Odiseea dublineză

„El se odihneşte. A călătorit.”
James Joyce, „Ulise”

Dacă ar fi să rezum Odiseea lui Joyce, aş spune aşa: ironie, cutezanţă, epifanie a cotidianului, a banalului, un Ulise deloc mânios, un Telemah dezamăgit, o Andromacă infidelă, o Atenă lăptăreasă, o Nausicaa şchioapă, o zi cât zece ani de pribegie, o Itaca plină de vicii şi vicioşi, ţară ce şi-a proscris fiul iubitor.

Nu greşim dacă în Leopold Bloom îl recunoaştem pe Joyce, veşnicul pribeag, veşnicul contestatar. Joyce a iubit renegând, a scris ca şi cum ar fi arhivat nişte convorbiri banale sau gânduri la fel de banale ale unor oameni banali – paradoxuri reflectând, în cele din urmă, o conştiinţă schizofrenică. „Ulise”, roman publicat la Shakespeare & Co în 1922, este un amalgam generos de senzaţii, de frânturi de gânduri şi de obsesii care frizează patologicul. Dezamăgirea îl însoţeşte pe călător încă de la începutul drumului – Itaca lui Bloom nu este Itaca lui Ulise, Penelopa sa nu cunoaşte răbdarea izvorâtă din iubire. Penelopa creată de Joyce iubeşte, însă într-un mod contradictoriu, trădându-şi soţul, o alegorie amintind poate de Irlanda, iubita prigonitoare. De asemenea, Joyce propune un altfel de Ulise, lipsit de viclenie, nu însă de înţelepciune, urând ipocrizia în aceeaşi măsură în care urăşte prostia. Un om simplu, umil, prevăzător, care nu încearcă să se opună Sorţii, precum anticul Ulise. Recunoaştem în romanul lui Joyce delăsătorul spirit irlandez, în opoziţie cu cel englez, dur, constrângător, răzbunător, atât de bine reprezentat de Shakespeare.

Leopold Bloom iubeşte, compătimeşte, dar nu cunoaşte decât răutatea celor din jurul său. Bloom este un Dedal pe veci prizonier în propriul labirint, neputând să-şi elibereze nici măcar fiul. Rămâne resemnarea, ultimul refugiu al celui prigonit. Labirintul devine parte din rutina existenţială. Caracterul privativ al acestuia este ignorat, cel puţin în aparenţă. Dumnezeu – Creatorul, ce îşi este în acelaşi timp Tată şi Fiu – rămâne izolat, undeva, într-un loc îndepărtat şi inaccesibil, nu-l ajută pe Dedal în zborul său frânt. Acest Dumnezeu există cel mult, poate, doar ca umbră a unei prezenţe. „Dacă te iubesc, de ce nu mă ajuţi, de ce mă prigoneşti, aceasta să fie oare dreptatea Ta?” – par a se întreba Stephen şi Bloom, artistul şi omul. „Te urăsc, ştiu că eşti acolo, rămâne doar să accept ceea ce îmi este scris!” Resemnare, iată, fără urmă de laşitate. Leopold Bloom, dar şi Stephen Dedalus sunt nişte eroi moderni curajoşi, în ciuda unei laşităţi aparente. Inteligenţa şi acuitatea simţurilor îi fac să perceapă într-un mod viu nedreptatea ce îşi dezvăluie neîncetat cele o mie de chipuri ale sale. La sfârşitul zilei de pribegie, resemnat, Leopold Bloom îşi culcă trupul obosit în patul conjugal, murdărit de infidelitatea soţiei, neprotestând, neîntrebând, doar iubind în continuare.

Spirit filistin, delăsător, incapabil de a lupta cu sine mai înainte de a încerca să se elibereze de sub robia impusă de un altul, iată imaginea Irlandei lui Joyce – o Itaca decăzută. Să lupţi cu propriile slăbiciuni înainte de a purcede la lupta definitivă împotriva asupritorului. O lecţie demnă de a fi însuşită de către noi toţi, o lecţie pe care ne-o dă, într-un mod ironic, crud, obscen, impresionant, James Joyce.

Yvon Gole scria în 1927 despre odiseea joyceană: „«Ulise» este prin excelenţă o parodie, mai tare decât toate care s-au scris vreodată despre Universul divinităţii şi al omului. Forţa ei stă în aceea că izvorăşte dintr-un crez etic profund, dintr-un sentiment al disperării disimulat sub aparenţa comică, aşa cum numai un poet înnăscut poate simţi şi exprima…”.

