Lerocrație (IX)

De fapt, Răducu se arăta defensiv în maniera acelor ființe care, incapabile de a riposta direct, se folosesc cu dexteritate exersată, de subterfugii, dacă nu facile, cel puțin insistente și astfel tolerate prin abandonul adversarului. E drept că nu orice adversar se lăsa păgubaș în fața tenacității unuia care cerșea toleranță cu încăpățânare, urmărindu-și interesul prin asumarea umilințelor nesfârșite. În fața unora din foștii colegi de la Zr., nu mai țineau nesfârșitele lui clișee. Ingerințele în sfera de responsabilitate, dar și de profit, a celorlalți, nu mai puteau fi susținute cu propoziții de felul: „M-au vrut neapărat pe mine”, „dacă puteți, și asta în cel mai rău caz, chemați-mă și pe mine”, „cu ce te deranjează dacă familia asta (și, am spune noi, altele, în număr nesfârșit) apelează la mine pentru o mică și biată consfătuire pe problemele lor.” Sau, surprins câteodată de ceilalți, ieșind de la câte un client neaparținător, care prefera serviciile lui Răducu în dauna celor în drept, le făcea cu promptitudine oferta asocierii la ceea ce ar fi trebuit să le aparțină exclusiv. Cu alte cuvinte, „poftiți, poftiți și voi de vă înfruptați alături de mine din ce este al vostru, pentru că data viitoare voi avea grijă să nu ne mai întâlnim atât de inoportun pentru buzunarul meu și pentru calmul vostru. Să trăim în pace și armonie, chit că voi persista să vă seduc aparținătorii cu tot arsenalul meu glazurat de povești și gesturi bune pentru toți naivii lumii.”

Dan fusese de la bun început nedumerit de alegerea lui Răducu. De ce renunțase la matera sa de la Zr. când își avea locuința acolo și când lumea de acolo îl aprecia mai mult decât pe ceilalți confrați ai săi? La Rs. trebuia s-o ia de la capăt cu aceeași strategie, chiar mai mult de atât, cu o strategie îmbogățită de noi artificii, pentru că cele vechi, dacă nu erau în bună parte uzate, ele nu mai puteau funcționa într-o comunitate diferită ca gusturi și abordare a vieții? Aici oamenii erau mai emancipați. În afară de asta, reperele funcționau potrivit vechilor modele, instituite de înaintașii lui la aulă, personalități a căror memorie era atât de vie, încât, alături de efigiile, pe de o parte, domestice, la vedere și, pe de alta, interiorizate imaginar, existau reflexe comunitare imune la torsiuni de genul celor practicate de Răducu. Excepțiile de la regulă erau atât de rare, încât, nu de puține ori, se arăta dezamăgit de lipsa apetenței majorității față de lingușelile lui zaharisite.

– Pe ăștia nu-i miști cu nimic, orice ai face.

– Într-adevăr, îi răspundea Dan, intrând în jocul ăsta derizoriu. Degeaba ai încercat tu la început să le câștigi bunăvoința. Aici există alt aer, alt ethos.

– Da, da, da.

– Eu nu sunt obișnuit cu astfel de jocuri de scenă, cum faci tu.

– Adică?

– Păi, hai s-o luăm cu începutul. Îți amintești când m-ai asociat, cu prilejul instalării noastre, la ieșirea aia, forțând atenția celor prezenți? După încheierea programului, le-ai oferit un supliment care s-a dovedit inoportun, pentru că nu a impresionat pe nimeni. Mi-ai spus atunci să ieșim amândoi din front, ca să ne vadă lumea, și ai dat drumul la un cântecel cu duioase versuri, la care eu n-am participat decât cu prezența? Mai știi?

– Da, da, da. Am spus atunci lumii că eu și cu oficiantul Dan, adică cu tine, le vom cânta, adică le vom dedica un cântec. Toată lumea a stat și a ascultat.

– Da de unde! Oamenii erau nerăbdători să plece acasă. Era așa un foșnet în aulă că, în afară de tine, n-ai avut niciun audient adevărat.

– Nici tu?

