Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (IV)

Vă propunem, începând cu numărul 365 al Literomaniei, o serie de poeme semnate de Paul Verlaine – în traducerea lui Octavian Soviany – care vorbesc despre iubirea lui Verlaine (deopotrivă iubire filială și atracție erotică) pentru tânărul Lucien Létinois (mort la 23 de ani), fost elev la colegiul iezuit din orașul de provincie Rethel unde Verlaine a predat după cei doi ani de detenție în Belgia (în urma tentativei de împușcare asupra lui Rimbaud). (Literomania)

15
Cum clevetește încă a lumii nerozie,
Explică-te, poete, e bine să se știe.
Am cunoscut copilul, cu dulce-amarul lui,
Cândva într-un colegiu, unde profesor fui,
Iar anii săi cei fragezi, la fel ca și reala
Lui istețime, toată candoarea și sfiala
Ce le vedeam în ochi-i, în gesturi, pe de-a -ntreg,
Mă îndemnară toate anume să-l aleg
Drept fiu, căci fiu-mi unic, acela din născare,
Mi-era ținut departe în semn de răzbunare
Pentru nu știu ce vină carnală, dar mai mult,
Pentru că, vrând în focul iubirii să exult,
Am părăsit o viață banală și meschină.
Da, s-a făcut rumoare și-am fost găsit de vină
Când, cu un bun tovarăș de drum, pornii să bat
Tot universul fizic și cel moral deodat’
-S-a zis că și-n Sodoma fu pasu-mi să se-abată –
Prin locuri unde bârfa n-ajunge niciodată.
I-am spus a mea dorință. Iar el o a primit

Avea părinți la care ținea. I-a părăsit
Cu spiritul, să fie al meu, având să-și ție
Pe inimă și poate pe suflet stăpânie,
Dar nu și peste spirit. A fost frumos. Putea
Să fie bine. Însă mormântul aștepta.
Să luați aminte dară. Când gândurile mele
Îi pătrundeau în suflet (o, nu și cele rele)
Împrăștiind petale sub pașii lor ușori.
El, pur cum este crinul atunci când dă în flori,
Intra, să-mi fie pildă, cu razele-i candide,
În sufletul pe care dădeam a i-l deschide
Și inima-mi cu milă venea de-o străpungea;
Prietenia drumu-i cu flori îl coperea;
Fu pildă de virtute voioasă, de credință
-N Biserică, de viață trăită-n rânduință,
Dar și o pildă gravă de trai în Dumnezeu
Slăvindu-l toată vremea, temându-l tot mereu,
Cu zâmbet blând pe buze sau aspru, a mustrare
Și știutor să ierte, ceea ce-i lucru mare.

Trecură anii, șase, iar îngeru-a zburat.
Eu rătăcesc de atuncea aiurea. Parcă-s beat

16
Dorinței de-a te face al meu prin adopțiune,
Cum fiul meu prin fire mi-a fost înstrăinat
Să placă sus în ceruri n-a fost să-i fie dat,
Îmi spun cu ochii-n lacrimi și plin de-amărăciune.

Și o voi spune veșnic lângă mormântul tău.
Cel negru de crenguțe și alb de floricele,
Fu năzuință proastă și pricină de rele
Dorința asta care îmi face-atâta rău.

A fost o socoteală greșită, din păcate:
Pe calea-mi strâmtorată eu n-aveam niciun drept,
Pentru-a putea mai lesne să dau cu viața piept
Să mi te iau cu mine, nici chiar din naivitate,

Nici chiar pentru o viață pe placul tău și-al meu,
Într-o căsuță simplă, pe-o țarina de-o palmă.
S-o știe toți săracii, și-o fericire calmă
Pe care să-și reverse tot harul Dumnezeu.

Nu trebuia de drumul tău simplu să mă țiu,
Ca să împarți cu mine a vieții-mi vijelie,
Ci să-mi trăiesc surghiunul în cinste și mândrie,
Departe de acela ce mi-e prin sânge fiu.

La vârsta bărbăției când va ajunge-n fine,
Se va întoarce poate și unicu-mi născut;
Atunci mă va-nțelege și va simți ce crud
Prostia omenească și-a râs cumplit de mine.

Dorința înfierii, da, fruct oprit era,
Și chiar dacă aroma-i plutea ca o ispită,
Nu trebuia din drumu-mi să stau vreo clipită.
Acum îmi iau pedeapsa. O, nu, nu trebuia.

17
Portretul ăsta care nu seamănă cu tine
Îți face părul negru drept roșu să apară.
Îți face pielea roza drept brună să apară,
Pastelul ăsta care-i aidoma cu tine!

Căci în portretu-acesta pictat e al tău duh,
Cu frumusețea-i care întrucâtva e sumbră,
Ci-atât de dragă mie, încât pe al meu duh
Cu-ndreptățire este să nu lase vreo umbră

Nu era mândru boiu-ți la modu-acela vil,
Ce pare-se că-i place naturii feminine,
Plăceai văzut din față, plăceai și din profil,
Bărbați, femei, de-a valma, erau seduși de tine.

Nu-ți era nasul chiar atât de drept.
Mai scurt însă și nu ca în pastel,
Mai viu însă și nu ca în pastel.
Însă la fel de lung, la fel de drept.

Buza-ți cu mica-i umbră de mustață
Nu-ți fu atât de roșă ca-n pictură,
Acolo nu aveai defel mustață,
Ci doar surâs, zâmbeai cu-ntreaga-ți gură…

Nu-ți era gâtul țeapăn, ci era
De lebădă și vultur totdeodată
Atunci când semeția îți lăsa
Puțin în umbră firea delicată

Dar ochii, ochii, sigur sunt ai tăi
Privirea vesel-tristă este-a lor,
Luciul acesta blând este al lor.
Da, sprâncenați semeț, sunt ochii tăi.

Portret ce-l duc cu mine peste tot
Unde mă poartă vreo speranță falsă
Pastel mai prețios decât mi-e tot,
Care mă iei și mă tot duci ca-n transă.

Te roagă pentru mine, te tot roagă.
Tu ce-mi fuseseși înger veghetor,
Căci iată cum imaginea ta dragă
Eu, drept relicvă sfântă, o ador.