Pascal și veselul Benoit

Zilele trecute, unul dintre prietenii mei, nesățios amator de povești maritime, m-a iscodit în legătură cu captain Pascal, că ce mai știu de el, că dacă i-am trimis cartea, că pe ce navă o mai fi, și, dintr-una într-alta, mi-am amintit că una din bucuriile lui – dar și ale mele – vizuale, olfactive și gustative, era stiva de croissante lucioase, fragede și aromate, pe care bucătarul senegalez al petrolierului avea grijă să o clădească pe comodă, în fiecare dimineață, la micul dejun. În fața lor, evantaiul de riduri ce-i decora lui Pascal orbitele, părea să se netezească, de vreme ce rutina respectivă îl transporta automat acasă, în preajma lui Odille și a fetelor sale pe care le adora. Abia după primul croissant, prima gură de cafea și primul fum de țigară își ridica privirea și lua act de prezența noastră, acordându-și glasul pentru primele cuvinte. Și, ca orice ofițer de marină francez, părea brusc interesat de somnul fiecăruia dintre noi, întrebându-ne pe fiecare, în timp ce ne strângea mâinile – încă una din ciudățeniile marinarilor francezi – de parcă abia atunci ar fi intrat în încăpere: Bien dormi?

Povestindu-i această secvență prietenului meu, acesta și-a adus aminte de o carte despre Viena, scrisă de un francez, în care autorul declina povestea faimoaselor croissante, recunoscând că acestea erau o creație a patisierilor vienezi, animați să celebreze vigilența brutarilor de pe vremea asediului Vienei. Aceștia, trezindu-se în fiecare dimineață devreme, ca să-și aprindă cuptoarele și să-și plămădească aluaturile, au auzit zgomote suspecte venind de sub pământ: erau ale osmanlâilor care săpau tuneluri pe sub zidurile orașului. Brutarii au dat alarma și asediul orașului a fost astfel ratat, turcii întorcându-se cu coada între picioare, din fața unui punct strategic pe care visaseră ani de-a rândul să-l cucerească. În memoria acelor brutari iscusiți și atenți a fost creat faimosul corn, sub formă de semilună, al cărui gust parizian prietenul meu nu-l regăsea nicăieri în Bucureștiul de azi. Ca atare, uimirea lui nu avu margini când l-am asigurat că oriunde ne-am fi aflat, în Mediterana sau Atlantic, cele de pe simpatica navă condusă de Pascal erau identice cu cele pe care le văzuse și le gustase la Paris, și că persoana care îmi relatase pentru prima oară istoria croissante-lor, nu fusese nici autorul francez pe care îl evocase, nici Pascal, nici vreun alt ofițer francez, ci modestul, harnicul și veselul Benoit, bucătarul senegalez respectat de întregul echipaj de pe Solene, un negrotei cum ar veni, și cum obișnuiește prietenul meu să le spună, fără excepție, tuturor africanilor.