– Mai ales eu. Nu știam cum să te fac să renunți odată, să punem capăt situației devenite ridicolă. Mai avusesem o experiență de felul ăsta, la penitenciar. Din toți cei pe care-i invitam să le vorbească deținuților, doar unul a insistat cu prezența. Devenise un obișnuit al locului, nimeni nu-l mai lua în seamă și, cu prilejul unei intervenții, începuse să bată câmpii că deținuții și gardienii sunt, de fapt, frați, și că ar trebui să fie iubire între dânșii. Se făcuse un bahaus în mica aulă, de nu se mai înțelegea om cu persoană. Cum să spui o astfel prostie unora care, dacă n-ar fi fost sub puterea unui mandat și a regulamentelor, ne-ar fi sfâșiat? Ăla vorbea de unul singur, ceilalți o dădeau la manevre și trocuri pe țigări, iar mie îmi venea când să râd în draci, când să întrerup toată mascarada și să-i spun omului să-și vadă de viață și nu mai calce vreodată acolo.

– Cred că pe undeva greșești.

– Probabil. Comparația e nepotrivită. Vreau să spun, între comunitate și penali. M-a frapat doar asemănarea dintre gălăgii, atunci când neinspirația prestatorilor de vorbe frizează absurdul. Sau exagerarea, ca în cazul duiosului tău adaos.

– Nuuu… N-am exagerat. Le-a plăcut să se evacueze pe melodia mea. Eu mă gândeam și la altceva. La asemănarea încrucișată dintre hoți și noi. Cum glumește socru-tău când oficiem împreună. Între reprize, repetă laitmotivul răuvoitorilor la adresa noastră: „Hoții ăștia de oficianți… nu le mai ajunge… .”

– Și-apoi, cum adică să ne vadă lumea? Tot mereu suntem în vizorul lor, nu numai atunci când prestăm în exercițiul funcțiunii. Doar știi povestea cu casa din sticlă. Nu poți disimula pentru că oamenii îți intuiesc adevăratul chip.

– Nu toți. Cei cu care avem de-a face mai îndeaproape, ne sunt favorabili. Ceilalți, care ne aparțin doar cu numele, sunt mai iscoditori. Unde mai pui că și bătrânicile astea ne iau liniștea cu atâta asalt simpatizant că ar fi păcat să nu le băgăm în seamă, cu tot calabalâcul lor de prejudecăți infantile.

– Pe asta te bazezi, Răducule? Poate că sunt așa nu din cauza slabei evoluții, ci pentru că, neavând parte de înzestrări native superioare, lipsite și de oportunități academice, în simplitatea lor, n-au abandonat niciodată drumul căutărilor și interesul pentru mister, pe care, iată, și-l cultivă ajutate de recursul la credința cea mai neproblematică, cu toate impuritățile ei naive. Și mă gândesc că n-ar trebui profitat de credulitatea lor ci de receptivitatea necomplicată cu care putem lucra în folosul cauzei care ne privește pe toți. Nu știu ce să zic, dacă firea mea ar fi alta, probabil că aș lua de la tine câte ceva. Uite, eu nu pot să-i perii pe cei cu care vin în contact. Tu, când ai interes, șarjezi, de parcă cel tămâiat ar avea notorietatea de pe lume. Mai demult, ascultându-ți cuvântarea, mă frământam să înțeleg cine e cel la care te refereai atât de elogios. Apoi, m-am dumirit că era aniversarea unui băiețandru de liceu, cu nimic special în afara faptului că părinții lui sunt nelipsiți de la programele noastre și, deci, solvabili în orice ocazie. Unde mai pui că familia asta este arondată materei mele.

– Ce să-i faci, mă mai ia și pe mine valul. N-ar trebui să te deranjeze. Din partea mea, ai tot concursul să procedezi la fel. De ce crezi că am plecat de la Zr.? Când am ajuns acolo, mi-am propus să fac mai mult decât eram obligat prin fișa postului. Numai că am fost împiedicat de bunii mei colegi, care n-au fost de acord să le iau fața. Și când te gândești că nici măcar nu-mi trecuse prin cap așa ceva. Voiam doar, ca un răspuns personal, să mulțumesc cerului că am dobândit un oficiu urban, după ce mă perindasem, ani la rândul, prin tot felul de sate. Să nu crezi că mă interesează doar profitul, cum m-ai acuzat de curând. Am și eu delicatețurile mele sufletești.

