Realitate istorică vs ficțiunea istorică

Doina Ruști intră în categoria autorilor despre care se poate spune că ar avea un anumit șarm, destul de ușor de recunoscut de la o vreme. După părerea mea, el rezidă în migrarea continuă între abstract și o realitate solidă pe care o ia în calcul, chiar și ipotetic, de fiecare dată. Practic, fiecărui substrat organic pe care autoarea îl construiește îi corespunde un context metatextual, dar la acest lucru voi reveni pe larg.

Ceea ce face, în marea majoritate a cărților sale, poate fi privit dintr-o serie de perspective. Toate au, însă, un filament comun, acela că autoarea pune în paranteză obiectul, spațiul de sine stătător, concentrîndu-se pe felul în care este perceput. Realitățile au sens numai dacă sînt imanente, iar modul în care sînt experimentate pun în lumină acest lebenswelt pe care nu l-am remarcat la alți contemporani ai săi.

Încă de la debut, reușește să clădească un fundament literar care să transforme realitatea socială, inclusiv prin discurs și prin limbaj. Ceea ce observăm la Doina Ruști din acest punct de vedere e că, în romanele sale, limbajul tinde să trădeze parte din propria sa natură fictivă atunci cînd se încearcă a fi persuasiv, o (aproape) artă pe care o mînuiește de minune în ultimii 15 ani. Literatura pe care o scrie nu are nevoie să fie deconstruită, se deconstruiește prin ea însăși, prin limbaj, pentru că acesta preexistă întotdeauna subiectului individual, reprezentînd așadar mai mult decît locul din care realitatea se lasă descoperită sau nu.

Ultima sa carte, „Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot” (Ed. Litera, 2021) reconstituie, prin fapte istorice adevărate, în marea lor majoritate, o serie de povești de dragoste din epoca fanariotă. Ceea ce reușește Doina Ruști aici este să readucă la viață niște personaje despre care nu aflăm prea mult, pentru că povestirile sînt scurte, dar care devin foarte repede obiecte ale fascinației, fie prin puterea de identificare (în ciuda diferenței de epocă, pentru că mă refer la tipologiile umane), fie prin empatie sau antipatie față de ele.

În opinia mea, personajele istorice puse în lumină în cartea de față ilustrează teoria romancierului american Henry James, care susține că personajul nu reprezintă nimic fără determinarea incidentului, a acțiunii, prin urmare, cum nici incidentul nu înseamnă nimic fără personaj. Spre exemplu, prima povestire din carte anunță întîmplările unei tinere zarzavagioaice care primește drept moștenire un sclav, pe Dracu. Dracu are o înfățișare deosebită, „era un bărbat mărunțel, care-ți băga frica-n oase: ceacîr, cu trei fire în barbă, ca să nu mai punem la socoteală culoarea ca de ceaun afumat, părul zburlit și, peste toate, o aluniță tatuată în obraz”, iar faptul că stăpîna sa vrea să-l vîndă la bîlci la Obor, dar toți fug, speriați de felul în care arată, trezește un soi de plăcere bizară în ea. Astfel, cu toate că Doina Ruști revitalizează o epocă prin romanțarea ei, o face într-un stil caracteristic și consolidează aceste personaje istorice cu mare atenție. Se pun în lumină tendințele general-umane perfect valabile în contemporaneitate și se plasează într-o conștiință care ia act de ceea ce este și afară, și înăuntru, și în prezent, și în trecut.

Mai mult decît atît, ceea ce reușește autoarea prin cartea de față este o sincronizare a tuturor perspectivelor: cea descriptivă, cea analitică și mai ales cea istorică. Prima impresie este că nu se descrie o lume deja existentă, ci că se construiește una pe măsură ce se scrie, se blurează imaginea deja cunoscută a epocii fanariote. Se adnotează, într-o viziune destul de subtilă, spre exemplu, povestea poetului Alecu Văcărescu, acuzat de vistierul Scarlat Cîmpineanu că își ucide mătușa, pe Venețiana Văcărescu. Totul este structurat sub formă circulară, pornind de la cel care a realizat portretele familiei poetului, Anton Chladek. Așa cum spuneam, impresia nu e de readucere în lumină a unei perioade istorice, ci de construire continuă a alteia, la care nu avem acces încă. Și acest demers despre care vorbim se realizează cu precădere prin intermediul amănuntelor, lucruri puse între paranteze pentru accentuarea veridicității, dar cărora le găsim și alte scopuri.

Doina Ruști scrie stratificat, lăsînd ceva din arhitectura lucrării sale epice să stea în întuneric o bună bucată de timp. Totul se descoperă pe măsură ce pare a se ascunde. Prin acest paradox al creatorului, se realizează tranziția despre care vorbeam mai sus, a unei lumi care se lasă la vedere doar pe jumătate, a unui București care, chiar dacă surprins (în majoritatea textelor) în raport conștient cu realitatea istorică, poartă amprenta naratologică a autoarei. Asta și pentru că, în ceea ce privește epoca fanariotă aprofundată din punct de vedere al literaturii, Doina Ruști jonglează deja cu toate atributele necesare.

„Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot” urmărește să delimiteze realitatea de aspectul său, folosindu-se de toate mijloacele pe care le are la dispoziție. Mijloace care nu sînt decît modalități de a ajunge la realitatea despre care vorbim, idei transparente care servesc aceluiași scop. Autoarea găsește echilibrul între materialul istoric și așteptările convenționale ale cititorilor, fără a refuza să exploreze din nou același teren. Avînd Bucureștiul în vremea celor treizeci și unu de domni drept obiect estetic și de interes al acestui volum, care induce anumite tipuri de identificări, Doina Ruști fundamentează această facultate imaginativă care îmbină cunoașterea și satisfacerea micilor curiozități într-o relație corect proporționată. O carte despre circumstanțele sociale, istorice și politice care angajează mintea în rezolvarea acestor profiluri păstrate într-o oarecare obscuritate cînd vine vorba de o latură subiectivă, „amoroasă”, așa cum o numește.

Doina Ruști, „Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot”, Editura Litera, București, 2021