Marginalii la volumul „Vremuri îmbârligate” (Marian Ilea) de Tiberiu Alexa

Vă invităm să citiți un eseu de Tiberiu Alexa, critic și istoric de artă, apărut și pe site-ul directmm.ro, eseu dedicat noului volum de proză semnat de Marian Ilea, „Vremuri îmbârligate” (Eikon, 2024). (Literomania)

1. INTRODUCTIO

De parcă viețuirea noastră cotidiană nu s-ar plasa, acum și oricum, altminteri suficient de intens și de tensionat, în clivajele complicatului moment confuz (el însuși „îmbârligat”!) al încurcărelilor trumpist–jdvanceist–putiniano–ursuliniano–zelenskiene, ce vin de opintesc, la greu, așa-zise „reașezări geo-politice, geo-strategice, geo-comerciale (…și geo-grafice ?!?)” ale sferelor de influență în lumea planetară reală *, într-o asemenea piață „geo-existențială” mediomontistul scriitor vine și el de ne convoacă că-i cetim și să-i consumăm emoțional (de nu cumva de-a dreptul chatartic!) ficționările „Vremurilor îmbârligate” ale imaginarului lumii prozei sale: „Vremuri îmbârligate. Antologie de proză” de Marian Ilea (Editura Eikon, București, 2024, 236 pagini, antologie întocmită, îngrijită și propusă editorial de Anca-Domnica/Dominique Ilea **)

Selecția antologată în acest volum se bucură, deja, de întâmpinarea critică publicată de către universitarul băimărean Gheorghe Glodeanu în „România Literară” nr. 11 (rubrica: „Cartea de proză”) sub titlul: „Povestiri din Mittelstadt” [i]. Câteva dintre enunțurile istoricului și criticului literar se cuvin/merită reținute, sub umbrela vox auctoritatis: „Prozator, dramaturg, eseist, gazetar, regizor de televiziune, Marian Ilea (n. 1959) rămâne una dintre figurile marcante ale generației ’90. Autorul a reușit să atragă atenția deja prin volumul de debut intitulat „Desiștea” (1990), carte urmată de noi volume de proză (…).Coborând dintr-un afund de Maramureș încărcat de legende și de tradiții ancestrale, scriitorul rămâne, în esență, un povestitor, un rapsod al locului care a trecut prin experiența postmodernismului și care nu se mulțumește cu simpla relatare de factură tradițională. El descinde din școala unor remarcabili povestitori (Sadoveanu, Gogol, Turgheniev), dar acest lucru nu înseamnă refuzul experimentului literar.

Asemenea unor predecesori iluștri, precum Panait Istrati, Ștefan Bănulescu sau Fănuș Neagu, prozatorul își creează o geografie imaginară proprie, o lume în care realul se împletește cu iluzia, iar legenda este la ea acasă. Matricea acestui teritoriu se găsește în Maramureșul natal al scriitorului.

Recenta carte a lui Marian Ilea se intitulează „Vremuri îmbârligate”. Este vorba despre o antologie de proză scurtă (…) La fel ca în celelalte cărți ale prozatorului, miraculosul spațiu maramureșean se transformă în personajul predilect al povestirilor, autorul asumându-și postura unui cronicar veridic al meleagurilor sale natale. Este vorba despre fabulosul Mittelstadt (denumirea germană a orașului Baia Sprie), localitate devenită cunoscută îndeosebi datorită mineritului, dar și de zonele limitrofe: Ieudul, Tăuții, Băița, Lăpușul și Chiuzbaia. Mittelstadt sau Medio Monte este un spațiu central european tipic, în care asistăm la un amestec al neamurilor. [/] și al limbilor. Din această perspectivă, onomastica utilizată de către prozator se dovedește semnificativă, ea ilustrând Babelul vocilor și al semințiilor. [/] Marian Ilea nu este doar un cronicar al locului, ci și al neamurilor. Este vorba despre o lume ce trăiește atât prin obiceiurile și legendele sale, cât și printr-un limbaj specific, regional și arhaizant, în măsură să creeze o atmosferă specifică. Prezența realismului miraculos și eterna rotire a generațiilor amintește de celebrul Macondo al lui Gabriel García Márquez. Personajele trăiesc mai mult prin vorbe decât prin fapte, prin poveștile lor fabuloase, de unde caracterul scenic al mai multor relatări și importanța acordată dialogului. (…) Marian Ilea zugrăvește o lume în crepuscul, care încearcă să supraviețuiască ținând pasul cu vremea. (…) Inspirându-se din legendele locului, povestirile lui Marian Ilea se găsesc sub pecetea mitului lui Anteu. Versiune (post)modernă a lui Alecu Russo, prozatorul realizează o veritabilă Cântare a Maramureșului.” (sublinierile mele – T.A.).

