„Paris 1874. Inventer l’impressionnisme” – o expoziție aniversară de anvergură, la Musée d’Orsay

Pe 26 martie s-a deschis la Musée d’Orsay din Paris o expoziție de anvergură – pe care am avut ocazia să o vizitez – „Paris 1874. Inventer l’impressionnisme”, cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la prima expoziție impresionistă, organizată la Paris de către artiștii „independenți” ca o formă de revoltă la adresa picturii academice, reprezentate, în fiecare an, de marele Salon oficial. Respinși de juriul Salonului, pe atunci prea puțin cunoscuții Monet, Renoir, Degas, Berthe Morisot, Pissarro, Sisley ori Cézanne decid să inaugureze (pe 15 aprilie 1874) propria lor expoziție, în afara regulilor (estetice) impuse de Salon, în atelierul pus la dispoziție de celebrul fotograf Nadar, situat pe Boulevard des Capucines la numărul 35. Această primă expoziție a independenților – fără să aibă un mare succes de public – a marcat însă nașterea impresionismului și o adevărată revoluție picturală, care a deschis mai departe drumul avangardelor, la începutul secolului al XX-lea:

„Expoziția din 1874 marchează punctul de plecare al unei revoluții impresioniste care va face din Paris noua Romă de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea” – scrie Jean-Marie Tasset („Il était une fois la révolution!”) în excelentul număr hors-série „Le Figaro” consacrat expoziției de la Musée d’Orsay. Aproape 130 de lucrări – prezentate în paralel, tablouri impresioniste (inclusiv dintre cele prezentate la expoziția din 1874) și tablouri academice, recunoscute oficial și gustate de marea parte a publicului și a colecționarilor epocii – sunt repuse în valoare de această grandioasă expoziție, care propune o privire proaspătă – din perspectiva începutului de secol XXI, postpandemic, digital, frământat de mari dileme ecologice și de noi focare de război – asupra picturii ce se plasează în plein air, în peisajul rural și urban din viața de zi cu zi, infuzat de semnele tehnologice ale modernității, și care mizează pe jocurile de lumină și desenul-schiță în defavoarea contururilor ferme și finisajelor de atelier. Cele două piese de rezistență ale expoziției sunt cunoscuta „Impression. Soleil levant” a lui Monet (care va da și numele mișcării) – prezentată pe la mijlocul expoziției – și, la final, „Bal du moulin de la Galette” de Auguste Renoir (1876), tablou de mari dimensiuni, de o mare frumusețe, care m-a frapat – la mai bine de un secol distanță! – prin vitalitatea și prospețimea tușei, prin bleu-urile sale transparente, ce filtrează neobosit lumina. Adunate în acest cadru generos al muzeului parizian, tablourile impresioniste – pentru noi atât de clasice deja în tușa și formula lor peisagistică! – creează o puternică senzație de luminozitate, de optimism, de vitalitate și exuberanță, prin acest travaliu neîncetat al luminii în spații largi de natură și aproape că îmi vine să recomand expoziția ca pe o oază reconfortantă de oxigen în lumea noastră depresivă și post-natură, care a pierdut libertatea de conștiință în cadru natural (astăzi, omul e responsabil, ecologic, pentru orice mișcare pe care o produce, într-un cadru natural controlat aproape total, din care conceptul de natură sălbatică sau virgină aproape a dispărut).

Și totuși, nu vă puteți imagina – sau poate că da – câtă ironie, în cel mai bun caz, sau câtă virulență puteau conține dările de seamă și articolele critice din revistele de artă ale epocii! Și câtă rezistență din partea pictorilor oficiali! (de care azi nu mai știe nimeni: Bouguereau, Gérôme, Meissonier, Vernet, Cabanel – pictori de atelier, de teme istorice, mitologice sau galante.) În fond, inovația în artă (și literatură) nu a fost niciodată bine primită, și asta nu numai pentru că contrariază orizontul de așteptare, ci și din pură anxietate, din frica de schimbare.

În expoziția „Paris 1874. Inventer l’impressionnisme”, o serie de tablouri care au fost prezentate la expoziția din 1874 sunt puse față în față cu tablouri și sculpturi care figurau, în același timp, la Salonul oficial. E o confruntare care își propune să sugereze, într-adevăr, șocul vizual pe care l-au produs, în epocă, picturile impresioniștilor. Cele mai multe reacții priveau lipsa de contur a obiectelor, lipsa de finisaj (tușa rapidă) a tabloului, tematicile anodine, moderne (de pildă, străzile pariziene, imaginile din portul Le Havre, la Monet, sau din gara Saint-Lazare, la Manet și din nou la Monet etc.), jocurile de lumină care transformau tușa de culoare, dar și culoarea în sine, mult mai fluidă, mai deschisă și mai luminoasă decât se practica atunci în pictura oficială! Trebuie spus, totuși, că nici pictura impresionistă nu era una omogenă, frontierele nu erau atât de clar marcate între tradiție și inovație: Manet, de exemplu, care a ezitat să expună alături de impresioniști la prima lor expoziție, tocmai fusese refuzat de către juriul Salonului oficial; mai târziu, va figura și el printre inovatori, șocând mai ales prin a sa „Olympia” modernă.

Adina Dinițoiu la expoziția „Paris 1874. Inventer l’impressionnisme” de la Musée d’Orsay

Iată, ca mostră, cum erau primite de critică superbele tablouri ale lui Auguste Renoir: „E oare destul violet, destul amestec de galben cu albastru în «La Balançoire»/ «Leagănul», sau în tabloul de mari dimensiuni «Bal du moulin de la Galette» (…)? Personajele nu sunt desenate, sunt abia schițate. Studiile dlui Renoir nu sunt încă suficient de solide ca să-și poată permite (sic!) reprezentarea unei scene conținând numeroase personaje. Să nu se încreadă în complimentele pe care unii prieteni imprudenți ar putea să i le adreseze!” (Charles Bigot, „Causerie artistique. L’Exposition des «impressionnistes»”, „La Revue politique et littéraire”, 28 aprilie 1877).

„Bal du moulin de la Galette” de Auguste Renoir (1876)

Cu toate acestea, la începutul noului secol, „noua pictură” impresionistă va fi deja un pariu câștigat și o referință inconturnabilă, în Europa, dar și peste ocean – cu sprijinul neobosit al unui Mecena de neuitat, comerciantul de artă Paul Durand-Ruel (căruia i-a dedicat o monografie Pierre Assouline).

Mă opresc aici cu notațiile fulgurante, menite doar a fixa un moment și o atmosferă. Din cei 31 de artiști ai expoziției revoluționare (venite după o perioadă dificilă, războiul franco-prusac din 1870), numai șapte sunt astăzi recunoscuți în toată lumea (enumerați mai sus). Iar dintre ei – în ce mă privește – o revelație a fost Renoir (nu știam că regizorul Jean Renoir a fost fiul lui), a cărui exuberanță luminoasă, transparentă m-a impresionat mult, căci nu poate fi ghicită în reproducerile din albumele de artă.

„Paris 1874. Inventer l’impressionnisme” (26 martie-14 iulie 2024), expoziție organizată de Musée d’Orsay și Musée de l’Orangerie, în colaborare cu National Gallery of Art, Washington, unde va fi prezentată între 8 septembrie 2024-20 ianuarie 2025

În imagine: „Impression. Soleil levant” de Claude Monet (1872)