Marco Balzano. Prin cenușa imperiilor…

„O poveste nu se păstrează nicăieri mai bine decât în cenușă.”
(Eugenio Montale)

La Curon Venosta (Graun im Vinschgau, în germană), în Tirolul de Sud din Italia, se adună în fiecare vară cohorte de turiști care abia așteaptă să ajungă la podul de pe care își pot face un selfie spectaculos cu clopotnița unei biserici scufundate în apele lacului de acumulare al unui baraj care, atunci când a fost construit, a distrus două sate (Curon și Resia), localnicii fiind siliți să se mute și să ia viața de la capăt altundeva, în numele progresului adus de uriașa investiție. Totul pare, desigur, ceva suficient de obișnuit în epoca în care trăim, așa ceva întâmplându-se destul de frecvent nu doar în nordul Italiei. Numai că, pornind în romanul său „Eu rămân aici” („Resto qui”, 2018) de la aceste detalii, scriitorul Marco Balzano nu se poziționează la suprafața lucrurilor, ci privește totul în profunzime, analizând nu doar contextul care a dus la acest deznodământ, ci reușind să înțeleagă complicatele mecanisme ale istoriei acestei regiuni.

La începutul anilor ’20 ai secolului trecut, de pildă, Curon era un sat de munte situat la granița de nord a Italiei, locuit de o importantă comunitate germană, care își păstrase de-a lungul vremii obiceiurile și limba. Iar Trina, cea care va deveni personajul central și vocea narativă a cărții, visează să-și termine studiile și să devină învățătoare. Numai că, odată cu bucuria absolvirii, tânăra se confruntă, alături de toți ai săi, cu o nouă realitate – regimul fascist al lui Mussolini interzice folosirea limbii germane în învățământ, astfel că Trina și colegele ei nu reușesc să-și găsească de lucru, singura opțiune de a preda fiind, pentru ele, participarea la cursurile clandestine organizate pentru cei câțiva copii ai căror părinți sunt destul de curajoși pentru a-i trimite la astfel de ore. Iar lucrurile nu se vor liniști nici în anii următori, căci istoria dă complet peste cap viețile oamenilor obișnuiți. Deja căsătorită de-acum și având doi copii, Trina trăiește, alături de întreaga sa familie, o altă dramă când, parcă pe neașteptate, în 1939, Germania anunță „Marea Alegere”, comunităților de etnici germani din Tirol oferindu-li-se posibilitatea de a se muta în „Marele Reich”. Aparent, Hitler e eroul salvator, cel care le va oferi oamenilor de aici șansa unei vieți noi. Numai că propunerea lui propagandistică nu e altceva decât încă un mijloc de a-i întoarce pe oameni unii împotriva altor și a slăbi, astfel, unitatea micilor comunități istorice. Peste noapte, Curonul se împarte, iar opiniile oamenilor se radicalizează, unii decizând să plece în Germania, iar alții, să rămână. Numai că aceștia din urmă vor fi jigniți și umiliți de semenii lor, nu o dată chiar de o parte dintre rude, fiind considerați trădători sau spioni. Trina și Erich, soțul ei, aleg să rămână, numai că în scurtă vreme Marica, fiica lor, îi va părăsi și va pleca în Reich împreună cu familia unchiului.

Romanul lui Marco Balzano devine, în acest fel, nu doar povestea unei familii confruntate cu marile provocări ale istoriei secolului XX, ci și o istorie a pierderilor personale, a nevoii de comunicare și a dificultății realizării acesteia chiar față de cei mai apropiați. Născut în 1978, la Milano, și afirmat în literatură odată cu publicarea romanelor „Il figlio del figlio”, „Pronti a tutte le pertenze” sau „L’ultimo arrivato”, foarte bine primite de publicul cititor și de critică, Balzano ajunge cu adevărat în centrul atenției tuturor după apariția acestei tulburătoare cărți (recompensate, de altfel, cu numeroase premii literare din Peninsulă și deja tradusă în mai multe limbi) centrate asupra unor aspecte mai puțin (prea puțin!…) cunoscute în Italia sau dincolo de granițele ei, și care vorbește despre marile drame trăite de atâția și atâția oameni obișnuiți, de ale căror vieți sau alegeri marea istorie nu a ținut niciodată seama. Iar pentru a fi încă și mai convingător în demersul său, scriitorul își structurează textul sub forma unei lungi scrisori pe care Trina o scrie fiicei sale absente, în încercarea de a-i explica ce s-a petrecut, de ce s-a petrecut, nu doar pentru a o ajuta să priceapă alegerile pe care ei, părinții săi, le-au făcut într-un anumit moment, ci și, în egală măsură, pentru a înțelege ea însăși totul. Chiar și după ani de zile.