Avem formulate, aici, liniile de forță pentru o fișe de autor/creator temeinică și cuprinzătoare, demnă de paginile unei „Istorii a literaturii române contemporane”: cu determinările particularităților de rigoare: identificarea genurile proxime ale specificităților concepției scriitoricești; corelări/contextualizări în câmpurile literare românești și transnaționale; fixarea reperelor estetico–stilitice identitare; transgresarea caracteristicilor volumului recenzat înspre evaluarea globală a creației prozatorului, precum și fixarea poziționării acesteia în câmpul mai cuprinzător al literaturii române – actuale, dar și canonice – prin inedita/neașteptata „timbrare” a lui Marian Ilea ca „versiune (post)modernă a lui Alecu Russo”, iar a producției sale scriitoricești ca „veritabilă Cântare a Maramureșului”(personal, aproape îmi vine să pariez că enunțul ăsta – în definitiv deplin pertinent, esteticește nuanțat și acoperitor, iar istoriograficește înțelept, curajos și deschizător de potențial fertile corelări antropo-culturale – va putea sta, cât de curând, la originea unei posibile discuții publice polemice!).

Mulțumindu-i profesorului și istoriografului băimărean Gheorghe Glodeanu pentru această radiografiere făcută publică în revista–fanion al literaturii române contemporane („România literară”), mă grăbesc să adaug că înțeleg să folosesc, sub umbrela vox auctoritatis, o parte a „înțelepciunilor” oferite (și pe care mi-am îngăduit să le subliniez mai sus, prin scoatere în vedetă), ca puncte de pornire într-un eseu analitico–interpretativ, poate nițel mai iconoclast în care, dintru început, îmi asum, declarat, pro domo-ul partizan privindu-l pe „monșer”-ul Marian Ilea cu scrierile sale prozatoricești, și promovarea lor ca posibile lecturi terapeutice pentru atât de greu încercatulul public larg dintr-ale noastre prezente „vremuri îmbârligate”!…

2. PRO DOMO

În cele ce urmează, voi încerca să „parazitez creativ” !…) idei cuprinse în sublinierile de mai sus (iertare domn’ profesor!…; fiți îngăduitori și receptivi, distinși cetitori!)…

Citesc sistematic povestirile lui Marian Ilea cam de vreun deceniu și mai bine încoace. Ocazional, m-am intersectat cu proza sa de prin a doua jumătate a anilor 1990, prin paginile unor reviste literare. M-am împrietenit, treptat, cu ritmul moderat molcom al derulărilor sale narative (ritm pentru care regretatul nostru prieten comun Radu Săplăcan obișnuia să folosescă expresia: „bătrânește, ardelenește de pe Someș”!). Totodată am devenit fermecat de textura prietenoasă a scriiturii sale, când candidă și directă, când sfătoasă și detaliat descriptivă multiplicând planurile narative, dar mereu cursivă, cu mare potențial de atractivitate și clar menită să capteze apetitul pentru lectură al unui public mai degrabă larg.

Am primit confirmarea că aveam de a face cu așa ceva în împrejurări mai puțin obișnuite, dar deplin interesante (atunci, ca și astăzi, de altminteri), în cursul unei dezbateri seminariale de estetică, pe care o realizasem cu studenții grupelor (reunite) de jurnalism și de filosofie ai Universității de Nord (Facultății de Litere) din Baia Mare.

