Lerocrație (XII)

În trecerea zilelor, intensitatea emoțională începea să se risipească. După primii ani de calm, urmați de acumulări descătușate verbal în fața apropiaților, se putea întrevede o reinstalare a vechiului tonus. În fond, de ce să nu lași lucrurile să se desfășoare în normalitatea suportabilă a specificului fiecărei părți? De ce să urmărești ajustări de relație potrivit propriilor așteptări, când nu e nimic de așteptat de la cel de lângă tine? Vechea admonestare de la penitenciar, pe care directorul i-o administrase, adică acea pastilă că justiția rigidă răstoarnă ordinea lucrurilor în favoarea nedreptății, încă îl mai apăsa pe Dan. Pentru că, prin ricoșeu, asta se înțelegea din colocvialul „bine că nu te-ai făcut judecător.” Se vedea inflexibil nu numai în aprecierile colaboratorilor săi apropiați, ci și în evaluarea de sine. Vorba „să te ferească Dumnezeu de judecata dreptului” îi apărea ca o admonestare a părerii bune de sine, negândite în termeni preciși, dar induse prin chiar actul judecății altuia. Știa că nu deține un loc fruntaș pe scala gradațiilor morale, și totuși, nu pregeta să facă aprecieri de valoare după norme însăilate în conștiința lui ușor tendențioasă. Nu-i lipsea dreptarul, pentru că era în cunoștință de cauză cu privire la exigențele cerute de oficiul său și al colegului. Problematică era acea amprentă personală ce afecta echilibrul nepărtinirii în balanța judecăților operate cu prea multă ușurință. De aceea, la un moment dat, se hotărî s-o lase mai moale sau chiar să renunțe cu totul la orice dispute. Ce conta de partea cui se află dreptatea dacă nici subiectul nici obiectul demersului justițiar nu erau compatibile calitativ cu rigoarea cerută de acesta?

În ultimă instanță, apelase la arbitrajul lui George, dar nu primi din partea lui decât sfatul temperanței și compromisului în numele prudenței.

– Trebuie să ajungeți la o înțelegere pentru că altfel (aici George schiță un gest de binevoitoare complicitate cu Dan) va trebui să mergem la arhon. Ar fi păcat să fiți mutați disciplinar amândoi.

Ultimele cuvinte fură rostite aproape în șoaptă, deși, în afară de cei doi, nu se mai afla nimeni în birou. Bineînțeles, nu era vorba de vreo precauție aici. Dar, reflexele astea timorate intraseră atât de adânc fibra motrice încât ele constituiau o a doua natură pentru George și pentru cei ce le dețineau mai mult sau mai puțin conștient.

În afară de asta, protusul insista pe exemplul bunelor oficii ce persistau de foarte mult timp între el și Răducu.

– Știu asta. De fapt toată lumea știe. Dar între tine și el, relațiile sunt de cu totul alt tip. Și eu am încercat o împrietenire cu Răducu, pe considerentul apropierii voastre și, mai ales, cu ocazia multelor lui dodii. Pe mine nu mă enervează stilul ăsta al lui, mai ales că strecoară glumițe la care consimt de multe ori provocator. El înșiră vorbulițe, eu completez și amplific, ca apoi să conchidem hilar că nimic nu e serios pe lumea asta, nici măcar moartea. Cu toate astea, în loc să limpezim atmosfera dintre noi, aruncăm praf unul în ochii celuilalt, îndesim perdelele de fum, și în final îmi dau seama că bătaia asta de joc mi se adresează doar mie, pentru că el, dispare ca măgarul în ceață, repliindu-se pe intențiile lui absconse, gata de a profita încă o dată de orbirea mea temporară.

