Pretty Young Girl (I)

Mirosul te lua de cum intrai în scara blocului. Mirosea a… Doamne, cât de greu e de descris acel miros și credeți-mă, chiar sunt bun la asta, de fapt, nu am vreo calitate specială, cred că totul mi se trage de la alergiile mele. Am dezvoltat un simț olfactiv incredibil, dar păgubos în același timp. Mie îmi miros toate. Simt imediat mirosul rânced al rufelor uscate greu, izul de petrol al saltelei de pat de abia cumpărată, sau cel de pene opărite din perna pe care dorm. Ei, acum nu vă închipuiți că viața mea e un coșmar perpetuu,  în care nările mele de cal freamătă în căutarea duhorilor din juru-mi. Sesizez și mirosuri extraordinare, stranii, de-a dreptul baroce. Problema e că, de cele mai multe ori, nu le pot descrie astfel încât să fie înțelese și de cei din preajma mea. Un astfel de miros cumplit îl avea și acea scară de bloc unde locuia Florin Ciurea. De mic i-au spus Piticu’ și se pare că profeția s-a împlinit, căci nu a mai crescut. „Piticule, trăiască mă-ta, du-te și ia și tu o jumate de Primula!” Și Piticu’ se executa, jovial. „Piticule, nu mai am țigări!” Și Piticul fugea într-un suflet la tutungerie. Noi, băieții cuminți ai cartierului, eram partea candidă a lumii lui. Ne uneau muzica, bairamurile și jocurile copilăriei, adică partidele de poker și mima din garsoniera lui Dascălu’ sau terorizarea „roboțeilor” din MF3. Îi aliniam pe tocilari și îi puneam să sară pentru a auzi zornăitul monedelor din buzunare. Când nu găseam bani, ne mulțumeam și cu sandvișurile lor unsuroase cu salam de vară.

Pe scara lui Piticu’ mirosea a ghenă de gunoi amestecat cu tocană de cartofi uitată în farfuria murdară vreo șapte zile, a rahat de șobolan și fire electrice scurtcircuitate. Era peste tot. Pe scară, în lift, în apartamentele izomorfe, cvasi-sinonime, cu aceeași mică strălucitoare dată pe pereți, cu aceleași lustre ale căror abajururi atârnau strâmbe ca niște bețivi, cu peștele din sticlă ordinară, privind trist de pe televizorul Diamant, cu mobila impersonală, ca niște cutii maro egale, cu picioare instabile, lucind roșiatice în apus. Era în acel miros ceva ce îmi dădea o stare de nebine, ce mă făcea să vreau să plec cât mai repede de acolo. Ingredientul secret al acelui iz inalterabil era, în mintea mea, gândacul de bucătărie. Și erau mulți, slavă Domnului, acolo, la Piticu’. Apăreau ziua în amiaza mare, urcând rapizi tocul îngălbenit al ușii, escaladând rama tabloului cu Dolănescu sau ieșind chiar din magnetofonul Mayak, învârtindu-se odată cu rola și dispărând sub cine știe ce circuite integrate.

– Nanule, mai stai, bă, nu fi bulangiu, hai să mai trag și fața asta…se rugă Piticu’.

– Nu pot, bă, s-a făcut unșpe, mă car. Vin mâine.

– Hai, bă, te roagă fratele tău, sau lasă-mi mie Kashtanu’ până mâine și ți-l aduc eu…

Să las magnetofonul peste noapte mi se părea absolut inacceptabil. Nu că nu aș fi avut încredere în Piticu’, dar mi-era groază să nu intre gândacii în el. Noi n-aveam gândaci. Locuiam într-un bloc cu patru etaje, curățel, fără ghenă pe scară.

– Bine, bă, hai că mai stau și fața asta și plec, dar vii cu mine până la colț, să nu mă întâlnesc cu ăia…

– Da, mă. Stai liniștit.

– Floriiiin!

– Ce-i, bă?

– Lasă băiatul să plece dacă vrea!

– Taci, bă, tată, și culcă-te acolo, n-ai tu treabă!

– Lăsați, că mai stau un pic, am încercat eu timid să-l liniștesc pe ,,bătrân”.

