„Nebunul păsărilor” de Care Santos (fragment)

Vă invităm să citiți, în avanpremieră, un fragment din romanul „Nebunul păsărilor” de Care Santos (traducere din limba catalană și note de Jana Balacciu Matei, Editura Humanitas Fiction, 2024, Colecția „Raftul Denisei“ coordonată de Denisa Comănescu). Cel mai nou roman al lui Care Santos ne poartă în inima New Yorkului din a doua jumătate a secolului XIX când orașul cunoaște efervescența construcțiilor îndrăznețe și a celor mai înalte visuri.

Eugene Schiffelin este naturalistul amator, excentric și bogat care și-a dorit să vadă pe cerul din New Work păsările pe care William Shakespeare le-a menționat în piesele sale. În ultimele decenii, invenții precum electricitatea, liftul și telefonul se întrec în popularitate. Cadrul plin de avânt al acelor ani hrănește entuziasmul unui vis care s-ar putea împlini. Cu personaje inspirate din realitate și cu protagoniști plin de curaj, Care Santos spune o poveste care nu s-a mai scris niciodată până acum. Rezultatul e o fabulă exemplară despre condiția umană, puterea iubirii, povara pierderii, dar și despre consecințele devastatoare pe care le pot avea uneori gesturile născute din cele mai bune intenții.

„Am aflat povestea lui Eugene Schieffelin în timpul unei călătorii la New York și am fost fascinată de personalitatea și de isprăvile sale: un om matur, pasionat atât de păsări, cât și de operele lui William Shakespeare, care are brusc o idee care i se pare că va îmbunătăți lumea, fără să știe că este de fapt catastrofală. M-am cufundat în scrierea acestui roman, care a presupus o documentare impresionantă, în timpul pandemiei. Cel mai probabil, el nu ar fi existat fără acea perioadă de izolare prin care am trecut cu toții. Se datorează pasiunii mele pentru New York, dar și nevoii de a evada, de a zbura. Chiar despre asta tratează cartea mea, despre prețul pe care îl plătești pentru a-ți îndeplini visurile. Și despre visuri și despre cei care ne însoțesc pentru a le realiza. Fie ca dubla călătorie pe care o propune, în spațiu și timp, să vă transporte cu mult dincolo de aceste pagini.“ (CARE SANTOS)

Care Santos

Nebunul păsărilor (fragment)

Noutăți

Spre patru și jumătate apar noutăți. Tânărul deschide ochii. Rămâne cu privirea ațintită pe mulurile de pe tavan, intrigat. Privește șirul de elefanți din fața rafturilor de cărți, perdelele trase, chipul necunoscutei care‑i zâmbește, piciorul lui bandajat. Ridică puțin capul și întreabă cu o voce slabă:

— Cât e ceasul?

— Bună ziua, zice Catherine. Cum vă simțiți?

— Dumneavoastră cine sunteți? întreabă el, confuz.

— Mă numesc Catherine Schieffelin și suntem acasă la mine. Acum sunteți oaspetele nostru, al meu și al soțului meu. Vă vom îngriji, nu vă fie teamă. Măcar atât putem face, după ce ați fost călcat de cai.

Tânărul ridică din sprâncene. Nu a înțeles nimic. Repetă:

— Cât e ceasul?

— Patru și jumătate fix.

— Patru și jumătate! E îngrozit. Trebuie să plec.

Încearcă să se ridice, dar de cum pune piciorul în pământ îl săgetează o durere atât de intensă, că amețește. Se clatină.

— Stați culcat, îi spune Catherine. Nu puteți merge. Medicul a zis să nu vă sprijiniți în picior.

— Care medic?

— Doctorul Ludlow, un bun prieten de-al nostru. Dați‑mi voie să‑l anunț. O să se bucure să afle că v‑ați trezit.

Catherine se duce după bărbați. Cum rămâne singur, tânărul încearcă din nou să se ridice în picioare. De data asta merge ceva mai bine. Când Catherine se întoarce, îl găsește lângă divan, gemând de durere, palid, neîndrăznind să mai facă un pas.

— Așezați‑vă imediat, tinere. Nu puteți pleca nicăieri așa. Culcați‑vă. Puneți piciorul deasupra pernelor.

Dar tânărul nu aude sau nu vrea să audă.

— Trebuie să plec, repetă, nici gând să se întindă. E târziu!

— Nu‑i deloc târziu, tună Ludlow, prinzându‑l de încheieturile mâinilor să‑l facă să priceapă. Ați suferit un accident și trebuie să faceți ce vă spun.