Discuțiile ar fi putut continua la nesfârșit, fără niciun rezultat. George nu numai că încerca să niveleze lucrurile, nedând cuiva dreptate. De fapt, pe el nu-l interesa decât ca în urma aplanării tensiunilor, să perpetueze o stare de spirit de la sine înțeleasă ca neconflictuală, stare impusă cu forța argumentelor lui autoritare. Era de fiecare dată convins că deține tot atâta putere de convingere pe cât erau de peremptorii, în ochii lui, argumentele înseși de care uza. Se lăuda că de nenumărate ori, intervențiile lui față de terți, aveau darul de a-i înmuia până la cedare. Cu atât mai mult se cuvenea, așadar, ca alura și tonul vocii sale să se impună fără rest în raporturile cu inferiorii statutari. Și ca să fie și mai convingător, aserțiunile luau în final forme argumentative, declamând concluzia răspicat: „Corect?” Imperativul cu inflexiuni interogative trebuia numaidecât să-și asocieze acordul interlocutorului, înainte ca acesta să se dezmeticească: „Corect!”

– Băi cumnate, eu mi-am făcut treaba. V-am instalat aici la Rs., am încercat și cred că am și reușit să vă ajut în chestiunile mai complicate, pentru că am destulă experiență și pricepere. V-am cerut, în schimb, un singur lucru, care până la urmă, este tot în folosul vostru: să vă înțelegeți. Corect? Așa că, uite, ne dăm întâlnire toți trei peste o săptămână, punem pe tapet toată povestea și o rezolvăm aici.

Întâlnirea se va multiplica, pentru că Răducu, luat prin surprindere, nu avusese timp de reflecție sau, mai bine zis, de formulări pro domosua. Nu era nimic complicat pe fond, nimic mai complicat decât firea învârtoșată de interese tulburi sau de resentimente a celor doi. Dan insista pe disparitatea foloaselor. Clientela alogenă a lui Răducu ocupa prea mult spațiu și interfera abuziv cu restul insuficient de care mai putea dispune Dan. Astfel, acesta rămânea doar cu o pătrime din întreg. De partea cealaltă, Răducu oblitera tabloul general, minimalizând amploarea oficiilor lui, până la evanescența oricărei disparități. În urma discuțiilor, totul se încheiase cu un ușor avantaj pentru Dan, prin refacerea echilibrului dintre cele două matere. Aceasta, însă, nu avea cum să se mențină, dat fiind faptul că Răducu știa să recupereze oricând, profitând de sincopele din sistem. Dan pledase în contul materei pe care o deservea, subsumând acesteia propriile lui avantaje. Pentru Răducu era mai simplu. Orice supliment, și erau multe, și-l însușea, neconsemnând în registrul de venituri, sumele obținute. Iar dacă înregistrările financiare lipseau, tot așa lipseau și cele matricole. Adică, totul se consemna pe foi volante, urmând ca acestea să fie arhivate într-un viitor incert sau să nu mai fie păstrate deloc, în funcție de voința oficiantului care le completa.

Deși rezultatele nu erau cele dorite, discuția, oarecum pe șleau, avu darul să-l satisfacă pe Dan. De la bun început, nu sperase la prea mult. Faptul că își exprimase nemulțumirea pe față, era de ajuns. Știa că în urma ei, Răducu nu-și mai putea permite atâta nonșalanță, ocolind fățiș rânduielile, forțându-și, în același timp colegul, la periferizare. Timp de multe luni, acesta oscilase între a ignora totul în numele păcii, și a lua atitudine, chiar dacă lucrul ăsta îi prejudicia poziția în fața superiorilor și a comunității. Era mulțumit că procedase așa și, în același timp, era pregătit să meargă mai departe cu hotărârea de a nu se mai preocupa de tertipurile colegului, chiar dacă îl vor afecta. Putea, de-acum, să intre în corul celor ce elogiau pacea cu orice preț, inclusiv cu acela al adevărului și dreptății. De principiu nu era de acord cu asta. Însă lumea în care trăia nu oferea alternative. Cel puțin în anturajul lui.

Relaxat, își amintea de disputa avută cândva cu avocatul Voiculescu pe marginea titlului cărții scrise de unul dintre luptătorii angajați în rezistența anticomunistă din Munții Făgăraș.