– Dacă e cum zici, hai să facem mai mult aici. Ar trebui să te detașezi definitiv de Zr. Ai rămas prins în cleștele ăsta utilitar ce te deleagă unei zone și, mai ales, unei activități, fără altă semnificație decât cea culpabilă a imixtiunii în treburile altora. Mai mult, ai început să mă deranjezi și pe mine cu asta, pentru că, știi foarte bine, deși nu te-ai implicat deloc în lucrările de reparații curente și de restaurare a patrimoniului comun, acuma profiți din plin de toate. Câteodată îmi ocupi intervalul orar și spațiul necesar ce mi se cuvin, cu externi descinși de prin toate comunitățile învecinate și mai îndepărtate. Îmi cer scuze că mi-am mai ieșit din fire și am zis cu gura la volum mare, dar hai ajută-mă să o scoatem cumva la capăt. Dacă suntem împreună prin forța împrejurărilor, să rămânem împreună și prin diligența reciprocității binevoitoare și oneste.

De ce ar fi trebuit să se schimbe ceva în relația celor doi? Lucrurile puteau decurge într-o notă pozitivă, lăsate în rezonanța ei specifică prin diligența ambilor. Răducu putea rămâne, și astfel a și procedat, cu deprinderile lui lucrative, chiar până la înroșirea oțelului forjat la maxim, iar Dan, cu ascendentul său dominant, câștigat fără efort, să continue tot așa, oferindu-și satisfacții subiective pentru a-și răcori sufletul ispitit de calcule defavorabile lui, în concurență cu mult mai abilul său coleg. Răducu, deși părea dezinvolt, surclasându-l pe Dan cu închipuita lui popularitate în rândul alogenilor care-l căutau și îl solicitau în permanență, și, totodată, cu realul, de data asta, profit material obținut de pe urma lor, nu-și găsea liniștea. Vedea că, intern, lupta lui nu putea avea sorți de izbândă iar pe veneticii care se înmulțeau cu fiecare an, nu-i putea strecura pur și simplu, fără a stârni nemulțumiri, în aula comună, al cărei timp de utilizare devenise subiect de dispută.

Dan, la rândul lui, se chinuia de-a dreptul să-și păstreze cumpătul nu numai în momentele de evidentă disparitate ce-l defavorizau în raport cu colegul, ci și când Răducu, lăsând la o parte orice reținere, defila prin matera lui, așa cum obișnuia să o facă și pe aiurea. Cele două situații se alimentau una pe alta, punând răbdarea lui Dan la încercare. Ar fi vrut să nu mai fie martorul acestor lucruri. Își dorea o retragere, o diminuare a propriei vizibilități. Se gândea că, în umbra unui oficiu minor, s-ar redescoperi așa cum își dorea de ceva vreme: cu câțiva audienți, degrevat de îndatoriri complicate, dispunând fără îngrădire de timpul și spațiul aparținându-i în totalitate, fără a avea grijă de sensibilitățile sau susceptibilitățile vreunui coleg, nu neapărat dificil, ci doar diferit, dar care ar trebui asumat prin contracția, fie și numai parțială, a propriilor opțiuni.

Avea această posibilitate, pentru că, în afara aulei mari, cele două matere dispuneau de încă una mică, cu un perimetru mirific ce oferea privirii imediatul deluros și liziera unei păduri sălbatice pe o parte, iar pe alta, o mică livadă aparținătoare și conturul abrupt și spectaculos al masivului muntos învecinat la care se adăugau localitățile cu acoperișuri pitorești, aflate pe tabăra așternută la poalele acestuia. Dacă și-ar fi dus gândul până la capăt, și l-ar fi pus pe tapetul unei propuneri serioase, probabil că ar fi avut acceptul bucuros al lui Răducu. De mai multe ori, acesta își exprimase preferința pentru spațiile largi și culorile sclipitoare. Gusturile diferite ofereau și aici un indiciu asupra așezărilor sufletești pe care le aveau cei doi.