— O să se‑nfurie rău domnul Chambers, zice băiatul.

— Dacă e să se înfurie cineva, eu sunt acela – pufnește Ludlow, văzând că nu e ascultat. Așezați‑vă! Stați cuminte, fir‑ar să fie! Întindeți‑vă! E un ordin!

Dacă n‑ar fi îngrijorați, scena i‑ar face să râdă. Bătrânețea învinsă de strălucitoarea forță a tinereții s‑ar putea intitula, dacă ar fi o alegorie.

Catherine intervine spre a‑i calma un pic pe cei doi potrivnici.

— Domnilor, fiți amabili. Joshua, nu te aprinde. Nu‑ți face deloc bine. Tinere, vă rog, spuneți‑ne ce vă preocupă atât de tare. Poate vă putem ajuta.

Până la urmă, încăpățânatul se lasă condus la divan. Este livid și asudat de durere. Până și el își dă seama că nu poate pleca.

— Sunteți amabil să ne spuneți cum vă numiți? îi cere Catherine, acum așezată din nou în fotoliu, țeapănă, autoritară.

— Daniel Rodríguez, răspunde tânărul.

— Daniel Rouduiguess, traduce Catherine în engleza ei vernaculară.

Din ariergarda bărbaților, Schieffelin întreabă:

— Sunteți, cumva, cubanez?

— Nu, domnule. Sunt din părinți spanioli. Deși m‑am născut pe strada Fulton.

Gest aprobator general. Evident, nu‑i totuna să ai întins în salon un cubanez din Cuba sau un spaniol din strada Fulton. Nu au motive de temere, își zic toți în același timp. În plus, este clar că domnul Rouduiguess este o persoană educată, decentă și cu o înfățișare deloc neplăcută.

— Acești domni sunt Eugene Schieffelin, soțul meu – Eugene îl salută din cap – și doctorul Ludlow, prieten de-al nostru și medic. Mai sunt în casă Edith, menajera noastră, și Maximilian, vizitiul. Pe amândoi i‑ați cunoscut deja adineauri.

— Da? întreabă Daniel, tot mai derutat.

— Cum v‑am spus puțin mai înainte, vă aflați aici fiindcă ați suferit un accident și glezna dumneavoastră are nevoie de repaus. La noi vă puteți odihni fără grijă, până veți fi complet refăcut. Înțelegeți?

Tânărul înțelege și nu prea. În altă parte îi e mintea.

— Aveți telefon? întreabă.

Catherine clatină din cap.

— Nu, îmi pare rău. Nu suntem adepți. Aveți cumva de trimis cuiva un mesaj? Vă ajutăm noi. Scrieți ce doriți și Maximilian îl va înmâna.

Daniel consideră procedeul învechit. El este tânăr, e parte din modernitatea care va transforma cu viteză lumea. Și, ca oricărui tânăr, îi place viteza.

— Trebuie să plec. Vă rog, dați‑mi voie să plec.

Ludlow se enervează.

— Dumneavoastră sunteți de‑o încăpățânare rară! tună. De acord, plecați. Deși, dacă o faceți, veți șchiopăta toată viața, vă avertizez.

Profeția nu‑l oprește pe Daniel, acum din nou în picioare, căutându‑și pantofii, pe care nu‑i vede nicăieri. Catherine n‑are de gând să‑i spună lui Edith să‑i aducă, deși tânărul îi cere insistent. Îi vâjâie capul și deodată pare că este cât pe‑aci să leșine. Se vede obligat să recunoască, oamenii ăștia au dreptate. Se întinde fără să i‑o mai ceară cineva și‑și pune piciorul pe perne cu o expresie de înfrânt.

— Edith, adu‑i ceva de mâncare, cere Catherine, văzând ce se petrece.

Edith se întoarce imediat cu o farfurie de supă de cartofi, luată de pe foc nu demult. Lasă tava lângă tânăr, iar Catherine îi pune pe piept un șervet și se așază lângă el să‑i dea supa cu lingura.

— Pot singur, mulțumesc, zice el.

Ludlow zâmbește.

— Așa îmi plăceți, tinere. În sfârșit, dovediți un strop de rațiune.

Supa lui Edith este groasă, gustoasă, nici prea rece, nici prea caldă. E ceva mai mult decât o supă, este o consolare. În timp ce Daniel o savurează, Catherine dă dispoziții.