Probabil una dintre cele mai importante părţi ale romanului semnat de Joyce este cea numită iniţial „Circe”. După ce vor participa la un fel de sindrofie organizată ad-hoc la maternitatea de pe strada Holles în cinstea doamnei Purefoy care născuse un băieţel, sindrofie prelungită în barul Burke, Leopold şi Stephen se vor reîntâlni într-un bordel de pe strada Mabbot. Acest capitol, care iniţial s-a numit „Circe”, este unul halucinant, realitatea fiind invadată de fantastic. Cei doi eroi se confruntă cu situaţii şi personaje dintre cele mai funambuleşti. Bloom, asemenea lui Hamlet, este bântuit de fantoma tatălui, o fantomă mustrătoare, iar Stephen, de fantoma mamei sale, o Ernie: „STEPHEN (Înecându-se de spaimă, remuşcare, oroare): Ei spun că eu te-am omorât, mamă. El ţi-a jignit memoria. Cancerul a făcut-o, nu eu. Soarta”. După acest episod al scufundării în sinele întunecat, al confruntării cu propriile temeri şi obsesii, cei doi vagabonzi o pornesc pe străzile Dublinului în căutarea unui birt unde să găsească puţină odihnă după experienţa agitată din ultima parte a serii. Se vor opri într-o bodegă ordinară, loc de popas al vizitiilor. De aici, cei doi se vor îndreapta spre locuinţa lui Bloom de pe strada Eccles numărul 7. Aici, Bloom încearcă să-l convingă pe Stephen să rămână până dimineaţa, urmând ca atunci să o cunoască şi pe doamna Bloom. Dar Stephen va pleca înainte de a o cunoaşte pe doamna Bloom. De fapt, totul se învârte în jurul soţiei lui Leopold Bloom, acest capitol al romanului anunţând memorabilul monolog al lui Molly Bloom din final.

Trezită de venirea nu tocmai lipsită de zgomote a soţului ei şi de strecurarea, care se vrea timidă, a acestuia în patul conjugal, Molly Bloom este prinsă într-un act al rememorării numeroaselor sale relaţii, cele mai multe adulterine. După întâlnirea cu impresarul Boylan, care-i este şi amant, ea pare totuşi nesatisfăcută, dovedind un apetit sexual remarcabil, iar această rememorare pare a-i da o oarecare satisfacţie. Gândurile sale se împletesc într-un mod pervers – de la evocarea diferitelor relaţii şi, implicit, a practicilor sexuale deviante de care avusese parte, până la senzaţia pe care o încearcă gândindu-se că soţul ei doarme pe cearşaful pe care, mai devreme, ea întreţinuse relaţii sexuale cu impresarul ei. Leopold Bloom, masochistul, supusul, şi-a găsit perechea: Molly cea dominantă, Molly adulterina. Perversitate atât dintr-o parte, cât şi din cealaltă. Dar tristeţea lui Bloom este, totuşi, una reală. Acesta ar fi preferat, pare-se, ca totul să nu fi ajuns în acest punct. Umilinţa îi provocă plăcere în măsura în care Bloom nu ar fi vrut să sufere. Sau poate chiar această plăcere este o suferinţă pentru el, pentru cel care simte „invidie, gelozie, abnegaţie, sânge rece”, pentru cel a cărui existenţă este măcinată de banala întrebare „ce să facem cu soţiile noastre?”. În acest punct, aş spune, rezidă drama romanului lui Joyce. În neputinţa fiecăruia dintre noi de a acţiona asupra oamenilor şi, în ultimă instanţă, asupra destinului.

Stephen Dedalus, pe parcursul zilei de 16 iunie, a prezentat la Biblioteca din Dublin o teorie proprie conform căreia Ann Hathaway, soţia lui Shakespeare, i-ar fi fost infidelă acestuia, iar Shakespeare ar fi creat personajul Hamlet cu gândul la fiul său mort, Hamnet Shakespeare, căruia dramaturgul ar fi vrut să-i spună, jucând rolul spectrului: „Tu eşti fiul deposedat de drepturi; eu sunt părintele ucis, mama ta este regina vinovată”. Poate aceleaşi cuvinte ar fi dorit şi Leopold Bloom să i le spună fiului său, Rudy, care a murit imediat după naştere.

James Joyce, „Ulise”, traducere şi note de Mircea Ivănescu, Editura Univers, 1984 (două volume); 2012 (un volum)