Însă Dan, nu a propus niciodată ceva de felul ăsta. Își dădea seama că nici consilierii săi și nici ceilalți oameni din materă nu vor fi de acord cu asta. Oficianții veneau și plecau pe rând. Comunitatea era quasi-milenară și nu putea fi supusă vreunui capriciu individual de moment. Și mai știa că nu comunitatea îi aparține ci el aparține, chiar dacă numai pentru puțin timp, comunității. Își formase aici deprinderi pe care nu le-a bănuit înainte, își schimbase în bine unele din vederile cu care venise, dobândise prieteni care se lipiseră, pur și simplu, de el și familia lui, și, lucru deloc de neglijat, aceeași comunitate contribuise la prosperitatea de care nu beneficiase până atunci. Oare ce i-ar fi spus proprii lui oameni, văzându-se târâți, fără voia lor, la periferie? Cum s-ar fi exprimat, trezindu-se privați de ritmul obișnuit cu care își măsurau alura sufletească, alternând complementar între generozitatea spațiului ce le revela apartenența la măreția unei specii privilegiate prin obârșie și chemare, chiar dacă neonorate în mare măsură, și căldura celuilalt spațiu, intimizat, în cadrul căruia își cultivau filiația neîntâmplătoare față de aceeași obârșie, domesticită și sălășluită în profunzimi de nesondat până la capăt? De bună seamă, Dan nu era atât de naiv încât să-și închipuie că mulțimea deslușea conștient lucrurile astea. Adevărul imediat era, totuși, mai degrabă, prozaic. Dar dacă cei mai mulți nu se regăseau conștient aici, el, ca deservent, ca oficiant, și, de ce nu, ca devot, știa că asta este rațiunea incontestabilă a unei asemenea experiențe.

Dorința acestei retrageri tactice l-a însoțit mult timp, în pofida suflului rece al rațiunii. De fiecare dată își înfrâna avântul, îl temporiza până la potolire, de fiecare dată, însă, se trezea din nou purtat către periferizarea asta pe care n-o găsea doar reconfortantă, ci și călăuzindu-l în aria salvgardării patrimoniului său interior. Câteodată ai nevoie de retragerea din lume pentru a o recuceri. Revii în ea cu sinele îmbogățit și purificat de aderențele colbului numit realism și distingi, dincolo de perdeaua aparențelor închegate simetric, evidențele străvezii ale temeiurilor și sensurilor lui. Distingi în spatele realității grosiere, a masei brute, subtilități întemeietoare de sens, ce conferă existenței calitatea adevărului. Afirmării de sine în arena publică îi ia locul introspecția și serenitatea ambianței tăcute, cu ajutorul cărora dobândești un nume nou, esențial, ce-ți dă puterea să redefinești, mai departe, elementele lumii, făcându-le și pe ele infinit mai inteligibile minții pogorâte în pacea inimii.

În copilărie, Dan primise din partea mamei lui, urarea de a fi mulțumit sufletește în viață, lucru ce-l enervase. De câte ori o auzea pe maică-sa repetându-i-o, îi reproșa lipsa perspectivei. Ce să facă el cu meschinăria asta, ce-i limita drastic universul, tatonat imaginativ până dincolo de orizont. Era, parcă, un blestem debil, ce nu putea opera decât subliminal, ca un reflex de conservare mentală, un fundal ce nu permitea conștienței acumulări suplimentare. I se insufla, altfel spus, mesajul de a nu-și bate capul cu complicații urzite spre tulburarea liniștii interioare. Era o invitație la simplitate, la evitarea fervorilor. A înțelege aceasta, a metaboliza și decanta eficient fluxul de informații ce inundă troposfera, făcea trimitere atât la atitudine cât și la destin. „Dacă vei ști să te protejezi de zgomotul lumii, vei avea liniște doar pe jumătate, i se amintea fiului. De dibăcia ta depinde. Cealaltă jumătate nu poate fi îmblânzită decât cu ajutorul descântului matern. Orice mamă ar trebui să cunoască cifrul cheutorilor ce țin cumpăna întâmplărilor. Pentru echilibrul ăsta e nevoie ca orice urare să fie judicioasă. Excesul de oricare parte e nociv. Lumina și umbra trebuie să alterneze în viață, pentru că liniștea nu e dată gratuit, ci se câștigă. Unora le merge totul din plin ca la sfârșit să se prăbușească în neant, altora nu le răsare soarele pe stradă nici de-o șchioapă, aceștia pierzând gustul oricăror satisfacții. Liniștea pe care ți-o doresc este cea a puterii cu care vei ști să îți ții cumpătul în bucurii și dureri. Infuzia de destin în capitalul vieții nu te va ocoli, dar tu deții măsura lucrurilor. Așa că fii ponderat în toate iar când vei simți tăișul destinului, să știi că cineva ca mine ți l-a descântat cândva, dorindu-ți un bine nu atât spectaculos, cât pacific.”

Photo by Patrick Hinz on Unsplash