– Eu nu înțeleg, spunea acesta, toată inflexibilitatea asta. Sunt situații când omul se mai mlădiază după vremuri. Aș fi citit cartea dacă nu m-ar fi lămurit din titlu cam în ce fel vede autorul lucrurile. Brazii se mai și îndoiesc. Dacă n-ar fi așa, ce s-ar întâmpla cu pădurea? Ar trebui să se frângă în întregime?

– Poate că numai așa merită să trăiești în anumite situații. Murind. E adevărat că puțini sunt dispuși să îmbrățișeze asemenea destin. Pe undeva aveți dreptate. Nu putem muri toți deodată. Nu e de dorit. Și, mai ales, nu e de pretins așa ceva din partea celor mai exigenți moraliști. Dar ceea ce se impune tuturor, cred eu, este exemplul lor. Că nu putem fi toți ca ei, e de înțeles. Dar să-i consideri altcumva decât eroi, martiri, sfinți, nu prin cotidian ci prin crepusculul ales, atunci când resping și cel mai mic compromis, nu e de acceptat.

La fel cum se înflăcărase atunci, în discuția cu avocatul, simțea că se aprinde și acum, după discuția cu George. Dar totul nu dură decât puține clipe. Până și cele mai luminoase exemple, așa cum le socotise pe acestea, aveau nuanțe ce estompau avântul oricărui romantic lucid. Puteai oare izola momentul sacrificiului, fie el cât de sublim, de carențele sublunare pe care le purtăm cu toții, ticăloși, ordinari în sensul de obișnuiți, sau eroi? Sau ce relevanță putea avea exemplul ăsta pentru cineva care, bine-mersi, avea tot ce-i trebuie și care, fără a risca nimic, se lamentează înaintea șefului, mânat nu de spirit de sacrificiu ci de frustrări de ordin material? Dar nu, nu cupiditatea fusese determinantă aici. Dan se liniști sondând mai la adânc, spre adevăratele resorturi ale demersului său. Faptul că era relaxat, că regăsise acea mulțumire sufletească spre care-l orientase sfatul și binecuvântarea maternă, în ciuda anticipărilor negative privitoare la imposibilitatea ca Răducu să renunțe măcar în parte la vechile lui deprinderi, îl repuse pe linia de plutire. Era mulțumit că spusese ce avea pe suflet și că de acum înainte va proceda tot așa, fără menajamente și fără teama de consecințe. Ceva din curajul eroilor săi îl anima și pe el. La scara sublunară a propriilor lui vulnerabilități, e adevărat. Dar asta nu-l va dezarma și nu-i va răpi satisfacția de a riposta, lăsând deoparte falsa prudență. Tăcerea nu se potrivea întotdeauna cu buna chibzuială sau discreția. O liniște inexpresivă, o prezență fără grai, dădea suflu omertei autohtone. Or, fără atitudine, cine putea aspira la altceva decât la statutul de târâtoare? A conta, presupunea mai mult. Altfel nu se putea.

Iată însă că subit, fără vreun avertisment, fără vreun semnal cât de mic care să deștepte capacitatea de anticipare, Dan primi vestea plecării colegului său. De câteva săptămâni, starea lui de spirit oscila între melancolie și indiferență, între agitația stârnită de contradicțiile unei situații văzute fără ieșire și detașarea indusă de exhibarea verbală a conflictului interior.

– Ai auzit? Ai aflat vestea cea mare?

Întrebarea pusă de Claudiu, unul din colegii din vecinătate, fusese aruncată, pur și simplu, cu intenția de a izbi atenția. Trecea în goana mașinii prin fața casei unde locuia Dan, și-l văzuse pe acesta pregătindu-se să descuie poarta pentru a intra. Frânase brusc, sfidând inerția care, se pare, nu avea niciun efect asupra mișcărilor lui, traversă grăbit și se postă înaintea lui Dan. Toată scena dădea impresia de instantaneu ce anula orice succesiune, îngrămădind imaginile în cadrul unui tablou deopotrivă dinamic și static, în desfășurare temporală și suprapunere simultană.