Domnul Ciurea dormea în cealaltă cameră. Lucra la „telefoane” și era tot timpul „rupt de muncă”. Un om mic, cu niște ochi mari și incredibil de albaștri, pe care îi moștenise și băiatul lui. Trăgea din greu, de când îi murise soția, să-l țină pe fii-su pe linia de plutire. Se bucura sincer, de fiecare dată când veneam pe la el, pentru că eu „nu eram golan ca ăilalți.”

Piticu’ avea o inteligență intuitivă remarcabilă. Era genul care „se prindea” imediat de orice poantă. Reușea să descrie oameni sau situații prin comparații extrem de plastice, folosind cuvinte inventate de fascinanta lume interlopă : popârțainer, coclendăr, husen de gară. Mișto-ul lui devenea artă. Bunăoară, când povestea ceva, toți puștii se strângeau roată în jurul lui și îi sorbeau cuvintele. Avea papagal și te făcea din vorbe. Ciurea era și un băiat generos. Mi-a dat odată un telefon șmecher, adus de taică-su de la serviciu. Era pătrățos, nu rotund ca vechiturile noastre. Discul făcea un zgomot silențios când formam numărul și păcănea plăcut când îi dădeam drumul. Avea un cordon gri, care mirosea a nou. El ne spusese și cum îți dădeai seama dacă erai ascultat de băieții cu ochi albaștri: când ridicai receptorul, înainte de ton, se auzea un triplu păcănit, semn că dispozitivul de ascultare fusese activat.

Tot Piticu’ ne introdusese în lumea întâlnirilor „pe fir”. Asta era un soi de Tinder al anilor ’80, o modă care a cuprins rapid toată generația de adolescenți ai cartierelor comuniste. Formai un număr unde știai că persoana apelată e plecată și nu va răspunde. Între semnalele de apel, se putea comunica cu alți tineri care sunau și ei la numere unde nu răspundea nimeni.

– Alo, scumpi, mă auzi? Câți ani ai? În ce zonă stai? Țârrrrrrrr…

– Alo, bună, cum te cheamă? Cum arăți? Țârrrrrr…

De multe ori auzeai și alte convorbiri, vocile se amestecau, dar până la urmă, în toată acea confuzie, reușeai să-ți dai întâlnire cu cea cu care vorbiseși. Cel mai nasol era că, de cele mai multe ori, descrierile nu se potriveau cu persoana și atunci toți își luau măsuri de precauție, se ascundeau și spionau dintr-o ascunzătoare improvizată. Dacă apărea vreo strâmbă, sau vreun papagal cu coșuri, se tirau rapid.

Adormisem în fotoliu, când m-a trezit zgomotul benzii ajunse la capăt. Se făcuse douăsprezece fără un sfert. Piesa trupei Bad Boys Blue, „Prettyyounggirl”, nu mai încăpuse și Piticu’ tocmai adusese o rolă nouă, AFGA, pe care o scotea cu grijă din cutie.

– Băi, Ciureo, eu plec. Gata, am zis fața asta!

– Nanule, măcar ultima piesă, te rog, că n-a intrat…, se milogi Piticu’. Fii atent, uite dacă mai stai, vorbesc cu Lupu și vii și tu cu Burghezu’ sâmbătă seară, că cică au o grasă care se fute cu 100 de lei. Te bagi?

– Ce grasă?

– Una, bă, face tot tacâmul, nu știu unde a găsit-o Lupu și o scoate la produs.

– N-am, bă, 100.

– Mergem la Dascălu’ și facem un pokeraș…

Știam că, dacă cedam, mă prindea ora unu acolo. Piticu’ avea un dar incredibil de a te convinge. Găsea el ceva, un troc, o promisiune, o tentație… M-am ridicat din fotoliu și am început să bag benzile și cablurile în geantă.

– Hai, Piticule, ai zis că mă conduci până la colțul blocului…

– Bine, bulangiule, gata, stai să mă încalț. Ho!

Am ieșit pe scară, cocoșat de greutatea Kashtanului, cu geanta cu benzi petrecută pe după gât. Ajuns afară, am tras în piept aerul răcoros al nopții. Miasmele nu se mai simțeau așa, ca la amiază, atunci când sub containerul de gunoi se formau pârâiașe de lichid maroniu ce se scurgeau pe trotuarul încins, răspândind în jur un miros ucigător. Acum era bine. Se simțea Regina Nopții. În depărtare se auzeau niște glasuri de bărbați beți care se înjurau și se amenințau.

