Lipsind de la apelul de dimineață

Viața fluctuează.

Pe Andrei Gazsi l-am cunoscut cu ocazia unui reportaj pe care televiziunea l-a făcut cu mine. Am discutat cîteva minute, am aflat că e poet și el.

Apoi, peste ani, l-am întîlnit la ediția din anul acesta a „Primăverii Poeziei” din Zalău. Mi-a oferit un volum și m-a rugat să-l traduc dacă-mi place.

M-am adîncit în versurile sale și mi-au plăcut tot mai mult. „Cîte o carte poștală pe lună” este un mănunchi de cărți poștale fictive pe care un prizonier le scrie mamei lui. Consunînd cu aforismul borgesian care spune că asasinii sînt văzuți numai de departe, văzut de aproape, orice om e Raskolnikov, antologia ne prinde cu melancolia ei nesfîrșită. Raskolnikovii lui Gazsi nu au idei mărețe ca personajul dostoievskian, ci numai trăiri și sentimente, și mai ales o lipsă a libertății cu care nu știu ce să facă, cum să o umple. În acest context, mama devine ceea ce este, ca să zic așa: ultima fortăreață a copilului său necăjit, însingurat și ros de mustrările de conștiință.

Credibilitatea volumului e dată și de faptul că personajul care scrie misivele nu este un hoț oarecare, ci un criminal care și-a omorît iubita. A avut parte de o dragoste căreia i-a pus capăt chiar el, și acum reface ambianța ei dinainte, închipuind și una care nu a existat și nu va exista niciodată: „Dragă mamă, dacă într-o noapte voi bate la geamul tău,/ într-alt trup, mă lasă să intru,/ sunt tot eu!” („Turiști prin moarte”, p. 49) – citim într-unul din post-scriptumurile atașate aproape fiecărei cărți poștale. Frecvența lor este semnul unei foame a scrisului: deținutul nu are spațiu nelimitat nici în scris, încearcă să spună tot mai mult și găsește trucurile prin care mai poate lungi un text relativ scurt.

Tandrețea este sfîșietoare și izvorăște din singurătatea vorbitorului. Are un coleg de celulă, pe Corbul, și desigur că vorbește cu el, dar ei doi n-au un trecut comun, și deci nici amintiri comune. „Dragă mamă,/ într-o noapte l-am visat pe bunicu’/ scoțând cânepa coaptă-n Târnave,/ pe vremea când boii colectivului rumegau/ covorul de umbră al salcâmului desfrunzit.” („Fata mirosind a vaci și lăcrămioare”, p.11) Visele astea nu pot fi înțelese de Corbu, el înțelege o experiență doar pentru că a avut una asemănătoare. Dar știm cu toții ce trecut duios ne evocă chiar și un coleg de clasă pe care poate nici nu l-am observat la vremea respectivă, dar care își amintește de diriginte, ba chiar a fost acolo cînd acesta ne-a pus o absență nemotivată. Ce să mai zicem atunci de mama care a fost mereu alături de noi?!

„Câte o carte poștală pe lună” (Şcoala Ardeleană, 2019) este cartea speranței și a suspinului. „Dragă mamă, în ultimii ani mă visez zburând,/ hoinărind cu păsările pe linia zării./ Așa că lipsesc, uneori, de la apelul de dimineață.” („Cinematograful”, p. 53) – spune un alt post-scriptum. Mi-au venit în minte versurile eminesciene: „Între nouri și-ntre mare/ Zboară paseri călătoare/ Cum nu pot și eu să zbor/ Să mă iau pe urma lor!/ (…) Că m-aș duce, tot m-aș duce,/ Dor să nu mă mai apuce”. Imaginația e un dar extraordinar, și nici poezia nu e mai prejos. Andrei Gazsi mi-a arătat asta o dată în plus.