Era prin 2003 sau 2004 (sper că memoria nu mă trădează!), pe vremea când, în societatea românească, se consuma în masă și (se „digerau”) la greu, „produsele” consumeriste și șocul de impact al primului val de telenovelism (soap opera) și de proză „romanțioasă” (traduceri de historical romance novels americano–anglo-saxone) în frunte cu op-urile vârfului ei de lance Sandra Brown.

Supusă unei seminarizări tip studiu de caz, analiza fenomenului (aflat, atunci, în plină ebulițiune societală) a împărțit colectivitatea studenților în două „tabere” (pro și contra – după cum, altminteri, era și de așteptat, cu un surplus, parcă, pentru cea de a doua), iar printre alte cauze/justificări/mecanisme ale „succesului nebun” la românii liberalizați, discuțiile au identificat „foamea/nevoia de poveste” ca principală explicație a comportamentelor publicului larg când se prăvălește peste el capitalista „cultură de masă” (mass culture)! (Cu cea timp în urmă, făcând ordine printre dosarele personale ale „arhivei” mele profesorale, am dat peste niște frânturi de notițe seminariale conținând și câteva însemnări din care încropesc consemnările de aici!).

Confruntați să-și exprime, argumentativ, posibile opțiuni/preferințe personale alternative pe care le-ar alege din aria „culturii de performanță” (high culture), la următoarea seminarizare (concluzivă) câțiva dintre studenți au adus exemplificări interesante, centrate asupra aceluiași „apetit pentru poveste/experiențe narative” – dintre care mi-au rămas în amintire: „La dolce vita” (1960, regia Federico Fellini; cu Marcello Mastroiani și Anita Ekberg); „Piesă neterminată pentru pianină mecanică” (1977, regia Nikita Mihalkov; cu Aleksandr Kaliaghin și Elena Solovei) și „Umbrelele din Cherbourg” (1964, regia Jacques Demy; muzica Michel Legrand; cu Catherine Deneuve, Nino Castelnuovo și Anne Vernon) – din sfera produselor cinematografice (aveam printre studenți – vreo 4 și din Republica Moldova – câțiva cinefili autentici și „înrăiți” ce cotrobăiau deja intens pe internet, deși încă nu fusese inventat youtube-ul!); respectiv cele din sfera prozei literare: Ionel Teodoreanu („La Medeleni”), Mihail Sadoveanu („Trecea o moară pe Siret”), Alexandre Dumas („Cei trei mușchetari”), Lev Tolstoi („Sonata Kreutzer”) și Umberto Eco („Numele trandafirului”) – se prea poate ca aceste titluri să fi conservat experiențe de lectură din vremea anilor de liceu, ceea ce cred că nu era deloc rău pentru acei ani!

3. „ÎMBÂRLIGĂRI” COMPLEMENTARE

Surpriza a constituit-o propunerea venită din partea unei studente, altminteri discretă și „dilighinte”, ce provenea din Baia Sprie (sau, poate, din Negreia ? – cât de mult regret că detaliile, precum și numele ei mi s-au șters din memorie !): Marian Ilea, „Povestiri din Monte-Medio” (București, Cartea Românească, 2000). Când a venit momentul argumentărilor, și-a mărturisit „patriotismul local” și faptul că se regăsește în lumea zugrăvită în povestirile scriitorului; apoi, că narațiunile țesute în carte i se adresează accesibil și cu atractivitate, împlinindu-i nevoia de poveste; că o stimulează să se transpună, imaginar, într-un spațiu și printre oamenii unui univers născocit însă zugrăvit credibil („realist”), mai bogat și mai colorat prin comparație cu cenușiul prezentului cotidian de atunci (să ne amintim că, pe la începutul mileniului al doilea, Baia Sprie/Medio-Monte era o mică localitate urbană a cărei comunitate parcurgea ultimele trepte, dureroase, ale unui prelungit proces de dezindustrializare minerească postsocialistă, cu rată mare de șomaj și orizonturi perspectivice mai degrabă întunecate…). Finalul argumentativ al studentei ne-a luat, cumva, prin surprindere, atunci când a formulat concluziv, că lectura prozelor scurte ale lui Marian Ilea îi oferă un soi de echilibrare interioară prin „cură” (terapie) literară! Din câte îmi amintesc, atunci, aceast din urmă enunț a rămas nebăgat în seamă, dincolo de faptul că va fi „punctat” pozitiv la impresia artistică. Astăzi, privindu-l cumva retrospectiv, constat că, dincolo de inocenta prospețime redescoperită printre răzlețite notițe ale unei seminarizări din urmă cu două decenii, enunțul din urmă conectează cumva proza lui Marian Ilea (dimpreună cu întreaga argumentație recuperată mai sus) la repere estetice – să le zicem – tradiționale: creator®viziunea asupra lumii și existenței®produsul de artă®receptorul și apetitul său pentru poveste/experiențe narative.