– Ți-am zis, Piticule, că sunt ăștia acolo…

– Lasă bă, Nanule, că dacă ești cu mine nu se ia de tine!, mă asigură Ciurea.

– Cine e ăla cu capul bandajat?

– E Filiași, ăla micu’. E cel mai rău dintre frați. Octavian e băiat de treabă, da’ cu ăsta nu te înțelegi. S-au bătut cu topoarele, ieri noapte. Fugea Filiași cu toporul înfipt în cap după ei și striga că îi omoară…

– Pe cine?

– Pe dușmanii lor, unii din neamul lui Pian. Nu-i știi tu. Dă-i în pula mea, hai să mergem! O luăm pe lângă termocentrală, că dacă sunt beți, nu mă înțeleg cu ei…

– Gata, hai că nu ne-au văzut. Deci, vii mâine la Dascălu’?

– Nu știu, Ciureo, vorbim. Hai noroc!

– Noroc!

***

– Câte?

– Toate!

– Labagiule, joci la chintă…

– Bă, Piticule, gata! Am zis că nu mai comentăm! Joc la chintă, la full, căcat pe băț. Gata, că îmi bag pula! Eu ies, dacă mai gavarește cineva!

– Gata, Dascăle, am înțeles. Zi, câte?

– Servit, zise Dascălu’, strângând cărțile la piept.

– E servit Dascălu’, trăiți-ar!

– Gata, bă! Am zis!

– Nanule, câte îți dau?

– Două!

– Eu mă arunc!

– Și eu.

– Hai, să vă aud!

– Cip!

– Pas!

– Pas Parol!

– Ce căcat mai e și asta?

– Ce?

– Pas Parol. Eu n-am auzit așa ceva.

– Adică nu vrea să participe la joc mâna asta și nu are pretenții.

– Ce pretenții? Ia mai terminați-vă, bă, cu invențiile astea, jucăm clasic, zi fraiere, mergi?

– Nu merg,  bă.

– Vezi că a făcut Titel blind.

– Știu, dar nu merg.

– Bine, zi, Nanule, ciripește!

– Cinci lei.

– Cinci ai tăi, plus 25 ai mei.

– Bine, Dascăle, știu că ești servit, uite îți dau cu sec.

– Chintă.

– Dacă n-ai culoare, te-am ars, full de popi cu valeți.

– Băi, da’ câta bulanul are ăsta frate! Uite, se face dimineață și am zis că plec în talcioc să ocup loc. Gata! Ușcheala.

Garsoniera lui Dascălu’ era situată într-un bloc lângă Policlinica Titan. Ne așezam toți pe mocheta cafenie și jucam poker sau mima. Camera nu avea prea multe piese de mobilier. O canapea delabrată, două boxe Unitra care serveau și ca suport pentru sticlele de bere și un rack cu amplituner și casetofon deck Technics. Și fum. Mult fum. Dacă veneai mai târziu, îți trebuiau câteva minute să te obișnuiești cu ceața. Dascălu’ își primise porecla de la Lupu, care ne poreclise, de fapt, pe toți. Îi zisese așa pentru că Dascălu’ era profesor de studiul materialelor la un liceu de provincie.

Una peste alta, făcusem rost de bani pentru grasa lui Lupu. Merseseră toți la blind și numai la ultima mână strânsesem cincizeci de lei, iar în total câștigasem 265 de marafeți. Am pus deoparte 35 de lei pentru „mingea de treișcinci”. Se spărgeau des și ultima se odihnea dezumflată de soare pe acoperișul școlii. O aruncase acolo Abrudan – Apuca-m-ar de ciocan, după ce îi dăduse cep cu un cuțit. Ne rămăsese și de o sticlă de RDV, pe care urma să o bem sâmbătă, ca să ne facem curaj. Am ajuns acasă tocmai când soarele răsărea. Ai mei se treziseră și mama își bea cafeaua în bucătărie. Am intrat tiptil, m-am descălțat și m-am prăbușit pe patul din camera mea. Samantha Fox mă privea dojenitor din afișul de pe ușă.

***

Săptămâna a trecut repede și sâmbăta ne-a luat parcă prin surprindere. Piticu’ a venit să facă cheta pentru grăsană.

– Ia ziceți, băi gușterilor, vă băgați diseară? Hai că am vorbit cu Lupu și m-a pus să strâng cașcavalul.