Căci, deși pare greu de crezut, adevărul este că suferințele oamenilor din Curon nu se încheie odată cu pacea din 1945, ele continuând, e drept că altfel, dar cu o intensitate încă și mai mare. Astfel, proiectul construirii unui baraj nu departe de localitatea lor, proiect despre care se vorbise de nenumărate ori în trecut, este reluat odată cu noua orânduire, pe temeiul că, odată cu barajul acesta, Italia de Nord va avea mai multe surse de energie ieftină. Și, treptat, ceea ce nu reușiseră să ducă la capăt nici fasciștii lui Mussolini și nici naziștii lui Hitler va fi pus în practică, spre disperarea locuitorilor de aici care, deși fac tot ce ține de ei pentru a opri proiectul acesta, vor fi siliți să-și părăsească satul natal și să fie martorii neputincioși ai inundării Curonului – și ai distrugerii unui întreg mod de viață. În ciuda promisiunilor inițiale ale constructorilor, până și vechea lor biserică va ajunge sub ape, doar clopotnița rămânând deasupra, pentru a face, după ani de zile, bucuria turiștilor nepăsători, preocupați doar de obținerea câtora fotografii spectaculoase pe care să le posteze pe Facebook pentru a primi cât mai multe like-uri de la alți oameni, la fel de nepăsători față de imensa suferință pe care această imagine a unei vechi biserici scufundate o exprimă în tăcere… Iar aceasta simbolizează, desigur, toate pierderile și eșecurile oamenilor de aici – de la pierderea dreptului de a-și folosi limba maternă (germana) în școală și în administrație la pierderea celor dragi (fie în război, fie ca urmare a apropierii de o ideologie ori de alta, fie a alegerilor fiecăruia). Trina, de pildă, își pierde fiica, se înstrăinează de propriul fiu (atras, la un moment dat, de propaganda găunoasă a lui Hitler), rămâne fără prieteni (mai ales după ce Barbara, fosta ei colegă, e arestată), dar rămâne mereu convinsă că, într-un fel sau altul, cuvintele o vor salva. De aceea, decide să-i scrie fiicei sale o lungă scrisoare în care să-i spună cu au trăit și cum au murit cei de același sânge cu ea, cum au suferit cei din aceeași localitate, cum au eșuat mulți dintre cei de aceeași limbă. Veritabilă dovadă a necesității păstrării memoriei faptelor, locurilor și oamenilor, lunga confesiune a Trinei e și o versiune personală a istoriei, acea istorie adevărată care nu-și va găsi niciodată locul în paginile manualelor și care, dacă nu ar fi păstrată în acest fel, ar risca să se piardă, asemenea vechiului mod de viață al oamenilor din Curon, alungați, practic, din casele lor, ajunși strămutați, fără a primi compensații oneste din partea autorităților și fără a fi ajutați cu adevărat de nimeni. Cumva (și doar aparent paradoxal), pacea le face acestor oameni și așa atât de încercați mai mult rău decât cele două războaie mondiale care trecuseră peste ei…

„Eu rămân aici” convinge încă de la primele pagini prin tonul simplu, comparabil cu cadrele fruste ale marilor pelicule ale neorealismului italian (poate de aici și dimensiunea de-a dreptul cinematografică pe care o dobândește pe alocuri cartea), prin modul atât de personal de a privi lucrurile al Trinei, această tragică figură a prozei contemporane italiene, dar și prin capacitatea autorului de a crea, realmente, fragmente de mare poezie atunci când e vorba de descrierile zonei muntoase a Tirolului, de zăpezile din timpul lungilor ierni sau de atmosfera atât de exuberantă a atât de scurtelor veri de pe pășunile alpine. O intuiție a peisajului cum rareori găsim în literatura zilelor noastre, dar și o poetică a atmosferei pe care Marco Balzano se dovedește capabil să o creeze, uneori, doar din câteva cuvinte bine plasate. Astfel că povestea vieții Trinei devine și o poveste a existenței tumultuoase a unei localități practic uitate de mai toată lumea și a unor suferințe ignorate de toți în numele progresului și modernizării… E ca și cum autorul ar privi la microscop o secțiune a istoriei secolului XX și astfel, parcă pentru prima dată, cititorii ar avea ocazia să afle că întotdeauna în spatele marilor decizii și dincolo de promisiunile frumoase ori de amenințări se află, orice s-ar întâmpla, niște oameni. Care vor dovedi, prin suferința lor, dar și prin capacitatea de a lua totul mereu de la capăt, că omul poate fi învins într-un război mai mare sau mai mic, mai lung sau mai scurt, dar niciodată complet redus la tăcere. Prin Trina, atât de încrezătoare în puterea cuvintelor de a păstra vie măcar aminitirea celor care au fost, pentru cei care vor veni, prin lunga și tulburătoarea ei confesiune, Marco Balzano ne vorbește, fiecăruia în parte, despre pierderi și eșecuri, despre singurătate și moarte, dar și despre puterea iubirii și a speranței. Chiar și după două războaie mondiale care au pustiit lumea.

Marco Balzano, „Eu rămân aici”, traducere de Elena Bănică, Editura Litera, București, 2024