai larg. Autoarea s-a sinucis în 1996. (Radu Țuculescu)