– Bă, eu nu mă bag, poate e bolnavă, luăm dracului ceva, spuse Burghezu’ șovăielnic.

– Nu e, bă. Garantează Lupu, ce naiba. Crezi că el e nebun? Hai, dă două sutare, că mă așteaptă ăla, zise Piticu’ cu importanță.

I-am întins, ezitant cele două hârtii albastre, iar Piticu’ le-a înșfăcat și a plecat grăbit. De când umbla cu Lupu, își studiase mersul și gesturile pentru a semăna cât mai mult cu idolul său, theGod of allbadguys.

Lupu devenise Lupu după ce fusese înainte Cristi Popa de la trei, băiatul lui nea Popa, șofer pe mașina de pâine și al doamnei Popa, vânzătoare la centrul de panificație de peste drum. Era încă Cristi când jucam fotbal, când ne cățăram pe vagoanele cu ciment din betonieră și ne băteam cu țevile de cornete, când mergeam vara la Trei Ligheane, doar în slipi, cu prosoapele aruncate pe spate, sau când mâncam semințe așteptând nerăbdători lăsarea întunericului peste zidul-ecran al grădinii cinema Gloria, când la finalul filmului „Jandarmul și extratereștrii” ne loveam cu palma peste spate pentru a verifica dacă nu suntem roboți. Era tot Cristi când, în zilele ploioase de toamnă, ne strângeam în scara blocului și făceam schimb de surprize și Rahane sau jucam Wist. Sau când, seara, la termocentrală, jucam „Flori, fete sau băieți, artiști sau cântăreți”.

Sincer, nu îmi aduc aminte foarte clar când Cristi a devenit Lupu. Nu s-a întâmplat când a picat examenul la liceul de aviație și nici când mi-a furat bicicleta Pegas pe care, mai apoi, a vopsit-o în negru, în subsolul blocului. Nici când arunca pe geam, de la etajul patru, colecția de mașinuțe de fier a lui Roberto, pentru a le recupera din iarbă mai târziu…

Locul în care Cristi a devenit Lupu a fost părculețul Titan. Chiar aproape de intrare, instalaseră o învârtitoare cu lanțuri, din cea pe care o vezi pe la bâlciuri. Și din acel moment, ca prin magie, în acel loc a luat naștere o lume incredibilă, nemaivăzută până atunci, strânsă roată în jurul tiribombei. Acolo era forul cetății, piața publică unde fremăta viața socială a cartierului. Acolo aflai cine-cui i-a tras-o, pe cine a mai ridicat Securitatea, de unde puteai să faci rost de țigări străineze, prezervative…Ne dădeam în carusel ca să agățăm gagici. Când pornea drăcia, îți luai avânt și te apropiai de scaunul din fața ta în care se afla tipa, iar lanțurile se răsuceau și ele, unele de altele, apropiind scaunele. Ne învârteam uniți, până la sfârșitul cursei. Chiar și pe ploaie lanțurile continuau să se învârtă singure, lălâi, încurcate. Jos, se făceau grupulețe care interacționau cu alte grupulețe, se amestecau, schimbau idei, păreri, se spuneau bancuri. O adunare cromatică de suflete eliberate temporar din colivia comunistă.

– Firicele, stai cuminte, că nu vreau să ne batem când ești matol, îl avertiză Cristi pe cel care îl provocase, atunci când se luase de Monica, blonda din NB1.

– Cine-i matol, băi, labagiule, hai s-o punem parte-n parte, zise Firicel și își scoase tricoul rămânând la bustul gol. Era bine făcut, numai fibră, dar se clătina serios.

– Nu mă bat cu tine acum, ca să zici după aia că erai beat. Dacă vrei, ieși la interval mâine, ne vedem aici, la șapte, îi propuse Cristi.

– Ți-e târșă, fraiere, zise Firicel dându-i un brânci. Cristi se prefăcu că pleacă, se întoarse brusc și îi trase un cap în gură. Firicel căzu instantaneu pe spate, în iarbă. Monica privea scena cu admirație. Cristi devenise Lupu. Unii spun că porecla i se trăgea de la acest fel pervers de a-și lovi adversarii, precum un lup care sare la gâtul prăzii.

