„Orientarea pisicilor” de Julio Cortázar

Dominique Ilea ne propune o serie de traduceri dedicate pisicii, animal îndrăgit, a cărui fire nu a încetat să fascineze încă din cele mai vechi timpuri și până-n zilele noastre. În acest număr al Literomaniei, vă propunem – în traducerea lui Dominique Ilea – proza „Orientarea pisicilor” de Julio Cortázar, după „Orientaciόn de los gatos” (din volumul „Queremos tanto a Glenda”, 1979). (Literomania)

Julio Cortázar

Orientarea pisicilor

Lui Juan Soriano

Când Alana și Osiris mă privesc nu mă pot plânge de nicio prefăcătorie, de nicio fățărnicie. Mă privesc drept în față, Alana cu lumina-i albastră și Osiris cu raza-i verde. Și între ei se privesc tot așa, Alana mângâind spinarea neagră a lui Osiris care-și înalță botișorul din strachina cu lapte și miaună satisfăcut, femeie și pisică știindu-se de pe planuri care mie îmi scapă, peste care mângâierile mele nu izbutesc să sară. De mult am renunțat să-i fiu stăpân lui Osiris, suntem prieteni buni de la o depărtare de netrecut; însă Alana mi-i soție și depărtarea dintre noi e altfel, ceva pe care ea nu pare să-l simtă dar care se pune ca o piedică fericirii mele când Alana mă privește, când mă privește drept în față leit ca Osiris și-mi surâde ori îmi vorbește fără nicio reținere, dăruindu-se în fiece gest și în toate cele așa cum se dăruiește în dragoste, acolo unde întregu-i trup e asemeni ochilor săi, abnegație absolută, reciprocitate neîntreruptă.

Ciudat lucru, deși am renunțat să pătrund cu totul în lumea lui Osiris, iubirea mea pentru Alana nu acceptă simplitatea aia de fapt împlinit, de pereche o dată pentru totdeauna, de viață fără secrete. Îndărătul acelor ochi albaștri se află mult mai multe, în străfundul cuvintelor și al gemetelor și al tăcerilor zvâcnește un alt regn, respiră o altă Alana. Nu i-am spus-o niciodată, prea tare o iubesc ca să sparg pojghița asta de fericire peste care au lunecat atâtea zile, atâția ani. În felul meu, mă-ndărătnicesc să pricep, să descopăr; o observ, deși fără s-o spionez; o urmăresc, deși fără suspiciune; iubesc o minune de statuie mutilată, un text neterminat, o bucățică de cer întipărită pe geamul vieții.

A fost o vreme când muzica mi-a părut a fi calea care m-ar purta cu adevărat până la Alana; privind-o pe când ne asculta discurile cu Bártok, cu Duke Ellington, cu Gal Costa, o transparență progresivă mă afunda într-însa, muzica o dezgolea altcumva, o făcea de fiece dată să fie încă și mai Alana, căci Alana nu putea fi doar femeia care mă privise dintotdeauna drept în față fără să-mi ascundă nimica. Alături de Alana, dincolo de Alana, o căutam ca s-o iubesc într-un chip încă și mai potrivit; iar dacă la început muzica mi-a îngăduit să-ntrezăresc alte Alane, sosi și ziua în care dinaintea unei gravuri de Rembrandt am văzut-o schimbându-se din ce în ce mai mult, ca și cum un joc de nori pe cer ar fi modificat brusc luminile și umbrele unui peisaj. Am simțit că pictura o purta dincolo de ea însăși pentru unicul spectator care putea măsura metamorfoza de-o clipită, nicicând repetată, întrezărirea Alanei în Alana. Mijlocitori fără voie, Keith Jarrett, Beethoven și Anίbal Troilo mă ajutaseră să mă apropiu, însă dinaintea unui tablou ori a unei gravuri Alana se despuia din ce în ce mai mult de ceea ce credea ea că este, pătrundea pentru o clipă într-o lume imaginară ca să-și iasă fără știre din ea însăși, umblând de la o pictură la alta, comentându-le ori tăcând, joc de cărți pe care fiece nouă contemplare le amesteca pentru cel ce, discret și atent, un pic îndărăt ori braț la braț cu ea, vedea perindându-se damele și așii, picile și treflele, Alana.

Ce era de făcut cu Osiris? Să-i dau porția de lapte, să-l las în legea lui, ghem negru, îndestulat și torcător; dar pe Alana puteam s-o atrag la galeria asta de tablouri, cum am făcut-o ieri, să mai asist o dată la un teatru de oglinzi și camere obscure, de imagini desfășurate pe pânză dinaintea acelei alte imagini în blugi tinerești și bluziță roșie, care după ce-și strivise țigara la intrare umbla de la un tablou la altul, oprindu-se exact la distanța care-i trebuia privirii ei, întorcându-se din când în când spre mine ca să comenteze ori să compare. Niciodată n-ar fi putut descoperi că eu nu veneam acolo pentru tablouri, că un pic îndărăt ori deoparte modul meu de-a privi n-avea nimic de-a face cu al ei. Niciodată n-avea să-și dea seama că trecerea-i agale și gânditoare de la un tablou la altul o schimba până la a mă sili să-nchid ochii și să lupt cu mine însumi ca să n-o strâng în brațe și să n-o iau pe sus în delir, în nebunia unei goane în plină stradă. Dezinvoltă, ușoară în firescul plăcerii și descoperirii ei, popasurile și zăbovirile i se-ntipăreau într-un timp diferit de-al meu, străin de așteptarea crispată a însetării mele.