Și, uite-așa împresurat mai din toate părțile de „Îmbârligările” viețuirilor cotidiene, fie ele concret–reale, fie artistic–ficționale, fie analitic–interpretative, am stat de vorbă… cu mine însumi și m-am decis ca, prezentarea de acum a antologiei monșer-ului medio-montez să adopt ipotetica postură a liceanului convocat la o analiză (sintetică: critică, istorică și eseistică) a conținuturilor antologate în noul volum publicat de Marian Ilea. Mă străduiesc să o fac în fața Dvs. – așa, mai eșantionat și fragmentat – ca să nu depășesc prea mult, echivalentul în număr de semne/cuvine/rânduri al acelui delay politicos reprezentat, simbolic, de sfertul academic de ceas propriu frizerului profesionist! Și mă gândesc să o fac așa cum îmi amintesc, cam care ar fi fost în urmă cu o jumătate de veac, prin 1972/1973, cerințele fostei mele profesoare de limba și literatura română – regretata Maria Curteanu – pe vremea când mă iniția într-ale literaturii și culturii – clasa a X-a F (profil uman) la fostul Liceu de cultură generală nr. 3 (azi: Colegiul Național «Vasile Lucaciu») din Baia Mare… Nu am idee dacă și astăzi s-ar proceda similar… poate că, mai degrabă…NU!… Nu contează ! Eu rămân la propriile-mi istorii și experiențe relevante, altminteri în deplin acord (presupusn…) cu monșer-ul Ilea care – și el – rămâne și cobabitează, constant și consecvent, cu istoriile, experiențele și experimentele sale literare în ultimele trei decenii și jumătate – așa cum temeinic ne-a instruit, pe amândoi, dimpreună cu atâția alții, mai vechea școală românească. [Atenție!: aici nu vorbim despre nostalgii, ci evocăm „temeinicia lucrului bune făcut” – ca să citez un clasic în viață, recent trecut la pensie *]… Așadar, purced la treabă urmând probabilele cerințe (din 1973) ale regretatei prof. Maria Curteanu:

4. IDENTIFICĂRI LEXICOGRAFICE ȘI CONCEPTUALE (1): titlu, intitulare (1)

„VREMURI ÎMBÂRLIGATE”. Pe coperta și în pagina de titlu a volumului ne întâmpină formula de intitulare cu parfum lexical regionalist, ce include două determinări: una temporală și o alta caracterologică, ambele menite să indice, sugestiv, factori identitari ai conținutului volumului (după cum suntem lămuriți lexicografic mai jos).

Izvoarele lexicografice ne indică următoarele:

titlu: „2. Cuvânt sau text pus în fruntea unei lucrări (…), indicând rezumativ sau sugestiv cuprinsul acesteia.” (cf.https://dexonline.ro/definitie/titlu);

a intitula: „verb: A da, a pune un titlu unei scrieri; (…).”

intitulare: „substantiv feminin: Acțiunea de a (se) intitula și rezultatul ei.”(cf. https://dexonline.ro/definitie/intitulare).

vreme [vremuri]: „(la) plural Stare de lucruri; împrejurări, circumstanțe, ocazii, timpuri.” (cf. https://dexonline.ro/definitie/vreme);

îmbârligat, -ă [Argou]: „adj[ectiv]. (despre o situație, stare etc.) confuz, încurcat, complicat”; îmbârligat, -ă, îmbârligați, -te [Regionalisme/arhaisme]: „adj[ectiv]. 1. Încurcat. 2. Amestecat. / îmbârligá, v[erb].t[ranzitiv].r[egionalism]. 1. A (se) amesteca. 2. A împleti. 3. A (o) încurca” (cf. https://dexonline.ro/definitie/îmbârligat/definitii).