Acolo, la Lanțuri, Cristi a cunoscut-o pe Monica. Și după ce a cunoscut-o, a devenit Lupu. Lui Lupu îi plăcea Bob Marley, citea cărți, avea Mayak, gagici și știa bătaie.

Piticu’ se întoarse din drum și zise:

– Am uitat să vă zic, pe grasă o ardem la mine. Tata e de noapte.

***

– Bă, ești nebun, am băut juma’ de sticlă!

– Da, bă, dar n-am nici pe dracu’. Și am ras și două berici înainte…

– Îmi vine să borăsc. Eu nu mai beau, se strâmbă Burghezu’, întinzându-mi sticla transparentă cu eticheta cu ciorchine verde, lipită strâmb, pe care scria Rachiu din vin și pe care dădusem 13 lei și 50 de bani.

– Și ce facem acum? Eu vreau să mă fac, dacă e să mergem cu grasa…să prind curaj, dar chestia asta e nenorocire, nu mai intră, neam.

– Știu. Nici eu nu mai pot. Hai la Alimentara să vedem ce găsim. Burghezu’ zisese doar așa, într-o doară, căci știam foarte bine ce aveau acolo: vin Pelin, rom superior și vermut. Vermutul ar fi mers la început, dres cu niște Quick Cola…dar deja dădusem pe gât jumate de RDV.

– Bătrâne, am o idee! Hai la mine. Dăm spargere la barul din biblioteca lui tata, i-am propus eu, cu entuziasm. Atacăm sticla de Ricadonna.

În micul bar improvizat, ai mei țineau, pentru doctori și alte ocazii speciale, câteva sticle cu băutură din import și țigări fine.

– Ușor cu dopul, să nu se vadă că am deschis-o. Am desfăcut cu grijă filetul metalic și am tras o dușcă.

– Cum e?

– Dulce. Vermut italienesc.

– Dă și mie, bă! Bem până unde începe eticheta și completăm cu apă.

– Hai că nici nu se observă diferența, e un pic mai deschisă la culoare. Ai o carioca albastră, să dăm un pic la dop?

– N-am, dar lasă că nu se prinde. Dacă ai știi de când zace sticla asta aici…Hai să operăm și țigările!

Le scoteam, întotdeauna, pe la fundul pachetului. Dezlipeam cu grijă foița și extrăgeam, de obicei, una sau două, ca să nu se simtă la mână. Apoi dădeam un scotch și gata. Nimeni nu căuta la fund pachetul. De data asta, am ales un Kent auriu, era mai aromat. Am scos patru, să le avem diseară, după…

Băutura începuse să își facă efectul și deja începuseră să ne sticlească ochii. Am ieșit afară. Pe stradă, animația obișnuită: câțiva băieți jucau tenis de picior, Naghi își repara mașina, băgat jumate sub ea, la Termocentrală- Țanțof cu Cristi Nebunu, mâncau semințe.

– Hai la librărie, la Stejarului, să luăm mingea, i-am propus lui Burghezu’. Închide la cinci. Au băgat de alea de treișcinci.

– Lasă bă, că luăm mâine, ce joci azi fotbal?

– Nu, dar se dau repede, și rămân doar alea ovale. Te caci pe ele.

– Bine, dar hai mai repede! La cât a zis Piticu’ că ne vedem?

– Pe la șapte parcă. A zis că trece el pe aici. Da’ parcă nu voiai să mai mergi…

– Nu știu. Hai să vedem care-i treaba cu aia.

Am ajuns la Stejarului cu puțin înainte să închidă. Librăriile erau magazinele care îmi plăceau cel mai mult. Niciodată n-am știut precis de la ce venea acel miros pe care nu-l mai întâlneai în altă parte. Să fi fost oare, caietele noi, hârtia albastră de împachetat manuale, lipiciul, stilourile? De fiecare dată când intram, trăgeam adânc acel aer atât de prietenos în piept. Mingiile erau așezate într-un coș mare, chiar la intrare. Am scos una și am aruncat-o în sus. Sfera a desenat prin aer o elipsă neregulată iar când a căzut pe sol, a sărit imprevizibil, într-o parte.

– E ovală!

– Da’ ce le tot controlați atât, măi copii, că-s toate la fel, interveni vânzătoarea.

– Nu sunt, tanti, astea-s ovale. Sunt bune la rugbi, nu la fotbal.