— Edith, adu hârtie, toc și cerneală pentru domnul Rouduiguess. Spune‑i lui Maximilian să fie pregătit de plecare. Oaspetele nostru trebuie să trimită mesaje familiei.

— Nu sunt pentru familie, se grăbește să lămurească flămândul accidentat.

— Nu are importanță. Cum doriți, zice ea cu blândețe. După ce le trimiteți, o să vă puteți odihni mai liniștit.

Când el și‑a terminat gustarea, Catherine îl ajută cu corespondența. Îi întinde hârtia, îi sprijină călimara, îi închide plicurile. Daniel scrie două scurte mesaje, pe tonuri foarte diferite, în care explică ce i s‑a întâmplat și informează unde se află: o casă fără telefon din…

— Unde mă aflu? își întreabă amfitrioana.

— Pe strada Madison, 865. Și Catherine nu stă pe gânduri: Spuneți‑le prietenilor și rudelor dumneavoastră că pot veni să vă vadă, dacă vreți.

Daniel adaugă în mesajele scrise adresa și invitația. Este însă convins că n‑o să primească nici o vizită. Ar veni maică‑sa, încântată să‑i cunoască pe Schieffelini și să aibă ocazia să caște ochii prin casa lor. Dar ei nu are de gând să‑i spună nici un cuvințel despre ce i s‑a întâmplat, așa că nu va fi cazul. Semnează mesajele, scrie adresele pe plicuri și o informează pe Catherine că a terminat.

— Ați scris adresele citeț, ca să înțeleagă Maximilian unde să meargă? întreabă.

— De fapt, este o singură adresă. Ambii destinatari sunt în același loc.

În rolul de secretară, Catherine controlează caligrafia expeditorului.

— Strada Nassau 145, citește. De înmânat domnului Julius Chambers, editor al New York World. Face o figură surprinsă.

— World? întreabă. Ziarul?

— Da, doamnă. Acolo lucrez.

— Sunteți ziarist?

Până să‑i poată răspunde Daniel, Catherine citește entuziasmată numele scris pe al doilea plic.

— Nellie Bly? Adevărat? Nu‑mi spuneți că o cunoașteți!

— Bineînțeles, îmi e colegă, se grozăvește Daniel.

— I‑ați zis să vină să vă viziteze? Sper că da. Ar fi o onoare pentru mine să o primesc pe domnișoara Bly.

— Nu cred că o să vină. Lui Nellie nu‑i plac vizitele.

— Ah, normal. E de înțeles. Probabil este foarte ocupată. Sigur că nu‑i place să piardă timpul. Ca să scrii ca ea trebuie să te concentrezi pe lucruri importante. Știți? Nu‑mi scapă nici un articol de‑al ei. Sunt o mare admiratoare. Ce coincidență, nu? Nu mi‑aș fi imaginat că sunteți ziarist, Daniel, realmente este o…

— De fapt, sunt meteorolog, zice el și, cum Catherine nu știe ce să răspundă, adaugă, dându‑și importanță: Responsabilul secției meteorologice de la New York World.

— Văd că sunteți o persoană importantă.

— Imaginați‑vă, da. Ați fi uimită să aflați câți oameni cumpără ziarul doar ca să afle starea vremii.

— Nu mă miră deloc! Eu însămi citesc în fiecare zi rubrica meteorologică. Nu vă imaginați ce emoționată sunt să am în casă un meteorolog.

A fost o zi lungă. Când Maximilian pleacă să înmâneze scrisorile, Ludlow își ia și el rămas‑bun. Edith a hotărât să facă mere la cuptor și a umplut toată casa cu o aromă delicioasă. O aromă pe care, din cine știe ce motiv, Daniel o asociază cu calmul și bunul mers al lucrurilor, de parcă într‑o casă unde se fac mere la cuptor nu s‑ar putea întâmpla niciodată ceva rău. Adoarme ca un copil.

Catherine decide că, deocamdată, Daniel va ocupa camera mică de lângă bucătărie și‑i cere lui Edith să i‑o pregătească. Nu a mai fost de mult folosită și are nevoie de o curățenie temeinică, dar Edith nu se neliniștește; ar fi în stare să facă singură ordine în zece camere ca aia. Întreabă, înainte de‑a se retrage:

— Ați observat, doamnă, ce ochi albaștri frumoși are domnul Rouduiguess?