Până atunci totul fusese o vagă prevestire, Alana în muzică, Alana dinaintea lui Rembrandt. Acum, însă, nădejdea începea să mi se-ndeplinească în chip aproape de nesuportat, de cum sosiserăm Alana se și dăruise picturilor cu o nevinovăție atroce de cameleon, trecând de la o stare la alta fără să știe că un spectator la pândă sorbea din atitudinea ei, din înclinarea capului, din mișcările mâinilor sau buzelor, cromatismul interior care-o străbătea până ce-o vădea o alta, acolo unde cealaltă era tot Alana adăugindu-i-se Alanei, cărțile adunându-se până ce completau pachetul. De lângă ea, înaintând puțin câte puțin de-a lungul pereților galeriei, o vedeam astfel dăruindu-se fiecărei picturi, ochii mei înmulțeau un triunghi fulgerător ce se-ntindea de la ea la tablou și de la tablou la mine însumi ca apoi să se înapoieze la ea și să surprindă schimbarea, aureola diferită care-o învăluia o clipă ca apoi să lase locul unui nou nimb, unei tonalități care-o expunea adevăratei, celei din urmă goliciuni. Imposibil de prevăzut până unde avea să se repete osmoza aia, câte noi Alane mă vor purta în sfârșit până la sinteza din care amândoi vom ieși împliniți, ea fără s-o știe și aprinzându-și o altă țigară înainte de a-mi cere s-o duc să bea un păhărel, eu știind că lunga-mi căutare își atinsese ținta și că de-acum înainte iubirea mea va cuprinde văzutul și nevăzutul, va accepta privirea limpede a Alanei fără incertitudini de uși închise, de treceri interzise.

Dinaintea unei bărci stinghere și a unui prim plan de stânci negre, o văzui rămânând multă vreme nemișcată; o imperceptibilă unduire a mâinilor o făcea parcă să înoate în văzduh, să caute largul mării, o fugă de orizonturi. Nu mă mai putea mira că pictura următoare, unde un grilaj cu vârfuri ascuțite interzicea accesul la copacii de dincolo, o va face să se tragă înapoi, ca și cum și-ar fi căutat un punct de observație, din senin repulsia, respingerea unei limite inacceptabile. Păsări, monștri marini, ferestre deschizându-se larg spre tăcere ori lăsând să intre o întruchipare a morții, fiece nouă pictură o sleia pe Alana, despuind-o de culoarea dinainte, smulgând din ea modulațiile libertății, ale zborului, ale spațiilor vaste, întărindu-i refuzul față de noapte și neant, tânjirea după soare, avântul aproape feroce de pasăre fenix. Rămăsei îndărăt, știind că mi-ar fi cu neputință să-i îndur privirea, surpriza întrebătoare când mi-ar vedea pe chip iluminarea confirmării, căci și aia eram eu, aia era proiectul meu Alana, viața mea Alana, aia se jinduise pentru mine dar o-nfrânase un prezent citadin și domolit, aia acum în sfârșit Alana, în sfârșit Alana și cu mine de-acum înainte, chiar din clipa asta. Aș fi dorit s-o țin goală-n brațe, s-o iubesc în așa fel încât totul să se lămurească, totul să fie spus o dată pentru totdeauna între noi, iar din noaptea aia nesfârșită de dragoste, noi care cunoscuserăm deja atâția, să se nască cei dintâi zori ai vieții.

Cum ajungeam la capătul galeriei, mă apropiai de ieșire ascunzându-mi mai departe chipul, nădăjduind că aerul și luminile din stradă mă vor reda mie însumi, așa cum mă știa Alana. O văzui oprindu-se dinaintea unui tablou pe care alți vizitatori mi-l ascunseseră, rămânând îndelung nemișcată privind o pictură cu o fereastră și o pisică. O ultimă transformare făcu din ea o statuie înceată, net despărțită de cei din jur, de mine care mă apropiam sfios, căutându-i ochii rătăciți pe pânză. Văzui că pisica era aidoma lui Osiris și că privea în depărtare ceva pe care zidul ferestrei nu ne-ngăduia să-l vedem. Nemișcată în contemplație, părea mai puțin nemișcată decât nemișcarea Alanei. Simții întrucâtva că triunghiul se frânsese, pe când Alana își întorcea capul spre mine triunghiul nici nu mai exista, ea se dusese în tablou dar nu se mai înapoiase, își urma calea de partea pisicii, privind dincolo de fereastră locul unde nimeni nu putea vedea ceea ce vedeau ele, ceea ce numai Alana și Osiris vedeau de fiece dată când mă priveau drept în față.

În românește de Anca-Domnica ILEA, după „Orientaciόn de los gatos” (din volumul „Queremos tanto a Glenda”, 1979)

Sursă foto aici