De abia a patra minge a fost bună. Am bătut-o ca la baschet, de câteva ori, și chiar am făcut niște pase de la unul la altul, în magazin, spre disperarea vânzătoarei:

– Ieșiți afară, ei drăcia naibii, ce-i aici, maidan?

Când am ajuns acasă, căldura se lăsase și soarele în apus desena linii ciudate pe strada Rășinari. Sau așa le vedeam noi. Ne luase flama rău și ca de fiecare dată, trebuia să ne dăm în spectacol.

A început Burghezu’, în clipa în care s-a împiedicat de picioarele lui Naghi, încă  meșterind la mașină.

– Ce cauți, bă, acolo? Ai murit? Ieși afarăăăăă!, începu să strige Burghezu’ ca un apucat.

– Cu mine vorbești, întrebă Naghi, târându-se afară de sub Dacie. Domnul Naghi era cel mai ursuz vecin din câți existau în lumea vecinilor din toate blocurile de pe pământ. Urla ca un buhai la cea mai mică și nevinovată năzbâtie, ne alunga de fiecare dată de pe scară când jucam cărți, ce mai, era un om mare și rău.

– A, tu erai, bă, Florine? Ce-i cu tine? Ce-i mă, ești beat? Dacă mă duc eu acum la mă-ta să te vadă în ce hal ești? îl amenință bărbatul. Ia uite-l și pe ăstălalt! Unde v-ați făcut așa mă prostovanilor? Ia uitați-vă la ei, ăștia sunt praștie!

Burghezu’ mă apucă de mână și rânjind îmi spuse:

– Bătrâne, salvează-mă!

Am început să râdem ca niște apucați și nici nu mai știu când am urcat scările și am ajuns în apartamentul meu. Mama nu venise încă de la școală, iar tata era în delegație.

– Hai să facem înghețată! propuse Burghezu’.

– Cum se face? am întrebat eu pofticios.

– Nu știu, punem și noi niște fructe și lapte și băgăm la congelator.

– De unde naiba lapte? N-am. Cu apă nu merge?

– Nu cred.

– Stai că am o idee. Am căutat prin bucătărie dar n-am găsit decât niște pepene. L-am storcit cu mâinile într-o oală și l-am amestecat cu niște salam de biscuiți. Apoi m-am dus la minibar și am înșfăcat sticla de Ricadonna pe care am golit-o și pe ea în cocktailul special. Am amestecat și am băgat maglavaisul la congelator.

Capul începea să mi se învârtă, nu mă mai țineam bine pe picioare și îl căutam cu privirea pe Burghezu’ care dispăruse. Am auzit, apoi, ușa de la intrare închizându-se cu zgomot. M-am dus la geam și m-am uitat în stradă.

Acolo, scandal mare. Burghezu’ agita un nunceac prin fața unui gigant de aproape doi metri. Văzând că  nu are control și dă pe bune, uriașul a luat-o la fugă. Am ieșit și eu din casă, val- vârtej, luându-le urma. I-am ajuns și l-am recunoscut pe Bouleț, un băiat din gașca noastră, discobol la clubul Olimpia. Am reușit să-mi liniștesc amicul și ne-am întors în fața blocului. Câțiva copii se adunaseră sub geamul meu și priveau în sus. Domnul Sălăjan, tatăl lui Leul,  ne făcea concurență. Ieșise la geam și zbiera din toți bojocii:

– Nemernicii, ne-au nenorocit! Unde este demnitatea voastră? Stați ca niște viermi și înghițiți! Să mă cac pe cartelele voastre de zahăr și ulei! Lagăr! Trăim în lagăr!

Sălăjan locuia la etajul doi, pe scara mea. Fusese scriitor până să-l ridice Securitatea. Apoi l-au bătut până și-a pierdut mințile. Umbla vara, la 30 de grade, cu un palton negru și gros și profera injurii la adresa sistemului. Îi plăcea să se plimbe prin cartier și își făcuse un traseu prestabilit. Odată chiar l-am urmărit cu Burghezu’, curioși să vedem unde se duce. Mergeam în urma lui păstrând o oarece distanță cât să nu ne vadă și din când în când îl strigam pe nume: SĂLĂJANEEE! Se întorcea, dar noi ne ascundeam și tachinarea asta îl enerva teribil. Pe lângă acel discurs anti ceaușist, mai avea tot felul de obsesii inofensive. De exemplu, nu-i plăceau oamenii care purtau ochelari. Se apropia de ei și le spunea să și-i dea imediat jos. Cei din zonă, care îl cunoșteau, încercau să-l ignore, pentru că, în ciuda răcnetelor cu care trezea blocul, nu era un om violent.

