Poeme de Raluca Fădor

Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri, poate, cine știe?, viitori scriitori. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este literomania2017@gmail.com.

În acest număr al Literomaniei vă propunem o serie de poeme semnate de Raluca Fădor.

Trei

,,Cât e ceasul? Cât am ațipit? Ce-”
Aud cum bate cineva la ușă
şi bate
şi iar bate
Şi mă ridic din pat
îmi iau șosetele, ochelarii, halatul pe nerăsuflate
pornesc spre intrare;
alerg pe podeaua rece și pun un pariu cu mine însămi – sigur se vor auzi bătăi și din țeava caloriferului mai devreme sau mai târziu
Descui, deschid, văd preșul gol
holul pustiu
lumina e stinsă
???
Spun ceva neinteligibil în vid și încui la loc.

În oglinda de pe hol sunt eu
și îmi dau seama că bătăile vin din interior
Privesc spre față
apoi mai jos
puțin mai jos de gât, da, acolo… perfect.
E inima
Tră-iesc, tră-iesc, tră-iesc!

,,Vrei niște apă?”
Da, cât mai rece
te rog

Anxietatea este un câine

Tatăl meu dresează câini
La doi ani stăteam în curtea bunicii și lângă mine era el, cu un ciobănesc german ținut în lesă
Am auzit mai târziu că puii de câine mușcă atunci când le cresc colții și nu pot îndura

Aveam şapte ani, hrăneam un alt câine și m-a mușcat de degete crezând că sunt din pâine, nu lut
Extazul s-a dizolvat în spaimă
Rămâne măduva unui os frânt

La opt ani m-a înhățat un basset hound de burtă pentru că am vrut să mă joc cu un alt câine
Mârâie. Își arată colții. Sare și mă izbește de betonul rece
Pedeapsă atenției defecte
Mi-a rupt tricoul preferat
Am pielea spintecată

La zece ani am primit un golden retriever şi un ghid – ,,Creșterea Câinilor’’, copertă cartonată; l-am citit cu strictețe
Câinelui i-am spus ,,Ginger”, nu îmi păsa că era mascul;
mergeam cu ditamai dulăul lângă mine, mă simțeam acoperită și protejată și plănuiam să fug cu el în lume, dar de cele mai multe ori el era cel care o zbughea din lesă și mă rostogolea cu fața pe pământ
Nu vreau să te pierzi, G.
nu vreau să mori și să mă lași singură în orașul gri

M-am mutat în alt oraș
G. e acasă, la nord; are mai multe fire albe pe botic
Eu încă îl aud,
gâfâitul care prevestește că voi cădea

Câteodată am un cerber, îl numesc ,,Anxie”
A învățat să-mi vorbească
Își răstoarnă bolul și râde maniacal de mine
Sunt nopți când zbiară de sub pat
Cerberul șoptește în tren doar cât să mă asurzească pe mine și pe nimeni altcineva
E atipic când doarme, devine suficient de mic încât îl pot aduce cu mine peste tot
Şşt! Dormi!
Sunt ocupată azi, nu te pot duce până în fața blocului și înapoi
Anxie! Nu e voie
Îmi sperii prietenii și mă faci să vreau să mor

Nu mi-e teamă de câini,
niciodată nu mi-a fost.
Mă sperie doar noroiul de pe buza spartă
Îmi arată că am căzut iar

Poem început de 8 martie/ Când o studentă a luat-o razna

Am dormit fix trei ore
Sunt în bus și văd o femeie ținând un trandafir roșu
Mai văd și că evită spinii, să nu se înțepe
Îmi aduce aminte de felul în care planta durerii hibernează pe timp de iarnă și, la prima rază de soare, încolțește într-o baltă de sânge gros, care nu se poate coagula curând
ca măseaua de minte

Ziua în care plec e senină
Gerul constatării pişcă și mă trimite departe de voi, deprimaţilor
Amorţiţilor
Îmi șterg lacrimile rușinată și arunc șervețelul la gunoi

Douăzeci de ani m-ați învățat să vorbesc în șoaptă și să mă (com)port cu mănuși
Zbier la voi pentru a suta oară în codul Morse
SOS
Îl clipesc, așteptându-mă ca voi să îl fi învățat de când am încetat să mai iau Prozac și celelalte
SOS
M-am înșelat
SOS
Îmi răspundeți într-o română de dincoace de Prut (și dincoace de limba pe care o vorbesc eu de la o vreme)
-.-. . / .-. — … – / .- .-. . / … .- / -.-. — -. – .. -. ..- .. ..–..

Tata mi-a dat frezii învelite în plastic și am dedus că el chiar mă iubește, doar că nu știe cum să îmi arate
Sau poate că sunt doar frezii în plastic, naiba știe
Îi văd cum îmi zâmbesc forțat prin folia transparentă și îmi urează să fiu fericită și împlinită şi după înghit în sec simultan
colectiv
Încă mai credeți că sunt oarbă
Ochii mei căprui sunt și ochii tăi, tati
Am buzele și nasul ca tine, ma’
Mă amuz
Şi mă doare când vă doare
Privesc cordonul ombilical fosilizat și mă întreb cum am putut respira atâta timp în acest oraș gri, unde florile mor înainte să le primești

Ne vedem de Paște
sau mai vedem

Lalelele

Fructul copt al lui februarie stă să cadă
Brusc, dar natural
aerul începe să prindă tente de râset și
flori prea scumpe, perisabile, vândute la marginea străzii
Fata! Am lalele pentru tine, dragă! Ieftine! Nu pleca

Azi sper.

⁎

Mi-ar plăcea să mă teleportez departe, într-un sanctuar
O cabană mică, așezată undeva pe munte
Un foc mărunt trosnește în tihnă și îl privesc tăcută

Cineva mi-ar pieptăna părul
Altcineva m-ar înveli într-o pătură
Și nu aș încerca să mă opun
Aș fi numai

Una câte una, tristețile mi s-ar spăla de pe spinare, degresate în săpun și șoapte
E atât de ușor totul

Raluca Fădor a absolvit Facultatea de Litere, secția de Limba și literatura engleză – Limba și literatura spaniolă, din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Pasionată de grafică, pictură, muzică, fotografie și poezie. A mai publicat la rubrica „Your Noise”, din cadrul paginii „Noise Poetry”, și în revista „Golan”.