„Lanuri de flori zburătoare” de Gerald Durrell

Începând cu Literomania nr. 369-370, Dominique Ilea ne-a pregătit un nou ciclu – secvențe ori capitole foarte scurte de cărți – numit „Magie naturală”. Stilurile, limbile, epocile sunt foarte diverse, dar – dacă citiți textele unul după altul –, acestea își dezvăluie „înrudirea” secretă și încep să semene cu niște capitole dintr-o carte ad-hoc. În acest număr, vă propunem spre lectură fragmentul „Lanuri de flori zburătoare” din volumul „Pădurea Beată” (1956) de Gerald Durrell. (Literomania)

În 1954, Gerald Durrell și Jacquie, nedespărțita-i soție, au plecat în America de Sud să studieze fauna ca să poată reuni cât mai multe păsări și animale rare pentru grădinile zoologice din Anglia – merită reamintit că în viziunea lui G. Durrell acestea aveau deja menirea de-a proteja și la nevoie reconstitui populațiile locale amenințate cu dispariția. Aventura, mai scurtă și mai puțin fructuoasă decât se așteptaseră (prea multe piedici neprevăzute), a prilejuit o carte, „Pădurea Beată” (1956), plină de peripeții și umor, după obiceiul autorului… Episodul de mai jos se petrece în jungla, stepele și mlaștinile din (Gran) Chaco, lângă Puerto Casado, nu departe de Asunciόn (capitala statului Paraguay). (Anca-Domnica Ilea)

 

[…] O jumătate de ceas mai târziu, instalați în autovia [‘trenul’ local: vechi Ford-uri hodorogite, puse ca drezinele pe două șine, cu care șoferi conduceau contra plată călători și turiști până în inima lui Gran Chaco, n.t.], defilam cu mare tărăboi de-a lungul râului de culoarea opalului prin pâcla dimineții. Abia părăsiserăm marginile satului și lăsaserăm în urmă ultimul câine cu limba de-un cot, că soarele și apăru dintr-o dată de după copaci, inundând totul cu lumina lui și măturând ultimele rumeneli care mai zăboveau încă spre răsărit; după care, hâțânați de ruliu și tangaj, ne-nfundarăm în pădurile din Chaco. […]

Pe alocuri, pădurea se întrerupea ca să facă loc unor vaste întinderi de iarbă smălțate cu flori mari, splendide – și vârstate de șiruri de palmieri cu frunzișuri mlădii ca niște rachete verzi profilându-se pe cer. În lanurile alea forfoteau păsări nu mai mari ca niște vrăbii, negre cărbune pe partea de sus a corpului și de-un alb de hermină pe piept și gușă. Stăteau cocoțate care pe tulpini țepene, care pe copaci uscați; din când în când își luau zborul ca să prindă în trecere câte-o insectă, apoi se cocoțau la loc – cu pieptarul lor lucitor scânteind pe iarbă ca o stea căzătoare. Localnicii le poreclesc fluor blanca – floare albă – un nume care le șade de minune. Dinaintea noastră, în jurul nostru, n-aveam decât un imens lan de flori ce zburătăceau și poposeau, rând pe rând.

Lucrul cel mai frapant din tot decorul erau niște copaci al căror trunchi se tot umfla, de cum ieșea din pământ, ca un burduf; ramurile lor, scurte și contorsionate, purtau niște frunzulițe sfioase, verde palid. Se înălțau grupuri-grupuri cu trunchiurile lor obeze ca-ndesate cu țărână.

– Cum le zice la copacii ăștia? îl întrebai pe Rafael [Rafael de Soto Acobal, un prieten de-al soților Durrell, ce le slujește drept interpret, n.t.], peste tărăboiul roților.

– Palo borracho, îmi răspunse el; vezi și dumneata, Gerry, ce umflați arată. Oamenii pretind că-i din pricină c-au băut peste măsură.

– Ah, da, zisei. Palo borracho – parul bețiv! Ce nostim sună… De altminteri, toată pădurea arată ca beată!

Într-adevăr, întregul decor se înfățișa ca o natură în delir care adunase laolaltă alandala plante de climă temperată și de climă subtropicală. Pretutindeni palmierii se-aplecau lenevos, iar arbuștii spinoși se-ncolăceau pe ei într-o îmbrățișare de bețivani; flori elegante se-nvecinau cu cactee cu obrazul neras, și pretutindeni numiții palos borrachos pântecoși – aidoma unor băutori de bere – formau un unghi neliniștitor cu solul. În toiul beției ăleia florale păsărelele cele mici, cu plastron imaculat, se-nvârteau de colo-colo ca niște chelneri la o cafenea.

Un peisaj încântător, ivit la o cotitură a drumului, avea să mă inițieze într-unul din marile inconveniente ale naturii; era o mlaștină străjuită de palmieri prin care patru berze jabiru își căutau de mâncare. Înaintau printre ierburi și mici canale sclipitoare, majestuos, ca niște predicatori negri în stihare albe conducând o procesiune. Corpul le era de-o albeață imaculată, dar capul și ciocul, cuibărite între umerii cocârjați, le erau negre antracit; uneori se opreau și, cocoțate într-un picior, își scuturau grațios aripile. Îi strigai mecanicului să stopeze – ceea ce și făcu, părând surprins – și autovia, cu un scrâșnet, se opri la vreo douăzeci de metri de berze, care nu părură câtuși de puțin tulburate. Mă și pusesem în poziție de observație, confortabil pe bancheta de lemn, și tocmai îmi căutam binoclul, când un țânțar de-o mărime neobișnuită și dungat ca o zebră [probabil un stegomya, vehicolul febrei galbene și al filariozei, n.t.] se înălță din mlaștină și, zumzăind, veni să mi se-așeze pe braț. Îl alungai cu palma și-mi reglai binoclul, dar alți patru țânțari îmi și dibuiseră picioarele. De jur-împrejur, descoperii cu groază că ușoara ceață lunecând peste iarbă era un nor de insecte ce năvăleau voios spre autovia. În câteva secunde ne pomenirăm captivii norului; după ce tăbărîseră pe tot ce nu era apărat – față, gât, brațe – se-apucară să piște prin haine fără să-și piardă nimic din vigoare. Zvârcolindu-mă, îl rugai pe șofer să pornească iar, căci, oricât de entuziast ai fi, nu poți observa păsările în asemenea condiții. Ne-nșelam crezându-ne puși complet la adăpost. Abia ne urniserăm din nou că unele din gângăniile alea, mai încăpățânate decât celelalte, izbutiră să ne-nsoțească preț de aproape un kilometru. Studierea naturii, și mai cu seamă fotografierea, deveniseră prea enervante, întrucât diferitele manevre, manipularea lentilelor etc., cereau prezența cuiva care s-alunge țânțarii. Ajuns la Puerto Casado, nu făcusem decât șapte-opt metri de film și tustrei eram roșii ca racii și umflați bute. În ciuda momentelor ei neplăcute, prima incursiune acolo înăuntru ne dăduse o idee despre tipul de natură unde aveam noi să lucrăm și despre piedicile de care aveam să ne izbim fără doar și poate. De-acuma era vorba să ne-apucăm cu-adevărat de treabă: adică să smulgem din măruntaiele Pădurii Bete, infestate de țânțari, fauna pe care-o adăpostea.

În românește de Anca-Domnica ILEA, după „Fields of Flying Flowers” (cap. 3 din „The Drunken Forest”, 1956)

Sursă foto aici