Stația de betoane Ecaterina Teodoroiu sau Betoniera, așa cum o știa toată lumea, era situată chiar în vecinătatea imediată a blocurilor noastre. Era traversată de o cale ferată pe care veneau vagoane cu nisip și pietriș ce urmau a fi transformate în ciment. Cei care munceau acolo, alcătuiau o comunitate închisă, o colonie de lipoveni, aduși de victoria socialismului tocmai din hățișurile Deltei Dunării, naiba știe cum, aici, la periferia Bucureștiului. Munceau, descărcând nisip și pietriș, lovind cu răngile, de dimineața până seara, în închizătoarele vagoanelor. Își ridicaseră case din chirpici și locuiau acolo, cu femeile și copiii lor. Odată, domnul Sălăjan, exasperat de zgomotul făcut de răngile cu care loveau în vagoane, s-a dus la ei să le spună să înceteze. A apărut în fața lor așa, înalt și slab, cu cearcănele alea mari în jurul ochilor, având o figură răvășită și părul vâlvoi, un don Quijote în palton negru și fular, și le-a zis:

– Opriți lucrul! Paștele mamii voastre! Nu vă mai suport!

Lipovenii erau niște oameni taciturni, bețivi, care nu interacționau cu noi. Tocmai de aceea, reacția lor la apariția straniului personaj care a început să-i înjure din senin, nu i-a impresionat. L-au luat la bătaie. L-au alergat până la scara blocului unde l-au scăpat câțiva vecini.

Băutura ne luase complet mințile și toate acțiunile noastre deveniseră haotice. Am scos înghețata din frigider și am pus-o pe masă. Bocnă. Un bolovan înghețat, de o culoare incertă, care mirosea totuși bine. Am încercat să bag în el o lingură, dar aceasta s-a îndoit. Cataroiul lipicios a alunecat, aterizând fix pe linoleum. La un moment dat, pe scara blocului s-a făcut zarvă mare și cineva a sunat la ușă.

– Cine e? am întrebat eu.

– Eu, Cristina, sora lui Florin. Deschide, Nanule, știu că e cu tine. Îl cheamă maică-sa, acum! Mai erau și alte voci, de fete și băieți și când am deschis ușa, au năvălit în hol. Cristina, Doinița, câțiva vecini…

Burghezu’ a luat atunci înghețata de pe jos și a lansat-o cu o precizie aproximativă în capul oaspeților nechemați, împroșcând pereții cu zeamă roșie și sâmburi de pepene.

Eu m-am trezit în fotoliul din camera mea, cu tanti Maria, vecina de la doi, scoțându-mi tricoul ud, și punându-mi varză pe burtă.

– Lăsați-mă, gata, sunt bine. Gata, că trebuie să vină mama.

– Ești băut. O să-ți facă bine astea…

– Nu sunt beat.

– Ei, nu ești. Ochii tăi vorbește!

Dintr-o dată s-a făcut liniște. Eram singur, în același fotoliu. Plecaseră. Mi-am dat la o parte frunzele de varză de pe burtă, m-am ridicat și cu un ultim efort am ajuns în baie unde mi-am borât și mațele.

Cât s-o fi făcut ceasul? Era deja întuneric. De ce nu o fi venit mama? M-am dus în bucătărie și am aprins lumina. Dezastru. Oale murdare, o jumătate de salam de biscuiți, călcat în picioare pe jos, pe linoleum o mâzgă lipicioasă care se întindea și pe hol. Lângă aragaz, zăcea goală sticla de Ricadonna. Am luat-o repede și am ascuns-o la mine în șifonier. O să le zic că s-a spart. Am început să strâng grăbit, aruncându-mi, din când în când, privirea pe fereastră, pentru a nu fi surprins de venirea  mamei. Am avut noroc. Plecase direct de la școală la o lecție de pian. La ora zece, când a ajuns, casa arăta binișor. Reușisem să curăț, cât de cât și pereții pătați.

Dintr-odată mi-am amintit: Piticu’, grăsana, două sute, s-a dus totul dracului…

(va urma)