Iată că ceea ce, la prima vedere, părea părea simplu și ușor inteligibil, în realitate – și pentru a respecta corectitudinea științifică – se dovedește a fi mai complex și complicat (…mai…îmbârligat?!?)… Așa încât, un fel de traducere (interpretare) din română în…română poate fi nu doar binevenită, ci și necesară.

După lecturarea atentă a întregului volum, cred că cea mai potrivită traducere (interpretare) a sensului intitulării ar fi următoarea: ÎN ACEASTĂ CONFUZĂ ȘI AMESTECATĂ EPOCĂ/PERIOADĂ, PLINĂ DE ÎNCURCĂTURI ȘI COMPLICAȚII… Ea exprimă pe deplin și nuanțat, după părerea mea, „indicarea rezumativă și sugestivă” – așa cum indică/cere/prevede definirea a lexicografică – a (deopotrivă) parfumului simbolic și substanțialităților narative cuprinse în prozele scurte propuse de Marian Ilea.

5. IDENTIFICĂRI LEXICOGRAFICE ȘI CONCEPTUALE (1): tipologie editorială, specie (1)

„Antologie de proză [scurtă].” Apartenența sub-categorială, de specie, a textelor – proză – e limpede și nu necesită particularizări – decât, poate, indicarea și mai nuanțată a aparteneței de sub-specie – proză scurtă/nuvelă.

Puțintel mai altfel par să stea lucrurile cu tipologia editorială: deoarece am vaga bănuială că, pentru numeroși membrii (cu și fără drept de vot) ai publicului larg¸ termenul/conceptul de ANTOLOGIE poate părea ușor inteligibil și la îndemână, realitatea perceptivă de masă poate fi substanțial diferită (iau ca termen de referință distribuirea scorurilor din turul întâi al anulatelor elecțiuni prezidențiale din noiembrie 2024! *). Drept care reiau examinarea lexicografică, apoi dezvolt interpretativ–explicativ:

antologie, antologii: „substantiv feminin l Culegere de lucrări reprezentative, alese dintr-unul sau mai mulți autori. [/] sinonime: crestomație” (cf. https://dexonline.ro/definitie/antologie);

Spre edificarea acelei părți din publicul larg mai puțin familiarizată cu subtilități filologice, putem întrebuința următoarea analogie comparată: echivalentul literar al colecțiilor selective din lumea industriei muzicale, de tipul „best of” – cu următoarele exermplicifări:

1. Best Hits of Meghan Trainor, ori Best of Florin Salam – pentru publicul under 35;

2. Maria Tănase: Best of Golden Hits pentru publicul over 65 (dacă cunosc și înțeleg limba englezească!).

Deci, avem un fel de «Marian Ilea: Top Five Best Novels» !

„Eoliana și ceasul solar”, Casa pariurilor literare, București, 2021:
„Crema de gălbenele și curcubeul”, Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2021, 2022;
„Badea George – ultima zi”, Eikon, București, 2019;
„Zeppelinul Piticului”, Paralela 45, Pitești, 2018;
„Nopțile din Mittelstadt”, Cartea Românească, București, 2018.

Vedem că antologatorul (Anca-Domnica/Dominique Ilea) a selecționat din producția literară publicată de Marian Ilea în cincinalul (pe stil vechi) 2018-2022, acoperind publicații promovate în 3 centre editoriale din țară: București, Pitești și Cluj-Napoca.

[i] Cf. Gheorghe Glodeanu, „Povestiri din Mittelstadt”, în România Literară, 2025, nr. 11: (versiunea digitală online) https://romanialiterara.com/2025/03/povestiri-din-mittelstadt/, accesată la 10 martie 2025.

* Pasajele indicate în acest eseu cu un asterisc (*) reprezintă enunțuri cu caracter de pamflet; perceperea, înțelegerea și interpretarea lor trebuie efectuate ca atare, în acord cu conveniențele și temeiurile juridice în uz.

** Informațíe neinclusă pe pagina de titlu a volumului; obținută „pe surse” din mediul familiei scriitorului.