Catherine și domnul Schieffelin se duc și ei la culcare. Înainte de a urca scările, își scot pantofii și‑i lasă sub scară. Se iau de mână, răsuflă, ce ușurare, în sfârșit, ziua asta a trecut și nu s‑a întâmplat nimic rău, ar fi putut să se încheie dezastruos, nici nu vor să‑și imagineze, este un adevărat dar să se poată relaxa. Eugene mângâie brațul soției, îi dă de înțeles că o dorește, că are nevoie de ea. Ea aprobă, își dă consimțământul, zâmbește, se grăbește, acceptă o invitație ai cărei termeni doar ei doi îi cunosc. Nu‑i nevoie de alte gesturi.

Sunt deja pe scară când Schieffelin observă ceva. Niște pachete pe scaunul din hol, lângă cuier. Erau acolo deja? Da, cel mai probabil. Or fi…? Unul mare, plan, înfășurat în hârtie groasă de culoare maro. Un tablou, fără îndoială. Portretul bunicului Jacob. Pipăindu‑l, identifică șnurul urât și exagerat de mare. O să‑l deschidă mâine și o să‑l așeze într‑un loc vizibil, chiar aici, la intrare, ca să‑i sublinieze importanța.

Al doilea pachet îl interesează mai mult. Greu, de parcă ar fi cărți. Dar nu. Schieffelin știe că sunt caiete și că paginile lor cuprind cuvintele surorii lui, scrisul ei rotund, îngrijit, respirația ei, spiritul ei alert. Rupe ambalajul. Caietele sunt de culori și forme diferite. Deschide unul, pe cel de culoarea lavandei. Pe pagina albă de la început, o gălbenea uscată, delicată amintire dintr‑un loc care a încetat de mult să existe. Își amintește vara aceea în care sora lui a învățat să usuce florile. Știe că între paginile astea va mai găsi, gândul îl bucură. Sub gălbenea, într‑o caligrafie perfectă, citește: „Rooka Hall, vara lui 1837“.

Închide caietul și hotărăște să‑l ia în dormitor.

— Și dacă te‑apuci de citit mâine? îl întreabă Catherine, ghicind că noaptea asta va fi greu să se bucure de atenția soțului.

Prea târziu. Schieffelin urcă scara încărcat cu jurnalele Marthei. Toate unsprezece.

Fragment din romanul „Nebunul păsărilor” de Care Santos (traducere din limba catalană și note de Jana Balacciu Matei, Editura Humanitas Fiction, 2024, Colecția „Raftul Denisei“ coordonată de Denisa Comănescu)

CARE SANTOS s-a născut în 1970, în orașul Mataró din apropierea Barcelonei. A studiat mai întâi dreptul, apoi filologia la Universitatea Autonomă din Barcelona. Și-a început cariera jurnalistică la Diari de Barcelona, lucrând ulterior în redacțiile cotidienelor ABC și El Mundo. În prezent, este critic literar la suplimentul El Cultural al ziarului El Mundo și coordonează site-ul dedicat literaturii spaniole La Tormenta en un Vaso. A debutat în 1995 cu volumul Cuentos cítricos. E autoarea a numeroase romane și volume de proză scurtă, a două volume de poezii, precum și a multe cărți pentru copii și adolescenți, pentru care a primit o serie de premii importante: Ciudad de Alcalá, Ana María Matute, Alfonso Cossío, Gran Angular, Edebé, Cervantes Chico de Literatura Infantil i Juvenil. Printre volumele publicate de Care Santos se numără Cel mai frumos loc din lume e chiar aici (El mejor lugar del mundo es aquí mismo, 2008, roman semnat împreună cu Francesc Miralles; Humanitas Fiction, 2017), Încăperi ferecate (Habitaciones cerradas, 2011; Humanitas Fiction, 2013), Aerul pe care îl respiri (El aire que respires, 2013; Humanitas Fiction, 2014). În 2014, Care Santos publică romanul Poftă de ciocolată (Desig de xocolata), devenit bestseller și recompensat cu Premiul Ramon Llull, iar în 2015, romanul Diamant blau. Bestsellerul Jumătate de viață (Media vida; Humanitas Fiction, 2018) apare mai întâi în castiliană în 2017, fiind distins cu Premiul Nadal. În 2018 publică, în catalană și castiliană, un nou roman de succes, Tot binele și tot răul (Tot el bé e tot el mal; Humanitas Fiction, 2019), urmat în 2020 de Voi merge pe urmele pașilor tăi (Seguiré els teus passos; Humanitas Fiction, 2021) și, în 2023, de Nebunul păsărilor (El boig dels ocells; Humanitas Fiction, 2024). Opera lui Care Santos este tradusă în peste 20 de țări. | www.caresantos.com