Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com.
În acest număr al Literomaniei, vă propunem o proză scurtă semnată de Anamaria Rodu.
Șah… Șah mat!
Anamaria Rodu
M-ai invitat iarăși să jucăm șah. O invitație atât de simplu spusă și totuși atât de diferită față de cum am fost eu obișnuită. Mereu mi-ai spus că șahul este pentru oamenii inteligenți, iar eu niciodată n-am știut să intru în joc. Dar oare în jocul tău am reușit să pătrund? M-ai învățat să aranjez piesele, le-am respectat ordinea, le-am învățat rolul și regulile. Țineam cont de fiecare și aveam grijă să nu-mi răpești niciuna. Ți-am afirmat că am înțeles, așa că ai continuat jocul. M-am luat după tine, ți-am urmărit gesturile încordate și mai slăbite decât ultima dată. Ai mutat primul pion, m-am speriat puțin, poate pentru că nu-ți știam următorul plan. M-am făcut mică.
— De ce-ți place să suferi?! m-ai întrebat subit, așteptând să calculez următorul gest.
Piesele mele stăteau încă nemișcate pe tablă, nu știam pe care să o mut fără să-ți stric jocul. Știam deja pe care vrei să o iei de partea ta. Nu știam ce răspuns să-ți ofer. Niciunul nu fuziona cu nivelul tău de empatie. M-am făcut și mai mică. Totuși, pionul meu a depășit un carou. Am înghițit în sec, nu trebuia să vezi că sunt pierdută.
— De ce-ți place să exagerezi?! m-ai întrebat iarăși pe un ton devenit autoritar.
Ochii mei se pierdeau în tot acel amalgam de piese, iar tu nu îmi înțelegeai bătăile inimii care-ți strigau numele. Erau îndrăgostite de ideea ca tu să fii sprijinul meu. Și ai fost, trei anotimpuri și jumătate. Mi-ai zâmbit dintr-odată, m-ai luat iarăși sub vraja ta. Vorbele mele nu aveau aceeași putere de convingere precum cuvintele scrise pe hârtie. Și de acum eram minusculă… Eram mai mică decât piesele din șah. Mă ascundeam după ele ca să nu mă prinzi, dar tot m-ai găsit și m-ai așezat așa cum îți plăcea ție. Nu mai eram pe un piedestal, eram deja ca un bibelou umplut de praf. Mi-ai atras atenția să mut următoarea piesă, eram din nou în jocul tău. Nu știam ce să fac, iar tu nu m-ai învățat să mă descurc.
— De ce îți place să vorbești atât de mult?!
Vocea ta era deja tumultuoasă. Deja îmi cereai explicații pentru ceea ce sunt, începeai să nu-mi accepți expansivitatea. Implicarea mea nu era de ajuns pentru tine, trebuia să fiu mai de piatră. Intensitatea trăirilor mele în substraturi era prea mult pentru pragul tău de toleranță. Chiar și așa, am mutat următoarea piesă. Am ales să mut regina, să o scot în fața tuturor, în mijlocul tablei compromise. Simțeam instinctiv că am și eu un gram de putere. Mi-ai atras imediat atenția că nu era bine ce am făcut. Dar niciodată nu m-ai lăudat pentru faptul că am încercat. Nemulțumirile tale erau mereu exprimate pe un ton de ironie și niciodată n-am știut dacă eram cu adevărat întruchiparea răului din echipa pe care am încercat să o formăm împreună.
— Șah…, mi-ai spus într-un final, fără să-mi adresezi întrebări ucigătoare și dureroase.
Ai luat regele tău de pe tablă și l-ai mutat. Mai aveam o cale de scăpare, nu eram ștearsă de tot din viața ta; m-ai cuprins amenințător. Nu mai știam cum să-mi exprim emoțiile; prin cuvinte nu mă puteam traduce suficient ca tu să mă înțelegi. Mă judecai subtil prin mimica dezamăgitoare. Nu am înțeles nimic din acest joc machiavelic al tău. Începeam să am încredere în emoțiile pe care le exprimi, însă cred că aveam mai multă încredere în idealul pe care tot mă obligai să-l ating. Însă eu am slăbit; nici n-ai observat cât am scris despre tine și câte schițe am început ca să-ți pot descrie perfecțiunea. Asta a fost puterea mea: să scriu.
— Șah mat! ți-am răspuns, deși n-am mai mutat nicio piesă.
Nu a mai fost nevoie să-ți demonstrez nimic, aș fi fost un fel de Sisif. Ți-am trântit tabla și piesele în poală. Nimic nu ți-am dorit mai mult în momentul acela decât să nu mai iubești niciodată. Iubirea nu te-a cuprins, erai mult prea slab pentru hainele calde și pătrunzătoare ale dragostei.
Anamaria Rodu este studentă în anul III la Psihologie, la UAIC Iași; este pasionată de scris și a debutat în literatură cu volumul „Piese de puzzle”.
Scrie un comentariu