– Nu, răspunse Dan cu surprindere. Ce veste?

– Îți pleacă colegul.

Luat brusc, Dan n-avu nicio reacție. Nu se putea dezmetici despre ce coleg era vorba, cu toate că nu avea decât unul care să fie al lui în sensul cuvintelor lui Claudiu. Nu se lămuri nici cu privire la locul unde ar putea pleca acest coleg neidentificat, și, mai ales, de ce l-ar privi pe el chestia asta.

– Pleacă Răducu înapoi la Zr., își continuă Claudiu anunțul, și în locul lui vine Cornilă.

Nu își dădea seama dacă năuceala asta se datora neacceptării voite sau incapacității minții de a procesa informațiile considerate fanteziste. Niciodată nu gândise că ar putea avea parte de un alt coleg. De aceea, frământările lui din ultima vreme trebuiseră rezolvate în maniera descrisă mai sus. Pusese în paranteză orice chestiune legată de Răducu, fie ea trecută, prezentă sau posibilă în viitor. Își crease o zonă de protecție ocupată cu proiecte de cu totul altă natură decât spețele enervante pe care fusese nevoit a le rezolva până atunci. Schimbarea asta, dacă era adevărat ce spunea celălalt, și trebuie că era, Claudiu fiind unul din cei mai pe fază oficianți ai tagmei din zonă, atunci lucrurile vor lua o turnură diferită. Iar dacă era vorba de Cornilă, turnura asta va fi cu totul diferită.

– Cornilă e ok. Nu cred că e o schimbare rea pentru tine.

Instinctul îi spunea altceva. Nu credita vreo judecată din care să rezulte ceva îngrijorător. Simțea doar o stare incomodă datorată în bună măsură faptului că omul era foarte diferit de Răducu, nu privitor la calitățile morale, ci la croiala în registrul voluntar și în cel al tenacității. Se impunea o resetare a comunicării cu el pe coordonate precise. Deocamdată nu voia să părăsească prea curând nebuloasa din care scruta viitorul alături de Cornilă. Urma o perioadă de așteptare, apoi de acomodare și abia după aia va vedea ce este de făcut în noua situație.

Același instinct deplânse, la un moment dat, ratarea ocaziei de a se pricopsi cu cineva mai apropiat stilului său, dacă tot s-a ajuns aici. Plecarea lui Răducu ar fi putut lăsa loc unor oportunități pozitive, exploatate pe considerente de afinitate. Erau destui cu care Dan s-ar fi înțeles. Fără a băga mâna în foc pentru cineva, cum se spune, nu era de exclus acuratețea cântăririi unor caractere cunoscute și verificate de-a lungul anilor. Dan nu era un circumspect de felul lui, dar nu era nici nesăbuit atunci când oferea alibiuri de bună credință celor cu care se înțelegea. Știa bine că în conjunctura relațiilor de serviciu, nu erau de evitat întotdeauna anumite asperități. Dar, cu răbdare și diligență de ambele părți, nimic nu era de netrecut, păstrând în ansamblul situațiilor ivite, bune oficii de comunicare, dacă nu, chiar, de amiciție nesmintită. Păstra cu oarecare rezervă, ecoul avertismentelor repetate din când în când de tatăl său că „toți sunt băieți buni, până ai de-a face cu ei.” Nu voia să renunțe la un anumit entuziasm al relației cu semenii doar pe motivul imperfecțiunilor de la care nimeni nu făcea excepție. Considera că fără acest entuziasm, cochilia închistării individuale avea să-l sufoce, anulându-i capacitățile sociale. Mai credea că posacii sucombă sub greutatea egoismului și că relațiile lor cu semenii ascund însingurări echivalente cu resentimentul și ranchiuna, nu cu solitudinea igienizantă. La fel ca etilicii cronici care, după spusele unui prieten suferind de asta, chiar dacă beau împreună cu alții, de fapt beau singuri, pentru că în cazul lor mobilul nu este dat de comesenie și concordie, ci de viciu.