Poeme de Ioan Es. Pop

ne trezim într-o zi vii și nu știm ce-i cu noi
și zicem la ce și ei zic mâine-poimâine aveți
prima înfățișare, trebuie să vă pregătiți să vorbiți,
aveți grijă ce spuneți, tot ce spuneți este în
defavoarea voastră, aici este ieudul oriunde ați
fugi este ieudul.

12 octombrie 1992

mă întorc acasă după ani și ani de
umblat prin bucurești
și mă întorc cu o plasă goală în mână
și iese ea la poartă și îmi zice păi,
dragul nostru, parcă ai zis că mergi la câștig
parcă ziceai că tu, în doi ani, o să câștigi cât alții în patru
și uite că acum n-aduci nimic.

ba, uite, dragilor, chiar nimic am câștigat.
și aduc atâta nimic acasă cât n-a putut aduna
nimeni în ăștia doi ani.
nici n-am putut căra de unul singur atâta
nimic cât am câștigat.

în urma mea vin carele-ncărcate cu nimic,
gata să se rupă sub greutate.
când or să se deșarte toate-n curtea noastră,
nimeni n-o să aibă atâta nimic ca și noi.

într-un an, doi, o să fie mai căutat decât aurul.
o să vindem din el numai când va fi la mare preț.
fiți siguri, dragilor, atâta nimic n-are nimeni.
doi ani am tot adunat numai cu gândul la voi.

Din vol. „ieudul fără ieșire” (Editura Cartea Românească, 1994; ed. a 2-a, Ed. Ninpress / Charmides, 2009)

Într-un târziu, eu, fiul mamei mele,
reuși să treacă dintr-a șasea în a șaptea fără să mai rămână repetent, ba chiar luă note mari, tot mai mari, încă din primele zile de școală. Acum, eu, fiul mamei mele, era cu adevărat fericit și umbla cu capul sus și cu pas vioi, da, căci eu, fiul mamei mele, fusese răsplătit cu premiul cel mare, așa că nu mai trebui să-nvețe toată vacanța de vară care urmă. Astfel, eu, fiul mamei mele, reuși să treacă într-a șaptea în triumf și pentru festivitatea de premiere îi fură cumpărate sandale și haine noi, dar când să iasă-n față ca să-și ia trofeul, picioarele i se înmuiară, iar eu, fiul mamei mele, se lungi pe pista de bitum și se trezi. Doctorul îi ștergea fruntea și gâtul de sudoare. Trecuseră de-atunci patruzeci de ani.

Din vol. „arta fricii” (Editura Charmides, 2016)

am fost avertizat de la cinci ani:
ferește-te cât poți de mult de apă
și martor îmi e cerul că ani și ani la rând
nu m-am atins de apă nici în somn –
deși-ntr-o zi tot apa mă va pierde,
căci, într-o zi, unul care nu știe
va-nlocui paharul și în el
va fi doar apă și-nsetat voi bea.
pe dată carnea se va face verde
și va sfârși ca arsă de leșie,
în cea mai tristă întrupare-a sa.

după ce că sufăr atât de mult,
aici, în strada avrig, în anul 2017,
el mă mai și amenință cu iadul!
adică niciun moment de respiro?
după pedepsele din timpul vieții
vin de îndată cele de pe timpul morții?
dacă tu ai sta pe avrig doar o lună,
iar eu în ceruri măcar zece minute,
ai vedea ce lume grozavă aș face.
și m-aș ruga, m-aș ruga necontenit
ca tu să nu suferi cum sufăr eu
aici, în strada avrig, în anul 2017.

viitorul se micșorează, dar cum am
putea vedea noi asta într-o stație
uitată de dumnezeu, din care n-avem
cum ști când va porni tramvaiul,
dacă nu avem habar când va sosi.

lasă că nici în aeroport nu-i mai bine,
căci avioanele nu mai aterizează la timp,
așa că unii așteaptă cu zilele ca să plece,
mai ales acum, de sărbători.

și în timp ce noi dârdâim în stație,
așteptând nenorocitul de tramvai,
auzim că la nici zece metri după colț
tocmai a trecut autobuzul,

dar dacă alergăm acolo și ne punem
să îl așteptăm pe următorul
precis aici va sosi în sfârșit și tramvaiul,
blestematul nostru de tramvai.

Din vol. „un somn pe scaunul electric” (Editura Tracus Arte, Editura Charmides, 2020)

Foto: Facebook/ Ioan Es. Pop